Inspiring PeopleLife StoriesPeople Stories
Inspiring PeopleLife StoriesPeople Stories
Vasile Muraru: „Când am cunoscut-o pe soția mea, i-am spus că sunt student la Construcții, nu la Teatru, ca să par mai serios”
Ramona Raduly
|Reading time: 15 mins
Share this article

Cine nu-și amintește revelioanele de altădată, revelioanele petrecute în fața televizorului când râdeam ținându-ne de burtă la glume și poante cu Vasile Muraru, Nae Lăzărescu, precum mulți alți actori ai scenei românești.

Nu puteam să începem anul fără să ne amintim de ei. Așa că, dacă doriți să revedeți revelioanele de altădată, am făcut o selecție aici, iar dacă vreți să știți ce mai face Vasile Muraru, citiți interviul de mai jos.

La mulți ani Vasile Muraru!, La mulți ani tuturor celor care poartă numele de Vasile!, La mulți ani tuturor în anul ce abia începe!

Cum erau revelioanele de altădată?

Eu sunt de la țară, din satul Doina, comuna Girov, județul Neamț și pentru noi era o sărbătoare. Nici Ceaușescu nu-și băteau joc atunci de revelion și de petrecerea dintre ani. Probabil că voia să acopere Crăciunul cu sărbătoarea revelionului. Stăteam toți și ne uitam la televizor ca la o icoană. Când era „Țanța și Costel” nu era nimeni pe stradă, toată lumea era la televizor. Era o singură televiziune, nu erau atâtea tentați…

Iar eu imitam toți actorii pentru că mi-aș fi dorit să fiu actor. Primul film pe care l-am văzut era pe la 4-5 ani când a venit caravana la noi în sat. Am văzut atunci un film după un basm rusesc și la final am zis „eu ca ăștia trebuie să mă fac!”.

După ce am ajuns actor, participam la Revelionul tineretului cu Dinu Manolache, Răzvan Vasilescu, Eugen Cristea. Eram noi patru actori care făceam Revelionul Tineretului.

În 1983, pe hol la televiziune, regizorul Dalu m-a chemat să-l ajut să spun o replică. Așa că m-am dus și am făcut celebrul personaj: Zgâbearță Iftode. Din trei vorbe am ajuns celebru. Am jucat cu Dem Rădulescu atunci care mi-a fost și profesor la facultate.

Revelioanele pe timpul lui Ceaușescu erau mai grele pentru că textele trebuiau cenzurate puțin. Erau Stela, Arșinel, Bibanul…

Erați cu Nae Lăzărescu?

Nu încă. După Revoluție i-a venit idea lui Nae să facă un spectacol aici la teatru, ”la Boema 1001 de glume”. Auzise el la radio un cuplet de-al lui Tănase cu „Ce-o să fie, ce-o să fie?”. I-au rămas în cap acele personaje, că erau doi popi, doi călugări și am făcut împreună celebrul „Ce-o să fie, ce-o să fie?”. În anul acela Revelionul l-a făcut Divertis la TVR, iar de Crăciun au băgat vechea gardă. Nu a contat nimic în afară de ”Ce-o să fie, ce-o să fie?” care s-a dus rachetă și ne-a propulsat. De atunci au început revelioanele. Eram nelipsiți de la revelioane.

Dar ce însemna Revelionul?

Revelionul însemna pregătire de prin august când începeau primele discuții. Ne vedeam cu Dan Mihăescu și Octavian Sava care erau foarte mari realizatori de televiziune, cu textieri, cu toată echipa. Începeau discuțiile legate de personaje, costume, texte, etc. Filmările începeau prin octombrie, noiembrie și durau cam o săptămână-două pentru că făceam un show de 40 de minute- 1 oră. Când am trecut la Antenă făceam și mai mult. Ne-a luat lumea în brațe, asta e.

Am și făcut niște texte deosebite între revistă și teatru.

Și era și televiziunea, nu? Că dacă actorul nu ajungea la televizor…

Da, evident. Au fost actori foarte mari care au rămas necunoscuți. În provincie sunt 40 de teatre. Acolo au fost actori foarte mari, iar pe unii dintre ei poate nu i-a știut nimeni. Unii au mai prin câte un film, și filmul conta mult în perioada aceea, dar să apari la televizor, era o chestie extraordinară.

