Viața actorului Puiu Călinescu: „Eu nu am şcoli şi diplome, ce am învăţat am învăţat din acele filme, de pe stradă şi din viaţă”

Nu există român, mai tânăr sau mai în vârstă, care să nu fi auzit de marele actor, Puiu Călinescu, multe dintre generațiile precedente amintindu-și cu drag de scenele de comedie cu care artistul ne bucura, an de an.

Atunci când ne gândim la Puiu Călinescu, nu avem cum să nu rememorăm momentele absolut unice pe care ni le-a oferit actorul, timp de decenii întregi de activitate în cinematografia din România

Așadar, prin prisma scenetelor comice senzaționale, ne vine greu să ne imaginăm că, în realitate, Puiu Călinescu ar fi suferit vreun pic, la viața lui. Percepția generală ne îndeamnă să refuzăm să credem că un om vesel tot timpul ar putea să ascundă o poveste tristă.

Însă, trebuie remarcat un lucru: mulți dintre comedianții de valoare ai lumii s-au confruntat, de-a lungul vieților acestora, cu drame greu de povestit în cuvinte

Poate cel mai bun exemplu este chiar Robbin Williams, actorul mereu vesel care a sfârșit teribil.

Puiu Călinescu nu a avut soarta lui Williams, însă a ținut ferecată în suflet, timp de zeci de ani, o poveste de viață care s-ar putea transpune, cu ușurință, într-un film; de data aceasta, nu într-unul de comedie.

Citește și: Cele mai bune filme de comedie românești

Puiu Călinescu și-a pierdut mama când avea doar 5 ani

Potrivit propriilor relatări, Puiu Călinescu și-a pierdut mama la vârsta de 5 ani, fiind crescut de mătușile sale, surorile mamei.

Mai târziu, artistul și-a găsit alinare în spectacolele de la cinema

„Prima mea muncă de artist a fost să lipesc afişe de spectacole în Bucureşti, la cinema. Pe vremea aceea erau filme mute şi în pauză, când se schimbau rolele cu peliculă, eu ieşeam în sală, în faţa ecranului, ca să fac lumea să râdă. Eu nu am şcoli şi diplome, ce am învăţat am învăţat din acele filme, de pe stradă şi din viaţă. Secretul este munca, munca neîntreruptă, cu idei noi, cu veşnice căutări!”, mărturisea, la un moment dat, Puiu Călinescu în emisiunea Eugeniei Vodă.

Atât de mare i-a fost pasiunea pentru film, încât viața pe scenă a devenit, pe nesimțite, a doua sa casă

„Păi eu sunt bolnav dacă nu am repetiţii, sau spectacole, sau turnee, trebuie să fac mereu câte ceva. Iar dacă nu am ce, caut până găsesc. Uite, am reparat televizorul şi de atunci nu mai am imagine la el. Am reparat radioul şi nu mai are sunet. Am reparat fierul de călcat şi am ars lumina în tot cartierul. Nu pot să stau într-un loc ţepenel, am în mine un demon. De aia şi sunt ca şi scândura, că nu are timp grăsimea să se adune. Şi atunci scriu, că textele din comediile în care joc, eu le fac şi alţii le cenzurează”, completa artistul, conform sursei citate anterior.

De altfel, un pic mai târziu, fiica sa, Carmen Călinescu, avea să mărturisească că tatăl ei le-a fost stâlp în cele mai grele momente ale vieții, actorul fiind de-un bun simț și de-o modestie cum rar îți este să întâlnești

„Tata se ridicase şi devenise actor, putea ajuta familia financiar. Nu te puteai supăra pe el. Era un om care te făcea să lupţi, să nu fii deprimat, să nu clachezi niciodată. Spunea că, dacă nu-ţi chiorăie stomacul şi n-ai pantofii rupţi, e tot ceea ce îţi trebuie ca să fii fericit. Nu a ţinut la bani. Voia ca toată lumea din jurul lui să fie mulţumită”, spunea Carmen Călinescu, pentru Jurnalul Național.

Fiica regretatului artist a povestit, de asemenea, o altă întâmplare tristă care, din câte se poate trage concluzia, a reprezentat începutul sfârșitului pentru acesta

În 1995, Carmen Călinescu se afla în vacanță la Predeal, împreună cu mama și tatăl său. La revenirea în București aveau să constate că cealaltă fiică a artistului decedase. „Când ne-am întors în Bucureşti, am sunat-o pe Silvia, dar nu răspundea. Am mers şi am spart uşa. Ea era moartă în hol. Făcuse comoţie cebrală”.

Citește și: Viaţa lui Jean Constantin, geniul teatrului de revistă

Cu toate că a continuat să joace, tragicul eveniment pare să-și fi spus cuvântul

În 1997, Puiu Călinescu suferea de infarct pe scenă. „Urca pe scenă susţinut, sprijinit, doar ca să joace. Era din ce în ce mai rău. Şi, pe data de 1 mai 1997, ne-am strâns toţi, pentru că aşa a vrut tata, şi am plecat la Sinaia. Se simţea foarte rău, se sprijinea mereu de mine. Îmi spunea <  ia-mi hârtia asta din mână >, iar el nu avea nimic în mână! Am fost să-i facem o ecografie, doctorul s-a uitat spre mine, vrând să-mi spună ceva. Eu eram terminată. I-am zis că tata este amator de bere şi l-am întrebat dacă pot să-i dau. Iar el mi-a răspus că pot să-i dau orice! Eu tot nu realizam gravitatea. A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul Floreasca. Era o mână de om, dar îl dureau toate! Nu mai era tata!’’.

Sursa foto: Facebook