Cum a fost viața actorului Nicolae Bălțățeanu? Într-o seară din stagiunea 1929, sala Teatrului Național din București e plină. La balcon, doamne cu mănuși lungi și pălării ușoare, în parter, domni în frac care au venit, fără să recunoască public, să o vadă pe partenera lui de scenă, dar care, la ieșire, vor vorbi despre el. Bărbatul de pe scenă e înalt, are o privire care taie din mijlocul sălii și o voce pe care ziarele vremii o descriu drept „catifelată și autoritară în același timp”. Joacă Don Juan. Jumătate dintre femeile din sală oftează simultan. Cealaltă jumătate își dă coate.
Bărbatul e Nicolae Bălțățeanu. În fișele presei mondene din anii 1920 și 1930, i se spune pur și simplu „amorezul”. În cronicile dramatice ale marilor critici ai vremii, este „cel mai elegant ofițer al scenei românești”. Iar în amintirile colegilor de teatru, adunate după moartea lui din 1956, rămâne „un domn”, în sensul vechi al cuvântului, înainte ca vocabularul acesta să devină caricatură.
Iată povestea lui, atâta cât au lăsat-o arhivele să se reconstituie.
Nicolae Bălțățeanu, un băiat născut în 1893, lângă Dunăre
Nicolae Bălțățeanu s-a născut pe 26 noiembrie 1893, la Drobeta Turnu Severin. Un oraș dunărean în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, se vorbea deopotrivă românește, grecește și sârbește, iar vapoarele care veneau de la Viena și de la Ruse aduceau, o dată cu marfa, reviste și afișe de teatru. Era un loc bun să prindă un copil drag de cuvântul rostit cu ritm.
Despre familie, părinți, frați, mediul social, arhivele publice nu spun, practic, nimic. Generația lui a fost aceea a unei discreții aproape jenante pentru istoricii de azi. Bărbații acelor ani nu vorbeau despre casa în care crescuseră decât dacă erau întrebați direct, iar presa culturală a vremii se concentra pe scenă, nu pe copilărie. Ceea ce se știe e că, la un moment dat, băiatul a ajuns la București și a intrat la Academia de Muzică și Artă Dramatică. Atât.
Conservatorul și un profesor care știa ce e un actor
La conservator, Nicolae Bălțățeanu a intrat în clasa lui Theodor Stoenescu, director al instituției și una dintre figurile centrale ale teatrului bucureștean al anilor 1910. Stoenescu avea reputația unui profesor exigent, care credea că un actor se face, nu se naște, și care îi punea pe studenți să recite același monolog de zeci de ori, până când ritmul devenea respirație.
Bălțățeanu a absolvit în 1916, chiar în ajunul intrării României în Primul Război Mondial. Un moment catastrofal pentru orice tânăr care voia să-și înceapă cariera. Teatrele se închideau, Bucureștiul se pregătea de refugiu, lumea artistică se dispersa spre Moldova. Cum a traversat el anii 1916-1918, ce a făcut, unde a fost, rămâne, din nou, în afara arhivei publice. Poate a urmat trupele în refugiu, poate a jucat la Iași, poate a stat acasă. Sursele oficiale îl reiau abia în 1917, când a debutat oficial pe o scenă privată, și mai apoi în 1918, anul care avea să-i schimbe viața.
Teatrul Național: casa de 38 de ani
În 1918, la 25 de ani, Nicolae Bălțățeanu a fost angajat la Teatrul Național din București. A rămas acolo, cu o scurtă întrerupere în 1923, până la moarte. 38 de ani pe aceeași scenă, într-o continuitate pe care generația lui o considera firească, iar generațiile de azi o privesc cu oarecare uimire.
Când s-a întors, în 1923, în trupa Naționalului, criticii vremii l-au inclus, repede, într-o galerie pe care o numeau „a marilor înaintași”: Grigore Manolescu, Constantin Nottara, Aristide Demetriad. Era, la 30 de ani, deja considerat un actor format. Avea statură, avea voce, avea acel amestec greu de explicat, pe care presa l-a numit „calmul impunător”, de parcă nimic, pe scenă, nu-l putea lua prin surprindere.
Nicolae Bălțățeanu: „Amorezul interbelic”
În București, în anii 1920 și 1930, actorul de amorez era o categorie profesională în sine, cu reguli și standarde clare. Trebuia să fie înalt, trebuia să aibă un profil care să se vadă din ultimul rând, trebuia să știe să poarte costumul de epocă fără să semene cu un manechin, trebuia să știe să sărute mâna unei femei pe scenă într-un fel care să facă publicul să creadă că dincolo de gest există o poveste. Nicolae Bălțățeanu avea toate astea.
Dosarele presei mondene din anii interbelici îl descriu cu formule care azi par exagerate, dar care, atunci, erau pur și simplu fișe profesionale. „Cel mai frumos ofițer al teatrului românesc.” „Prezență care oprește sala.” „Ochi cu autoritate studiată.” Ce se știe despre viața lui privată e aproape nimic. Nu există, în arhivele accesibile publicului larg, nume de soție, de iubită celebră, de copii. Discreția lui personală a fost pe măsura prezenței lui scenice: impresionantă prin chiar absența ei din spațiul public. Un bărbat care juca iubirea zece ore pe săptămână pe scenă și care, în afara ei, nu oferea nimic presei de tabloid al vremii.
