Diana Vasile este psihoterapeut și fondatoarea Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei și, în discuția de mai jos, am vorbit despre cum trecem de la „mă descurc și singur”, la „ce am nevoie acum”.
Prea mulți dintre noi am fost învățați să spunem că suntem normali pentru că am avut o copilărie normală, să punem nevoile celorlalți mai presus de ale noastre și să nu cerem niciodată ajutor pentru că noi știm mai bine de ce avem nevoie. Dar lucrurile acestea încep să se schimbe. Și, din ce în ce mai mulți oameni merg la psiholog. Unii pentru a trece peste anumite trame, alții pentru a nu încerca să repete greșelile trecutului sau pentru a învăța să ierte și să se vindece.
Am vorbit cu Diana Vasile despre când ar trebui să cerem ajutorul unui specialist, despre cum ar trebui să ne comportăm atunci când suntem părinți, despre trecutul traumatizant sau despre cum ar trebui să învățăm să avem mai multe grijă de noi.
Pe Diana Vasile o puteți întâlni la „Normal Anormal”, la care va fi alături de Gabor Maté. În cadrul acestui eveniment o să aflați de ce „iubirea nu este suficientă” – Maté vorbind despre ce le putem oferi copiilor, ce e de ajuns și de ce, precum și cum definim „normalul” – discutând de ce țările vestice care au sisteme medicale avansate înregistrează o creștere a cazurilor de boli cronice și a bolilor în general.
Din ce în ce mai mulți oameni din jurul meu merg la psiholog. Și, cu toate astea, încă am întâlnit discursuri de genul: „mă descurc și singur”, „nu sunt eu genul care să meargă la psiholog”, „e viața mea și știu eu mai bine”. Cât de mult crezi că s-a schimbat părerea românilor față de mersul la psiholog?
Mersul la psiholog nu intră în contradicție cu descurcarea pe cont propriu. Ba dimpotrivă. Încerc mereu să explic oamenilor că a te lăsa ajutat, sprijinit, ghidat, educat nu înseamnă că ai renunțat la tine sau că tu nu știi mai bine.
Tu știi cel mai bine ce se întâmplă cu tine, însă psihologul, consilier sau psihoterapeut, sprijină un proces de recuperare și dezvoltare a forțelor, capacităților și mecanismelor tale psihice de care ai nevoie. Dar tu nu cunoști toate mecanismele psihice.
Tu te cunoști parțial pe tine însuți în sensul că îți știi niște caracteristici, niște trăsături, ai niște preocupări, scopuri, dorințe. Dar apelarea la un consilier sau psihoterapeut îți poate servi ca stimulare a caracteristicilor tale și redobândirea sau ameliorarea funcționării unor mecanisme psihice întregi precum gândirea, manifestarea trăirilor, mecanismul voinței, strategiile de acțiune adecvate, precum și funcționării tuturor acestor mecanisme, împreună unitar.
Când și, mai ales, de ce ar trebui să facem asta?
„Când?” – este întrebarea cea mai importantă: când constatăm că ceva ne deranjează, ne perturbă, ne nefericește în mod constant, când soluțiile pe care le căutăm sau chiar le aplicăm nu dau roade sau nu ne aduc liniștea și mulțumirea necesară unei vieți de calitate. Când oboseala parcă nu mai trece, greutățile nu se mai termină, dificultățile sunt tot acolo, poate chiar aceleași. Când cauți ameliorarea unor simptome, când bolile ar trebui să treacă, dar nu se întâmplă sau apar constant; atunci când relațiile tale nu sunt satisfăcătoare pentru tine sau primești critici din partea celorlalți sau poate au început să te evite.
„De ce?” – pentru că sănătatea noastră fizică și psihică este importantă atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru, iar sănătatea înseamnă o bună calitate a vieții și mai ales o calitate bună a relațiilor noastre, presupune o stare de energie psihică bună și un entuziasm pentru fiecare zi. Pentru că sănătatea noastră depinde foarte mult de experiențele pe care le-am avut, de durerile pe care le-am trăit și care ne-au modelat și există soluții pentru recuperare și reconstruire de mecanisme. Există soluții pentru a-ți îmbunătăți funcționarea și deci, propria viață.
Pshitoterapeut Diana Vasile: „Trauma este un blocaj interior care se instalează automat”
Ce înseamnă pentru tine trauma?
Pentru mine, ca psiholog și psihoterapeut, trauma este experiența personală de copleșire cu trăiri de neputință, frică și vulnerabilitate, apărute ca urmare a confruntării cu o situație amenințătoare la adresa vieții sau integrității fizice și psihice. Această copleșire poate duce pe termen lung la deteriorări pe termen lung ale modului de folosire a energiei psihice, la o identitate bazată pe convingeri negative despre sine și lume, la perturbări ale mecanismelor de reglaj fizic și psihic.
Astfel, se pun bazele perturbării mecanismelor de adaptare la situații de viață obișnuite, ceea ce duce la oboseală accentuată, lipsa bucuriei și satisfacției față de viața personală, dificultăți de relaționare cu ceilalți, blocaje profesionale, simptome fizice și boli de toate tipurile.
Deci, cu alte cuvinte, trauma este un blocaj interior care se instalează automat, fără ca persoana să își propună asta, care duce la lipsa de contact bun cu corpul și propria lume interioară și pune bazele deteriorării noastre fizice și psihice.
Citește și: Cine este Diana Vasile, femeia care a ales să trateze traumele românilor într-o ţară în care oamenii nu fac diferenţa între psiholog şi psihiatru
Câți dintre clienții tăi vin la tine spunând: „eu am avut o copilărie minunată” sau: „am avut niște părinți minunați, nu am cum să am traume de atunci”? Și cum îi convingi să vorbească despre copilăria lor în timpul demersului terapeutic?
Se întâmplă des, iar în trecut se întâmpla și mai des să aud astfel de expresii. Acum cea mai frecventă este „am avut o copilărie normală, ca toți ceilalți, dar nu sunt afectat de asta. Am trecut peste, sunt bine, sunt normal”. Și nu este necesar să îi conving să vorbească despre ceva anume.. important este să pornim de la nemulțumirea prezentă, de la ce își dorește, ce își propune pentru sine persoana. Plecând de la trăirile asociate dificultăților actuale și folosindu-ne de capacitățile și amintirile persoanei, vom ajunge, treptat, la experiențele copleșitoare, traumatice care au blocat mecanismele psihice. Și atunci este un moment de iluminare, de clarificare și de eliberare a energiei psihice și a capacităților de soluționare diferită a dificultăților.
Pshitoterapeut Diana Vasile: „Mulți părinți cred ca fac diferit față de părinții lor, dar s-ar putea să constate că baza este tot frica, doar deghizată și ascunsă după alte detalii și informații”
Atunci când devenim părinți parcă ne sunt răscolite brusc toate amintirile și, implicit, toate traumele din copilăria noastră. De ce se întâmplă asta? Și câți dintre părinți ajung să privească cu alți ochii „abandonul” la bunici sau la creșa cu program prelungit, practicile de tipul pedeapsă, bătaia și așa mai departe… Câți dintre părinții de astăzi fac aceleași greșeli pe care le-au făcut părinții lor?
Da, așa este, experiența de părinte trezește amintirile experiențelor noastre din relațiile cu părinții noștri. Este firesc să se întâmple așa deoarece psihicul nostru înmagazinează în corpul nostru aproape tot ce am trăit și mai ales tot ce ne-a copleșit ca trăire atunci când eram copii (creierul fiind organul principal pentru aceste amintiri, dar nu singurul). Toate experiențele ne modelează, și cele plăcute și cele dureroase. Răscolirea se produce, de unde și experiențele intens emoționale ale părinților, însă strategiile de comportament pot fi diferite. Important este dacă sunt mai degrabă bazate pe frică și strategii de evitare sau pe încredere și calm și pe strategii de stimulare a dezvoltării. Încă mulți părinți cred că fac diferit față de părinții lor – și asta poate fi adevărat – dar adevărata întrebare este „care este baza: frica sau încrederea?”. S-ar putea să constate că baza este tot frica, doar deghizată și ascunsă după alte detalii și informații.
Citește și: SOS copilul meu s-a apucat de fumat! Sfatul psihologului pentru o reacție constructivă a părintelui
Și cum poate un părinte să se apere de trecutul traumatizant, astfel încât să nu-l influențeze în rolul din prezent?
Așa cum arată literatura de specialitate și practica mea (similară cu a altor practicieni psihoterapeuți de traumă) există două căi de protecție față de trecutul traumatizant: educarea și lucrul psihoterapeutic de profunzime. Ele trebuie să se îmbine armonios și constant, mai degrabă pe termen mediu și lung. Și pe termen scurt apar rezultate bune, însă pentru cele mai semnificative este nevoie, ca în aproape orice, de determinare și răbdare.
Citeşte şi: 9 celebrități victime ale violenței domestice vorbesc despre abuzurile suferite – LIFE.ro
Pshitoterapeut Diana Vasile și diferența dintre iertare și vindecare
Care este diferența dintre iertare și vindecare?
Am să încerc să fiu destul de scurtă în răspuns, deși nu e o sarcină chiar ușoară. Vindecarea este un proces al cărui rezultat se caracterizează prin dispariția unei serii de simptome, iar persoana își recapătă autoreglajul și starea de bine. Iertarea este un proces prin care ne liniștim, ne desprindem de sentimentele de durere, furie și de dorința de a face rău unei persoane care ne-a rănit. Iertarea este o componentă a procesului de ameliorare, de vindecare, dar nu cel mai important și nu primul. Ci mai degrabă spre sfârșitul procesului.
Cum ajungem să învățăm să ne punem pe primul loc, mai ales într-o societate profund tradițională, creștină în care ni se spune mai mereu să facem lucruri pentru alții – pentru copii, frați, prieteni?
Consider că merită să clarificăm puțin expresia „să ne punem pe primul loc”. Mai degrabă aș spune să ne recunoaștem locul și rolul în viața noastră și în relațiile pe care le avem. Raportat la viața noastră, ca adulți, noi suntem cele mai semnificative persoane, pentru că suntem primii responsabili pentru ceea ce se întâmplă cu noi. Asta nu înseamnă că suntem și vinovați. Nu, dar responsabili, da. Asta e o ecuație nu ușor de lămurit. În relațiile cu ceilalți, noi suntem egali responsabili. Excepție fac relațiile cu copiii (cu toți copiii, nu doar ai noștri personali) unde noi suntem mai responsabili decât ei, deoarece ei depind de noi în dezvoltarea și răspunsurile pe care ni le dau.
De aceea, cred că prin educație și cunoaștere și ameliorarea funcționării noastre fizice și psihice putem deveni mai responsabili, adică mai blânzi, mai preocupați de calmul și siguranța noastră și a copiilor, mai respectuoși cu nevoile noastre și ale celorlalți, mai deschiși către diversitate și către soluții variate, mai acceptanți ale limitelor noastre și ale celor din jur.