Au început să apare televiziunile particulare: Tele7ABC, Antena, etc.

Când am început să facem revelioanele la Antenă, filmam într-un studio în care după ce ne luam noi hainele, se filma jurnalul, apoi sportul și tot așa. După primul Revelion la Antenă am făcut un super rating, așa că ne-au luat cu toată trupa. De la Antenă, am trecut la ProTV. Acolo am făcut niște show-uri și un revelion, dar anul următor ne-a scos Adrian Sârbu din program. Iar Titus Munteanu când a văzut a zis că nu e posibil așa ceva: „Băieții ăștia pe care toată lumea îi așteaptă să fie pe dinafară?” Și ne-a băgat iar de Revelion la Antenă și tot așa am făcut până a murit Nae.

După aceea, iar am spart ratingurile cu noul cuplu format din mine și Valentina Fătu.

Dar e mult mai greu revelionul acum, față de anii trecuți, nu?

Un revelion în ziua de azi îl faci într-o zi, de la 11 dimineața până seara.

Dar de ce?

Pentru că nu au spațiu, nu e timp. Noroc că noi suntem profesioniști și ne ducem cu lecția învățată până la Dumnezeu. Dar nu e normal, însă astea sunt vremurile și trebuie să te adaptezi. Acum câțiva ani, chiar și după ce au apărut primele televiziuni particulare, revelionul se făcea pe îndelete, cu decor, cu costume; era croitoria televiziunii care făcea toate costumele. Acum cumpărăm de acolo, aducem de acolo, se ia împrumut de la Buftea și tot așa, pe repede înainte.

Să revenim la dumneavoastră. Spuneți că v-ați născut la țară?

De fapt m-am născut la Piatra Neamț, mort.

Cum?

Păi s-a chinuit maică-mea, a început travaliul la comună și a ajuns la oraș. Părinții mei erau foarte tineri, aveau 19 ani amândoi. Au decis să o opereze pe maică-mea, să-i facă cezariană și după operație, de oboseală, eu nu mai mișcam, m-au aruncat pe o tablă acolo și au zis că sunt mort. A venit o doamnă doctor care nu știu cu ce m-o fi dat, ce mi-a făcut, că am început să orăcăi.

Apoi, da, copilăria mi-am petrecut-o la țară. Nu am ajuns decât la bâlci, până la marginea orașului, în rest am stat numai în comună. Până la liceu nu am văzut orașul decât de la margine.

Dar cum ați ajuns la București? Care a fost traseul?

Păi am ajuns la liceu, la Piatra Neamț. Acolo imitam toți actorii, deja de acum aveam și noi televizor și puteam să-i văd și așa ajunsesem un fel de vedetuță acolo. M-a luat Dinu Manolache  și m-a dus la Școala Populară la Piatra unde Constantin Cojocaru a zis că el are clasă și nu mai are loc, iar Alexandru Lazăr- un mare om de teatru; cred că avea copii la el la clasă mai buni ca la facultate- m-a ținut pe lângă el, m-a băgat și în spectacole să fac figurație, în debutul lui Purcărete cu Romeo și Julieta. Și a început să mă pregătească.

Dar Școala Populară de artă era altceva decât liceul, nu? Era extra?

Da, era after school. Era after school după after school-ul de la CAP unde trebuia să muncesc la câmp. Asta era ușor că îmi plăcea, citeam tone de cărți.  Din clasa a 6-a am început să citesc și așa mi-a intrat în obișnuință că nici acum nu pot să adorm dacă nu citesc.

Și după Școala populară de artă?

Am terminat liceul și am venit la București să dau la facultate. Prima dată m-a întrebat cum mă numesc și am spus o strofă. Mi-au mulțumit și m-au trimis acasă. M-am întors acasă, am făcut armata și am jucat pe la Teatrul din Bacău. Jucam la Bacău și făceam armata: dimineața dădeam cu cârpa și făceam sectoarele, iar seara luam aplauzele la teatru.

