Căutare

Share this article

Viki Dumitrache este psiholog și conduce un cabinet de terapie foarte popular în Slobozia, Ialomița. Este o voce puternică în media online și o prietenă a internetului de pe vremea Pentium 2, când, căutând cu neîndemânarea începătorului, a nimerit în baza de date a unei secții de poliție din SUA, unde a început să cerceteze toate dosarele de abuzuri ale copiilor pe care le-a găsit.

A devenit psiholog atunci când regimul comunist, cel care desființase facultatea de psihologie, a dispărut și s-a înscris la studii exact când era la începutul unei cariere în chimie alimentară.

Viki este copilul de maturitate, alții ar spune decrețel, al unor părinți care s-au iubit în ciuda regulilor societății și au fugit împreună de la un bal din Țăndărei.

De ce un psiholog de succes ar fi vrut să intre la liceul de chimie alimentară?

Pentru că în Țăndărei nu erau decât licee de chimie alimentară, de mecanică și de electrotehnică, iar chimia alimentară părea cea mai potrivită pentru o fată. Atât am putut să fac, mai ales că nu luam deloc în calcul să plec în vreun alt oraș.

Profesorii mei nu au fost deloc niște mentori. Nu-mi dădeau vreo șansă de a ajunge mai mult decât vânzătoare. Așa că multă vreme m-am văzut o așchie care nu sare departe de trunchi. Părinții mei au fost vânzători iar eu am trăit cu aceste sentimente contradictorii: știam că îmi place să citesc, dar că nimănui nu-i păsa ce cred eu despre acele cărți și că la școală sunt sub-mediocră, ceea ce mă va face să nu reușesc niciodată nimic în viață.

Aș vrea să știi că în clasa a V-a am făcut un legământ cu mine că niciodată, cât am să fiu elevă, nu voi citi cărțile din bibliografia obligatorie. Am citit orice altceva, am început cu povești, foarte repede am trecut la Jules Verne, apoi SF, paleoastronautică, astronomie. Prima carte cumpărată din banii mei a fost un Dicționar de Astronomie, în clasa a VI-a, din banii mei. Știu de când eram în gimnaziu despre găuri negre, uriașe roșii, pitice albe, despre galaxii, comete și dezintegrare.

Viki Dumitrache, la aproape 10 ani

Ești exemplul ideal de copil agresat de un sistem care vrea performanță cu orice preț. Ce anume a stârnit însă această rebeliune în tine față de profesori?

Învățătoarea mea, care a fost extrem de blândă cu noi patru ani de zile, pe care am jelit-o foarte tare când ne-am despărțit, ne-a avertizat că din clasa a V-a nu vom mai putea avea înțelegerea ei și a avut dreptate. La 11 ani am intrat într-un sistem draconic, în care profesorii intrau, predau repede, copiii scriau și ei la fel de repede, eu nu reușeam să țin pasul, am luat bătaie în clasa a V-a, nu am înțeles ridicarea la putere, am luat bătaie și la geografie, pentru că nu știam ce sunt meandrele râului, aveam jigniri, toți elevii care luau note sub 7.

Viki Dumitrache

Așa că trebuia să țin cu mine. Aveam sentimentul că cineva nu mă înțelege bine și din acest motiv sunt certată, iar dacă cineva ar face efortul de a mă înțelege nu aș mai fi certată.

Cum au ajuns ai tăi în Țăndărei?

Mama a fost adoptată în Bulgaria, în Cadrilater, de doi bunici foarte frumoși, un cuplu de oameni care s-au ținut de mână până la 90 de ani, iar tata vine din comuna Poenari, din Argeș, de unde a fugit pur și simplu la 14 ani, fiindcă nu mai suporta sărăcia. Tatăl lui, bunicul meu, murise în război, iar tata ar fi trebuit să muncească la câmp. Așa că a ales singura alternativă: să evadeze. A ajuns, este povestirea lui pe care am auzit-o de mii de ori, și a vândut rahat cu apă rece în Gara de Nord, apoi s-a înrolat în armată. Iar după asta, la un bal, unde a întâlnit-o pe mama, a fost vrăjit de frumusețea ei, a răpit-o și au făcut patru copii. Când am venit eu pe lume, aveam deja trei frați mari, unul la liceu, o soră cu 13 ani mai mare și alta cu aproape 11 ani peste mine. Iar eu m-am născut „grație” decretului lui Ceaușescu.

Viki Dumitrache, în familie

Și acest detaliu a avut vreun efect asupra ta?

Când aveam vreo 5-6 ani, eram în curte, iar ai mei primeau vizita unor cunoștințe pe care nu le mai văzusem în viața mea. Eu alergam de colo-colo, cu cățelul și cu mingea, când unul dintre ei l-a întrebat pe tata: „ce-i cu copilul ăsta pe-aici? Ați mai făcut un copil la vârsta asta?”, iar tata a zis: „da, e decrețelul nostru!”.

