Există spectacole care rămân cu tine mult timp după ce ai plecat din sală.
Recent am citit un articol despre milenialii care revăd serialele din adolescență în mod special toamna. Psihologii sugerează că ar fi mai mult decât simplă nostalgie. Confortul, predictibilitatea și reîntâlnirea cu un serial vechi favorit ar fi motivele pentru care ne reîntoarcem la ele. Mai mult, oamenii își dau seama și cât s-au schimbat de-a lungul anilor, deci au și un moment de reflecție asupra propriei persoane. Și atunci m-am gândit la spectacolele de teatru pe care le-am văzut. Spre deosebire de seriale, aici nu pot apăsa butonul play, pentru că nu se mai joacă și nici nu există filmări cu ele, ca să poată fi vizionate public.
Azi, la aproape 20 de ani distanță, încă mă gândesc la un spectacol pe care l-am văzut în 2008, la începutul liceului. Era printre primele spectacole de „oameni mari” la care am fost și care a avut un efect major asupra mea. Discutând cu prietenii, am realizat că nu sunt singura care are această nostalgie sau dor de spectacole. Deși poate nu mi-l amintesc cap-coadă, mi-au rămas în minte anumite cadre. Am făcut un exercițiu de memorie și am adunat mai jos cinci producții pe care mi-ar fi plăcut să le revăd.
„Privighetoarea și trandafirul”
A fost un spectacol atipic la vremea lui și este cel despre care vă povesteam mai sus, văzut în 2008 la Teatrul Național București. Internetul l-a numit „primul spectacol multimedia din România”. Eu cred că regizoarea Carmen Lidia Vidu a fost o vizionară prin această producție. În povestea lui Oscar Wilde este vorba despre un student îndrăgostit de o fată care i-a cerut un trandafir roșu pentru a dansa cu el, însă finalul este unul tragic. Relația dintre el (Eduard Adam) și ea (Carmen Ungureanu) a fost construită printr-un joc nonverbal, în timp ce Marius Manole era povestitorul din umbră, pe care nu-l vedeam, dar a cărui voce puternică din Sala Atelier mi-o amintesc și acum.
„Nu regret nimic”
Majoritatea spectacolelor regizate de Eugen Gyemant au umor negru, o tușă de film noir sau thriller psihologic, iar aici le-am observat pe toate trei. Un fost torționar al regimului comunist (Lucian Iftime) se confruntă cu propriul trecut atunci când liniștea îi este tulburată de un fost coleg (Dan Rădulescu) și de fiica unei victime (Irina Antonie). Textul lui Székely Csaba subliniază și contradicția dintre cruzimea faptelor și capacitatea de tandrețe a unui om. Tocmai această contradicție m-a cucerit la acest spectacol de la Teatrul ACT.
„50 de secunde”
Regizat tot de Eugen Gyemant, în „50 de secunde” publicul este martor la modul în care un procuror (Lucian Iftime) anchetează cum un fiu (Alexandru Voicu) și-a ucis mama (Diana Dumbravă). Deși autorul și-a recunoscut fapta, procurorul insistă să afle motivul. Situația ia o întorsătură neașteptată, chiar șocantă, motiv pentru care, înainte de aplauze, publicul din sala Teatrului Național București a rămas câteva clipe în tăcere. E unul dintre momentele pe care nu le-am putut uita.
În acea perioadă am văzut multe filme de-ale lui Alfred Hitchcock și „50 de secunde” a venit ca o completare firească pentru mine. Recunosc că am avut gusturi mult mai spooky atunci. Încă mai am, dar mai ponderate. 🙂
Pentru „50 de secunde”, Daniel Oltean a obținut, în 2017, premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului.
„Missouri Sky”
În adolescență am avut etape în care eram scufundată în cărți fie despre nazism, fie despre vampiri (ce spuneam mai sus, de perioada spooky) și nu voiam nici să ies din casă. Când citeam despre primul subiect aveam tot felul de întrebări și nelămuriri. Și mi-a plăcut „Missouri Sky” pentru că, dincolo de relația profesor-elev (Andreea Hristu și Dan Pughineanu), ajungi să empatizezi cu unul dintre cei doi. Fie cu frământările elevului cu privire la viitor (care mi-au amintit de adolescența mea), fie cu sentimentul de neîmplinire al profesoarei ajunsă la maturitate. Sunt doi oameni plini de vulnerabilități, uniți într-un univers al cărților, cum arăta și scenografia.
Gândindu-mă la acest spectacol pe care l-am văzut la Teatrul Excelsior am încercat să-mi dau seama dacă am mai văzut ceva similar, în care tema de reflecție să graviteze tot în jurul cărților sau al educației – însă fără succes.
„Deșteptarea primăverii”
Mi-e tare dor de acest spectacol despre conflictul dintre generații, libertatea și maturizarea adolescenților. Pe lângă temele centrale, m-a marcat și muzica originală a trupei FiRMA, interpretată live. A fost într-adevăr un poem teatral rock pe scena de la Teatrul Mic, unde spectatorii au stat pe gradene și în bănci din lemn, ca cele din școală – și astfel erau și mai implicați în poveste.
Cred că subiectele referitoare la adolescenți sunt mereu variate și de actualitate. Dacă mă raportez la ce am trăit și auzit eu și ce se întâmplă astăzi, constat că doar contextul s-a schimbat, temele în sine au rămas aceleași.
Acestea sunt doar câteva dintre spectacolele pe care aș fi vrut să le revăd. Deși adesea nu-mi amintesc toată acțiunea, nu pot să uit ce-am simțit în sală sau emoția cu care am rămas după ce le-am văzut.
Mi-ar plăcea să existe o variantă de vizionare online a acestor spectacole. Nu pentru a retrăi trecutul, ci pentru o întâlnire familiară. Sunt curioasă dacă și tu ai un spectacol pe care ți-ai dori să-l revezi.
Foto principală: Andrei Voinea, arhivă Teatrul ACT