Dar nu intraserăți la facultate…

Nu, nu, fără facultate. Abia apoi, după ce am terminat armata am dat iar la facultate și a început traseul. Am muncit foarte mult și în facultate, făceam bijuterii aici pe Strada Eforie, mai luam ceva bani și de la filme.

Câte filme aveți până acum?

40.

Și spectacole de teatru?

Nu mai știu, foarte multe. Mai ales că după revoluție au început turneele la mare unde se jucau pe seară și câte 7 spectacole. Ori acum am fost cu soția la mare și când să plecăm am vrut să trecem și pe la teatru. Erau numai buruieni. Mare păcat. Lumea cred că ar avea nevoie.

Cumva ați știut de mic că vă veți face actor?

Așa mi-am pus în cap. Și am știut și unde. M-am rugat la Dumnezeu, atunci când am dat prima dată, să nu intru. Și nu am intrat. Voiam să intru anul următor când lua clasă Dem Rădulescu.

Părinții ce spuneau?

Părinții nu prea erau de acord.

Nu voiau să vă facă inginer?

Ba da, au vrut să mă facă agricultor. Taică-meu era șef de fermă la CAP, cu rezultate deosebite, lua cuvântul la congres. Era și ceaușist, mă certam cu el…

Învățasem să dau la Agronomie. Noi la țară aveam obiect de studiu în programa școlară: Agricultură. Bunicul fiind țăran gospodar, mă învăța cu caii, cum să am grijă de animale…

Acum trebuia să joc în Moromeții, rolul unui țăran, dar am refuzat. I-am mulțumit domnului Stere Gulea, dar a trebuit să refuz. Era rolul unui țăran care bătea calul până îl omora. Mă gândeam că s-ar întoarce bunicul în mormânt.

Dar era doar un rol, calul acela nu murea…

Ba da, țăranul trebuia să-l bată până avea să-l omoare. Nu era trucaj. Am impresia că scena a fost schimbată până la urmă.

Când ați intrat la facultate, vă amintiți examenul de admitere?

Cum să nu. Aveam niște emoții de nedescris. Nici nu vedeam comisia, auzeam doar vocea doamnei Sanda Manu. La improvizație nici nu știam ce să fac, până la urmă am luat un scăunel cu trei picioare, o covățică, am început să legăn copilul, am stins lampa și aia a fost. Am spus „La cireșe” de Ion Creangă unde, de emoție, am uitat ți textul și am început să povestesc cu vorbele mele. Erau 36 pe loc. Când am ieșit, am simțit o mână care mă mângâia pe față și când m-am uitat era domnul Liviu Ciulei. Am fost așa de emoționat. Am plecat apoi, m-am mai plimbat și m-am întors apoi după rezultate. Mă tot uitam în josul listei și nu mă găseam. Eu de fapt intrasem al doilea.

M-am dus acasă, taică-meu era la treierat și când i-am spus, a plecat cu trenul noaptea la București, ca să vadă cu ochii lui.

Când l-ați cunoscut pe Nae Lăzărescu?

Când am venit aici, la teatrul Constantin Tănase. Îl știam că îi imitam pe toți. Jucam spectacole la Teatrul Casandra în anul 4 și îl cunoscusem. Când am terminat facultatea voiam să rămân în București. Mă căsătorisem în anul 3, soția era studentă la Medicină și mă tot gândeam cum să fac. Nu se putea. Repartițiile erau numai în țară, Bucureștiul era închis. Aveam de ales între Piatra Neamț și Satu Mare. Mă gândeam că nu aveam cum să nu mă duc la Piatra Neamț- că eu asta aveam în cap, să nu mă prezint la post- era orașul unde crescusem, mă făceam cumva de râs, așa că am ales Satu Mare. Nu m-am dus la post și am rămas în București să tot caut de lucru. Căutam să fac figurație, orice, am fost pe la Teatru de comedie, pe la Casandra și cineva mi-a zis să merg și la Teatrul de Revistă că au nevoie. Am venit aici, pe terasă era Nae. Am vorbit eu, el mi-a promis câte în stele, că așa era firea lui, fabula mult. Am fost la director și mi-a zis să-i aduc negație sau detașare. Și m-am dus la Satu Mare.

La Satu Mare unde nu vă prezentaserăți la post?