Am întrebat-o pe bunică-mea ce însemnă „decrețel”, iar ea mi-a dat o explicație superbă: „când doi oameni se iubesc, ies scântei. Iar scânteile, dacă sufli, se sting, iar dacă nu, devin copii. Iar Ceaușescu a dat un decret ca toate scânteile să devină copii”. Moment în care eu am concluzionat: „înseamnă că Ceaușescu a dat acel decret ca să mă nasc eu!” (râde). Iar bunica nu m-a contrazis.

Ai tăi nu au fost tentați niciodată să plece din Țăndărei?

În vremea comunismului mutările nu erau văzute cu ochi buni, poate și pentru că nu era departe amintirea relocărilor cu forța.

Acum sunt alte vremuri, nu ți-ar fi mai simplu să vii la București, de pildă?

Ba da, dar când am terminat eu facultatea și am început să lucrez eram în situația de a avea grijă de mama, care rămăsese fără tata când aveam eu 24 de ani, iar un accident vascular cerebral a țintuit-o la pat. Mama s-a dus când eu aveam deja 40 de ani, așa încât era greu să mai iau în calcul o mutare la București.

Am făcut naveta de la Țăndărei la Slobozia de 19 ani deja, dar de mutat m-am mutat la Slobozia abia acum doi ani și jumătate. Am mers la început cu un autobuz de muncitori, o vreme cu maxi-taxi, apoi am luat mașina de ocazie, am apelat la prieteni, până când mi-am luat permis și am putut să mă descurc singură.

M-ai dus deja departe și nu mi-ai spus de ce ai ales Facultatea de Psihologie la aproape 25 de ani?

Când am terminat eu liceul nu exista Facultatea de Psihologie, așa încât am lucrat într-o fabrică de zahăr, de unde m-am mutat într-un laborator de testare a produselor de patiserie și de brutărie. Iar, imediat ce s-a schimbat sistemul de învățământ după Revoluție și a reapărut Facultatea de Psihologie, nu am făcut decât să mă interesez despre condițiile de admitere și să mă pregătesc să intru ca studentă acolo.

Ce-ți plăcea să faci și care era legătura cu psihologia?

Când m-am întrebat ce știu să fac și ce-mi place, răspunsul a fost: să pictez, să citesc și să povestesc cărțile pe care le citesc.

Dacă mă uit retrospectiv, îmi dau seama că știam să îmi folosesc vocea și să mă conectez cu oamenii. Povesteam în așa fel încât oamenii îmi spuneau că uită cum trece timpul.

Îmi amintesc că eram cu o prietenă în gară, așteptam trenul să plecăm de la Țăndărei la Slobozia, ne-am cumpărat bilet, ne-am așezat în sala de așteptare și m-am apucat să îi povestesc un film. Trenul a venit, a plecat, iar noi nu ne-am dat seama de asta, povestind.

Apoi am observat cumva că știu să ascult oamenii, că știu să vorbesc cu ei și probabil că așa m-am dus eu către psihologie sau psihologia m-a chemat la ea, nu știu ce să spun.

Cum te-a schimbat facultatea asta?

Aveam 25 de ani și am simțit foarte puternic schimbarea datorată ei. Am rezonat la cuvântul psihic. Aveam niște cărți acasă, printre care „Creierul uman și misterele lui”, din colecția Cristal și nu doar atât. Aș zice că citeam cam tot ce găseam legat de aceste noțiuni care mă fascinau: psihic, creier și conștiință.

Oamenii din orașul meu, copiii, mă întrebau la ce facultate am intrat și când auzeau despre ce era vorba, majoritatea întrebau: „ce vei face tu cu psihologia?”. Iar răspunsul meu era unul singur: „veți vedea voi ce voi face!”.

Așa de stăpână erai pe visele tale? Sau pur și aveai încrederea că va ieși ceva bun câtă vreme îți place atât de mult?

Mai degrabă aveam încredere că sigur va ieși ceva bun din ceva ce îmi place.

Întotdeauna am fost „acuzată” de non-conformism. Profesorilor cărora am avut curajul să le spun că nu pot să învăț decât informațiile care mă fac fie curioasă, fie mă atrag și mă impresionează, li s-a părut o tâmpenie. Cu excepția profesorului de limba română, din liceu. Ceilalți mi-au spus că trebuie să înveți tot, pentru că informațiile se așează unele peste altele și dacă ai goluri ești prost. Așa încât eu nu am reușit să am note mari în școală.

Iar la facultate, când am auzit prima dată noțiunile esențiale din psihologie: memorie, senzație, percepție, imaginație, când am făcut psihologia vârstelor sau psihanaliză, am înnebunit de plăcere.