Galeria marilor roluri
Cariera lui Nicolae Bălțățeanu se citește ca un catalog al repertoriului clasic și modern al Teatrului Național interbelic și postbelic. A fost Răzvan în Răzvan și Vidra a lui B.P. Hașdeu, spectacol care a rulat ani la rând cu săli pline. A fost Ovidiu în piesa omonimă a lui Vasile Alecsandri, rol care cerea dicție perfectă și prezență aproape statuară. A jucat Baronul și Vasca Popei în Azilul de noapte al lui Maxim Gorki, un roleu dificil, dramatic, departe de eleganța lui obișnuită.
A fost Filip în Don Carlos al lui Schiller, regele bătrân și amar, un Filip pe care criticii l-au descris drept „înfiorător de uman”. A jucat Tartuffe și Don Juan din Molière, în aceeași stagiune, proba ultimă a unui actor serios, pentru că cele două personaje cer lucruri aproape opuse: Tartuffe cere ipocrizie controlată, Don Juan cere strălucire nepăsătoare. Bălțățeanu le-a avut pe amândouă.
A fost Don Salluste în Ruy Blas al lui Victor Hugo, aristocrat răzbunător. A fost Hagi Tudose în piesa lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, rolul care i-a adus, paradoxal, una dintre cele mai profunde aprecieri ale criticii de după 1945, în care amantul de altădată își lăsa eleganța la intrare și cobora într-un personaj dur, zgârcit, închis în el. În teatrul sovietic impus în România după 1948, Bălțățeanu a jucat Vershinin în Trei surori ale lui Cehov, Ivan Ivanovici în Confruntarea a lui Tur și în piesa Așa va fi a lui Simonov, titluri de repertoriu obligatoriu ale vremii.
Felul de a fi al lui Nicolae Bălțățeanu
Cei care l-au cunoscut l-au descris într-un registru care, citit astăzi, pare a fi din altă lume. „Sobru, discret până la timiditate, simplu și măsurat, niciodată nu se împingea în față”. Un actor care, într-o lume profesională cunoscută pentru egourile uriașe, alegea să stea în banca lui. Era, spuneau colegii, unul dintre acei oameni cu care poți juca o piesă fără să te certi o singură dată.
Iar asta într-o trupă în care conflictele erau regulă. La Teatrul Național interbelic, tensiunile dintre actori, dintre regizori, dintre școli de gândire, erau la ordinea zilei. Pe Bălțățeanu, nimeni nu-l cita ca parte a unor scandaluri. Se ducea la repetiție, își învăța rolul, îl juca seara și se ducea acasă. Un model care, atunci ca și acum, trece cu ușurință neobservat. Dar care, pe termen lung, lasă urme.
Decorațiile și vremurile care s-au schimbat
Pe 23 septembrie 1942, în plină dictatură antonesciană, Nicolae Bălțățeanu a fost decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” pentru teatru, în gradul de Cavaler, pentru „cei 25 de ani de muncă neîntreruptă și devotată”. Era o recunoaștere oficială care venea după un sfert de secol pe scenă.
Apoi s-a schimbat regimul. Regele a plecat, comunismul a intrat. Iar Bălțățeanu, ca mulți actori ai generației lui, a continuat. Pe 28 aprilie 1951, i s-a acordat titlul de „Artist al Poporului al R.P.R.”, cea mai înaltă distincție artistică a noii ordini. Pe 24 decembrie 1952, a primit Medalia „A 5-a aniversare a Republicii Populare Române”. A jucat în piese sovietice pentru că așa cerea stagiunea, a jucat în piese clasice pentru că tradiția Naționalului nu putea fi uitată complet nici măcar în stalinism, și și-a continuat viața de actor.
Nu există, în arhivele publice, nicio poziție politică luată de Nicolae Bălțățeanu, nici într-o direcție, nici în cealaltă. Ca mulți colegi, și-a făcut meseria. Atât.
Plecarea din februarie 1956
A murit pe 27 februarie 1956, la București, la 62 de ani. Cauza exactă a decesului nu e documentată în sursele publice. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, unde zac, alături, aproape toate numele mari ale teatrului românesc al secolului XX.
Necrologurile din revistele culturale ale vremii l-au numit „unul dintre cei mai rafinați actori ai generației sale”. Criticul Alice Voinescu, care îl urmărise de la primele stagiuni, scrisese despre el, cu câțiva ani înainte, că era „un actor a cărui liniște pe scenă e mai vorbăreață decât patosul altora”. O formulare care, dacă ar fi fost singura propoziție lăsată în urmă despre Bălțățeanu, ar fi fost suficientă.
Citește și: Cele mai frumoase actrițe din România: 10 femei care ne-au impresionat prin talent și carismă
Nicolae Bălțățeanu nu e un nume pe care cultura română contemporană îl repetă cu ușurință. Nu a avut scandaluri de cules, nu a lăsat memorii, nu a apărut în filme populare pe care să le revadă copiii de azi. A trăit într-un timp în care teatrul se trăia seară de seară, în sală, fără video, fără arhivă. Ce a făcut el a rămas, în cea mai mare parte, în caiete de regie, în cronici de stagiune, în amintiri orale care s-au stins cu oamenii.
Și totuși, merită amintit. Pentru că a fost parte dintr-o generație care a ținut pe umerii săi, 38 de ani fără întrerupere, repertoriul Teatrului Național. Pentru că a fost unul dintre ultimii actori formați în școala veche a dicției și a prezenței, într-un timp în care formarea se făcea lent și răbdător. Pentru că, fără să scrie despre asta, a dovedit că poți fi „amorezul” Bucureștiului și, în același timp, un Hagi Tudose memorabil. Registrul larg nu e la îndemâna oricui.
Un actor care a trecut de la saloanele interbelice la scena stalinistă păstrându-și, aparent, aceeași liniște. O discreție care, într-un secol zgomotos, merită citită ca o formă de demnitate.
Foto: Wikipedia