Da. M-am suit în tren și m-am dus acolo. Se aștepta vizita lui Ceaușesc. Ajung la Județeana de partid și mă întreabă la poartă ce treabă am. Am spus că sunt de la București. „Să trăiți, poftiți!”. Am cerut la tovarășul Bratu care era secretar cu propaganda. „Să trăiți, de la București”. El: „Da, poftiți, sa trăiți!”. ”Știți eu sunt actor…”. El de colo: „Pfoa, nu ai venit la post, îți bați joc de teatru, de colegii tăi”. Mie deja îmi venise hârtie cu 15 mii de lei amendă. I-am spus că soția e la Medicină, el „O mutăm la Cluj”. Eu i-am spus că nu a terminat încă facultatea. Apoi tot el: „Și cum ai intrat mă aici?”. „Am spus că sunt de la București, m-au salutat toți și m-au lăsat să intru”. A început să râdă și mi-a dat detașare pentru șase luni. A fost de acord să dea și telefon la teatru. Când am ajuns la teatru, directorul ungur a tăbărât pe mine. Noroc că a sunat Bratu și mi-a dat detașarea. Apoi m-am dus să-mi iau bilet la avion să ajung mai repede la București. Nu zburasem în viața mea.

Am stat aici alea 6 luni, apoi 4 luni fără salariu. Am mers la Cultură, s-a intervenit că jucam deja aici și mi-au mai dat o detașare. Apoi a mers cu Arșinel la secretarul de stat al Ministerului Culturii și a spus că Teatrului de Revistă îi trebuie tineret și a cerut să se facă un concurs. După alte 4 luni fără leafă, am câștigat concursul acela. Era un concurs special făcut pentru mine.

Era dificil să primești post atunci, nu?

Doamne ferește. Erau orașe închise. Ploieștiul ajunsese cum e Clujul acum, era închis doar pentru că era aproape de București. Care nu intra la București, căuta să fie la Ploiești.

Cum s-a format acest cuplu Vasile Muraru – Nae Lăzărescu?

Imediat cum am ajuns aici ne-a pus să jucăm împreună o scenetă. Chiar a scris în revista Urzica mare „Un nou cuplu pe Calea Victoriei”.

Dar cunoscuți? Când ați intrat în conștiința oamenilor ca faimosul cuplu?

După Revoluție. Până atunci mai jucam în piese, am jucat în „Ploșnița” la Teatrul Național…

Dar la televizor nu ați apărut împreună înainte de Revoluție?

Nu. Fiecare separat. Și făceam și filme, fiecare separat, câte 2-3 pe an.

După Revoluție, la teatru și la televizor numai cu el, până în 2013. Ștampila a fost „Ce-o să fie” acela de la televizor. Fără televiziune cred că nu am fi făcut nimic. Jucam seară de seară la teatru, dar ca să intrăm în memoria colectivă, trebuia să fim la televizor.

Noi jucam foarte mult, în cursul săptămânii câte un spectacol pe zi, iar sâmbăta două și duminica trei spectacole, de multe ori și cu locuri în picioare. Venea lumea la teatru, era puhoi de lume.

Aveau nevoie de comedie mai mult de cât de dramă…

Bineînțeles, era viața gri rău. După Revoluție au început să apară și cântăreții și apoi s-a întors lumea către comedie. Noi am făcut și un fel de cuplet politic, cu poante politice, cu râs. Mulți actori nu se băgau la așa ceva, le era frică, rămăsese frica aia din comunism.

Care a fost prima piesă în care ați jucat?

24 octombrie, 1974, Piatra Neamț, în Romeo și Julieta (când eram la liceu). Apoi, înainte de armată și în armată am jucat O noapte Furtunoasă la Bacău și pe urmă am început cu Teatru de revistă și tot așa.

Roluri dramatice ați avut?

Da. Sanda Manu, în prima sesiune la facultate, m-a chemat și mi-a zis: „Dumneata trebuie să alegi, ai 3 posibilități: ori te retragi, ori ajungi un mare actor de dramă, ori câștigi bani”.

Și ce ați răspuns?

Nu am zis nimic, puteam să spun ceva? M-a chemat să joc rolul lui Sucă în Nea Mărin miliardarul și nu m-au lăsat. Mi-au zis „tu nu ai nevoie de asta, tu ești actor. Toată lumea o să-ți zică Sucă ”.

Care e rolul dumneavoastră de suflet?

Nu știu, sunt multe. Aș putea spune Stalin.

Dar care e rolul de suflet din afara scenei?

Cel de familist. Mi-am iubit enorm de mult familia și era plăcerea mea să ajung acasă. Înainte se făcea cazare și la Ploiești. Și într-o zi am plecat de la Focșani: „Eu mă duc până acasă”. „Păi cum, mâine avem la Galați”. Și am zis: „Da, știu, ne vedem la Galați”. Atunci s-au gândit impresarii ăștia că ar fi mai bine să nu ne mai cazăm atunci când aveam spectacol în provincie și din cauza mea unii actori merg acum și câte o noapte întreagă pe drum după spectacol.

Cea mai mare bucurie era când ajungeam acasă și îmi luam copii amândoi în brațe.

Când și în ce împrejurări v-ați cunoscut soția?

Am ajutat o prietenă de la Piatra Neamț să se mute, iar ea era colegă cu soția mea la Medicină. Atunci am văzut-o pe soția mea. I-am zis prietenei să-i spună că sunt student la Construcții, nu la Teatru ca să par serios. Și ușor, ușor s-au aprins lucrurile și în anul 3 ne-am căsătorit.

Copiii au apărut repede?

Nu, mai târziu, chiar intrasem în panică. Fata a apărut după 10 ani de căsătorie.

Ce fac acum copiii?

Fata e medic, iar băiatul este în Diplomație – Științe. Băiatul era foarte talentat, dar el și-a ales meseria, eu nu am insistat.

Aveți vreun regret legat de teatru?

Nu cred. Mi-ar fi plăcut să joc Dănilă Prepeleac. M-au sunat chiar unii de la Moldova și am crezut că este o farsă. Eu făceam naveta la Târgoviște.

De ce?

Soția primise repartiție acolo. Aici stăteam la bloc, acolo, stăteam la curte….

Spuneați undeva despre buletinul de București…

Da, pe timpul lui Ceaușescu am fost primul pe listă să primesc buletin de București și primul am rămas 11 ani de zile. Aveam post, aveam apartament, cazare provizorie, dar pe soție au trimis-o la Târgoviște, în județ, nu în oraș.

Primii ani de căsnicie ați fost despărțiți?

Da, dar mă duceam mereu. Făceam o oră de la teatru până acasă. Acum faci o oră până ieși din București.

Așa, și într-o zi, când făceam naveta,  pe drum mă gândeam eu ce frumos ar fi să-l joc pe Dănilă Prepelac. Ajung acasă și sună telefonul „Sunt regizor de la Moldova Film și vreau să vorbesc cu mata”. Eu m-am blocat și mă gândeam doar că am spus în cabină și ăștia îmi fac o farsă. Ne-am dat întâlnire și am văzut că nu era nici o farsă. Am început discuțiile, am stabilit filmările, dar au apărut întârzieri că nu știu ce fonduri nu primiseră. Când au vrut ei să începem filmările, eu plecam în turneu și așa nu l-am mai jucat pe Dănilă Prepeleac.

Dar în viață aveți vreun regret?

Nu, mulțumesc lui Dumnezeu. Regret că au murit bunicii, că a murit tata, Nae și mulți alți actori extraordinari, Dinică, Marin Moraru, Ștefan Iordache, Dumitru Furdui, Ștefan Bănică, Bibanu, vai de mine câți și câți.

Cum sunt actorii ăștia joi?

Unii sunt foarte buni. Am făcut câteva filme, cu Jude. Sunt foarte talentați.

Nu sunt mulți?

Foarte mulți. Termină 400 sau 600 pe an. Noi terminam 10-15. O metodă foarte bună a fost prin anii 1950 – 1960 când intrau 100 și terminau 20-30 că în anul II îi cernea și îi trecea la alte facultăți. Așa a fost seria de aur, aceea din 1956 cu Amza Pelea, Draga Olteanu, Pălădescu, Rauțchi, Silviu Stănculescu, Albulescu, Sanda Toma.

Inspiring PeopleLife StoriesPeople Stories
Share this article