Pe vremea aceea scriam cursurile cu mâna și mergeam cu o consecvență nebună la vecinele mele de palier să le explic și să le povestesc ce învățam eu peste zi la cursuri. Întotdeauna mi-a plăcut să le spun și altora lucruri pe care eu le înțeleg și care cred că ar folosi și altora. Iar asta explică probabil de ce mi-a plăcut să fiu profesoară la liceu, după ce am terminat facultatea.

M-am înțeles foarte bine cu copiii, mi-a plăcut mult să predau psihologia și logica, doar că după o vreme am realizat că pot să fac mult mai multe lucruri și mai bune decât atât.

Așa am ajuns la Protecția Copilului, am dat examen, am picat, apoi am stat 6 luni și am învățat. A doua oară nu am mai avut o problemă, iar la începutul anului 2000 am început să lucrez.

Cum a fost experiența de la Protecția Copilului?

Aș putea vorbi ore întregi și n-aș termina. Am avut marele noroc să fiu angajată la câteva luni după ce se crease Complexul de Servicii Comunitare, pe care Guvernul Adrian Năstase îl dăduse în funcțiune, cu ajutor de la Banca Mondială. Practic, se crease o echipă interdisciplinară, care aborda toate cazurile ieșite din tipare: un jurist, câțiva asistenți sociali, un medic, un psiholog și uneori și un psihopedagog preluau cazuri cum ar fi adopțiile care creau probleme, tentative de suicid, tineri fugiți de acasă, violuri, foarte multe violuri, abuzuri de toate felurile, copii care vandalizau școala, copii bătuți de șoferul autobuzului școlii, tineri care voiau să desfacă adopția.

Multă, foarte multă durere. Îmi amintesc bine primul meu caz: un copil venit de la un asistent maternal, cu un trecut dur. Era un băiat provenit dintr-un incest, tată cu fiică, fusese preluat din familie și dat în grija asistentei, cu care nu reușise să se acomodeze foarte bine.

Eu l-am văzut de vreo 5 ori, până când, în zona de joacă a blocului unde locuia, s-a întâmplat un accident: băieții mai mari l-au trântit cu dinții de bordură. Efectele sunt simplu de imaginat.

Asistenta maternală s-a dus acasă la părinții copiilor respectivi, iar aceștia i-au trântit ușa în nas. Femeia a venit la instituție și a raportat, iar jurista de la acea vreme a deschis un dosar prin care cerea daune părinților acestor copii și mi-a cerut un raport de evaluare pentru pledoarie. Am luat în foarte serios treaba, m-am înconjurat de tot felul de cărți, am citit enorm doar pentru a întocmi un raport imbatabil. Așa am găsit în încadrările noastre din psihologie ceva ce se numește dismorfo-fobie, ideea de a percepe o boală, o rană de așa natură încât te vezi mutilat și lipsit de iubire în viitor. Este o tulburare de conștiință, dacă vrei, anorexia și bulimia se înscriu în acest tip de tulburări, care mi s-a părut verosimilă în cazul acestui copil.

Raportul a fost atât de convingător încât judecătoarea mi-a transmis prin juristă felicitările ei, i-a amendat pe părinții copiilor agresori cu 16 milioane, la vremea aceea, bani care i-au achitat copilului o serie de operații dentare și implant cu dinți de porțelan și o bicicletă. (râde) Iar toate astea au avut un impact foarte bun asupra copilului, fiindcă s-a simțit protejat, nu lăsat de izbeliște. Iar la mine, au început să curgă cererile de rapoarte pentru instanță, la care se adăuga și o propunere de plan de intervenție, asta chiar dacă nu exista atunci ca procedură.
Mi-am inventat roata, cum s-ar spune, după ce am studiat mult pe internet și am ajuns în bazele de date ale asociațiilor de profil din SUA.

La vremea aia nu exista google, ci altavista și parcă mai era un motor de căutare. Mi-am cumpărat o revistă pentru internauți, unde existau forte multe lucruri pe care nu le înțelegeam, dar am găsit un detaliu ce mi-a folosit: motoarele de căutare sunt mai eficiente dacă introduci un item și scrii .org, în loc de .com. Așa se face că am început să caut childabuse.org și am ajuns unde nu îmi imaginam că pot ajunge, într-o bază de date dintr-un sediu de poliție din SUA. (râde) M-au lăsat să intru și am găsit acolo rapoarte despre copii abuzați, mii de documente. Nu știam să fac copy/paste (sau computerul meu nu răspundea, era un Pentium 2, o râșniță), așa încât am copiat de mână câte rapoarte am putut din acel loc.

A doua zi, când am ajuns la birou, primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru din nou la adresa cu pricina. Și ce crezi că am văzut? Pentru prima și ultima dată din viața mea, access denied! Iar când a trebuit să mă pregătesc pentru treptele profesionale mai departe, am intrat pe multe grupuri de yahoo, care erau la modă atunci, și am ajuns în grupuri de masteranzi din diverse universități din lume și deja mă rafinasem în sensul că intram în grupuri unde existau și profesorii din bibliografiile internaționale. Citeam și eu în paralel cu ei tot ce se frunzărea pe acolo, așa încât cred că am făcut toate master-urile universităților redutabile din lume. Neoficial, desigur.

De ce?

Am fost mereu fascinată să înțeleg ce se întâmplă cu mine, iar toate subiectele care au avut legătură cu conștiința, memoria, intelectul, neuro-plasticitatea, cu sufletul, cu sinele și cu eul mi-au atras interesul și nevoia de a reflecta intens la ele.

Luam o carte și, înainte să o deschid, stăteam minute întregi să analizez sumarul. Și mă întrebam cam ce știam eu din ce citeam. Întotdeauna sumarul unei cărți a fost, pentru mine, o anticameră în care am analizat ce știu eu din ce urmează să găsesc înăuntru și de-abia așteptam că văd ce urmează să găsesc.

În facultate am încercat un joc prin care încercam să văd cum pot explica un concept din psihologie, anxietatea de pildă, unui om de lângă mine: un tractorist, un preot, o femeie de serviciu, unei prietene, la o cafea. Și am început să fac asta, mai ales că întotdeauna am avut un lipici social, mereu mă duc lângă oameni și îmi place să fiu acolo. Mi-au plăcut oamenii și m-am simțit bine lângă ei.

Care a fost cel mai dificil caz al tău?

Sunt multe, dar acum mi-a venit, glonț în minte, un caz destul de vechi. Este vorba despre un om care a venit pentru doar câteva ședințe, după care a plecat în străinătate, și avea următoarea poveste: după mulți ani de mariaj și nenumărate analize și tratamente de fertilizare, au avut un copil. La trei luni, bebelușul se îmbolnăvește, iar diagnosticul primit este de pneumonie. L-au dus la spital, și l-au trimis prima dată la radiografie. Iar pentru că era mic și era iarnă, avea pe el un body cu floricele, iar modelul a rămas imprimat pe film. Medicul a interpretat radiografia ca fiind „pete pe plămâni” și a prescris doza necesară de antibiotice. Iar copilul a murit intoxicat practic cu medicamente.

La autopsie, părinții au aflat adevărul. Tatăl s-a apucat de băut și de fumat și a venit la mine fiindcă nu mai reușea nicio conexiune cu soția lui. Într-un final, m-a anunțat că pleacă din țară, iar eu nu mai știu nimic despre el de atunci. Și cred că este un caz atât de greu și din acest motiv, că nu mai știu nimic de atunci.

Un caz care te frustrează îmi spui?

Mă frustrează toți oamenii care nu au răbdare pentru ei înșiși.

Tu ai?

Sigur că da. Nu cred că reușesc mereu, dar folosesc umorul să îmi hrănesc nerăbdarea.

Principala întrebare aici este dacă vrei să ai răbdare, fiindcă dacă rezolvi asta, vei avea. Răbdarea se cultivă și poți reuși să faci lucrurile în paralel: de pildă, poți mânca și medita simultan. 15 minute în fiecare zi dacă ai să-ți dăruiești este extraordinar de mult, după părerea mea. Să ieși din rutină, să-ți faci o procedură și să-ți pui niște întrebări: oare m-a supărat ceva azi, iar înainte să te ia creierul în primire, înainte de a adormi, încearcă să analizezi și să accepți problema care te-a supărat.

Cea mai mare tentație când intri în dialog cu un psiholog este să-l întrebi despre răspunsurile marilor întrebări pe care le avem cu toții: cine suntem? Încotro ne ducem? De ce murim? Nu-i rezist tentației și te rog să îmi spui care sunt răspunsurile pe care ți le-ai dat tu.

Mă gândesc des la moarte și am ajuns la concluzia că ea, la capătul vieții ne egalizează pe toți și ne dă un soi de liniște. Mi se pare că toată viața seamănă cu un banc, câtă vreme are la capătul ei moartea.

Aflăm de mici că urmează să murim, nu putem să trăim alandala sau vraiște, pentru că ar fi groaznic de plictisitor să o faci câteva zeci de ani, prin urmare ne organizăm, învățăm, ne dăm sensuri, devenim înțelepți, iar la final moartea face ca într-un banc: îți întoarce brusc registrul, cu mai mult sau mai puțin umor.

Creatorul, mi se pare mie, are cel mai pregnant simț al umorului, după care creativitate și iubire.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO