Dacă te oprești azi pe Strada Franceză 62–64 și pășești pe sub gangul din lemn, sunetul pașilor se schimbă: Bucureștiul modern rămâne în urmă și intri într-o curte cu galerii din bârne, balcoane suprapuse și ferestre care privesc spre interior, nu spre stradă. Aici, Istoria Hanului lui Manuc începe ca în cărțile vechi de drum: cu un negustor bogat, cu caravane, cu vin vărsat în ulcioare groase, cu scrisori purtate de hamalii hanului. Hanul a fost ridicat între 1806 și 1808 de Emanuel Mârzaian, armeanul devenit celebru ca Manuc-bei, diplomat și mare comerciant în Balcani și a devenit, curând, cel mai important nod de negoț al orașului.
Istoria Hanului lui Manuc: Cine a fost, de fapt, Manuc-bei
Născut la Rusciuk (Ruse) în 1769, fiu de comercianți armeni, Manuc a urcat rapid în ierarhia Imperiului Otoman: a fost dragoman, intermediar între puteri, și a strâns o avere pe rutele comerciale ale Dunării. Victoria lui reală n-a fost doar banii, ci relațiile: știa să negocieze în limbi și culturi diferite și să simtă marfa, oamenii și politica. La București, numele lui a devenit sinonim cu „garanția” – garanția că negustoria este cinstită și că orice caravană are unde trage iarna. A murit în 1817, dar legenda i-a supraviețuit, la fel și hanul.
Arhitectura: o cetate de lemn cu suflet oriental
Hanul a fost gândit ca un caravanserai: o lume închisă în sine, cu viață proprie – prăvălii la parter, camere de marfă și de negustori la etaje, loc pentru trăsuri și cai în curtea largă, porți groase care se baricadau peste noapte. Spre deosebire de alte hanuri-cetăți, structura lui a rămas surprinzător de fidelă planului inițial, în ciuda incendiilor, cutremurelor și a numeroaselor restaurări (menționate în 1848, 1863, 1966–1970, 1991–1992 și o refacere la 2007). Între anii 1870 și 1971, galeriile au fost închise cu sticlă, un detaliu puțin știut, care a schimbat ritmul spațiului până la restaurarea de secol XX.
Locul unde s-a scris pacea: 1812
În primăvara lui 1812, în sălile hanului s-au purtat discuțiile decisive (și apoi s-a parafat tratatul) care au închis războiul ruso-otoman început în 1806. Tratatul de la București a fost un moment de răscruce pentru regiune, iar hanul a devenit peste noapte „adresă diplomatică”. Faptul că un caravanserai de comerț a devenit și loc de istorie mare spune totul despre pulsul orașului de atunci.
Istoria Hanului lui Manuc: De la primărie provizorie la teatru și primele operete
Hanul a fost mai mult decât prăvălii: în 1842 a găzduit, pentru scurt timp, Primăria Bucureștiului. Apoi, prin 1880, una dintre săli a devenit spațiu de teatru, iar aici s-au ținut primele reprezentații de operetă românească – semn că negustoria și spectacolul au mers mână în mână, iar publicul venea la han nu doar pentru marfă, ci și pentru divertisment.
„Sala Dacia”: tribuna unionistă înainte de Primul Război Mondial
Puțini știu că „Sala Dacia” a hanului a fost, între 1914 și 1916, un fel de agora politică a unionismului: aici au vorbit Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Delavrancea, Octavian Goga – toată aripa intelectuală și politică ce împingea România spre unirea cu Transilvania și Bucovina. Hanul, așadar, nu doar a vândut marfă; a vândut și idei.
Naționalizare, restaurări, disputele secolului XX
Ca multe clădiri-simbol, hanul a fost naționalizat pe 19 februarie 1949. Au urmat decenii dificile, cu perioade de degradare și tentative de reabilitare. Restaurarea din 1966–1970 – discutată intens de istorici ai patrimoniului – a readus la vedere curtea, a deschis din nou galeriile și a păstrat, pe cât s-a putut, logica inițială a clădirii. După 1990, hanul a trecut printr-o refacere majoră (1991–1992) și o renovare la 2007, iar în 2007 proprietatea a fost retrocedată prințului Șerban-Constantin Cantacuzino.
Istoria Hanului lui Manuc: Între Curtea Veche și Piața Unirii: geografia unei legende urbane
Poziția hanului – vizavi de ruinele Curții Vechi, la marginea Lipscanilor, cu una dintre fețe către Piața Unirii – explică de ce a rămas viu: curgerea oamenilor l-a ținut în respirația orașului. Magazinele de la stradă, cafenelele și restaurantul din curte au continuat tradiția „pieței interioare” în care totul se întâmplă la vedere și, totuși, ferit de zgomotul bulevardelor.
Din registrul moravurilor: hanul confortabil și „prea viu”
Un călător străin nota, în secolul XIX, că Hanul lui Manuc era „cel mai cunoscut caravanserai din sud-estul Europei”, dar că, la un moment dat, a renunțat să stea din cauza mizeriei și a condițiilor precare – un detaliu pitoresc (și onest) despre viața reală a hanurilor balcanice: locuri utile, vibrante, dar nu mereu elegante. Mitul se hrănește, și el, din asemenea note de subsol.
Negustorie, televiziune, folclor
Secolul XX a adus noi obiceiuri: în curtea cu balcoane suprapuse s-au filmat emisiuni folclorice, iar hanul a redevenit scenă – nu doar pentru teatru, ci pentru televiziunea publică și pentru festivaluri care au „vândut” imaginea Bucureștiului tradițional. Așa se explică de ce, pentru generații întregi, Hanul lui Manuc e nu doar o clădire, ci o amintire transmisă de la bunici la nepoți.
Istoria Hanului lui Manuc: Moștenitorii, procesele, reînvierea de după 2000
Povestea proprietății hanului a fost complicată, cu succesiuni, moșteniri și litigii care pornesc de la familia Băicoianu de la începutul anilor 1900 și ajung, prin naționalizare și retrocedări, la soluția de după 2007, când a intrat din nou în circuitul publicului larg, restaurat și funcțional. Asta explică de ce, atunci când spui Istoria Hanului lui Manuc, spui, de fapt, și istoria proprietății în Bucureștiul modern.
De ce ne fascinează hanul, de fapt
Pentru că adună în aceeași curte trei feluri de timp:
- timpul negustoresc – pașii repezi, strigătul de piață, mirosul de cafea și condimente;
- timpul politic – tratate, discursuri, intrigi;
- timpul orașului – oamenii care vin pentru o ciorbă, un pahar de vin, o fotografie sub galeria de lemn.
Istoria Hanului lui Manuc e felul în care Bucureștiul a învățat să-și ducă legenda mai departe: reparând ce se strică, păstrând ce contează, adăugând ce lipsește – fără să piardă respirația de han, adică sentimentul că ești, pentru o clipă, călătorul potrivit în locul potrivit.
Citește și: Cum arăta Bucureștiul în perioada interbelică: povești, modă și scandaluri dintr-un oraș care trăia ca un Paris al Balcanilor
Ieși din curte, înapoi pe Strada Franceză. Dincolo de ziduri, orașul aleargă. Îți rămâne pe piele mirosul de lemn vechi și umbra unei balustrade tăiate la secure. Hanul lui Manuc nu e doar „un restaurant frumos”. Este cel mai viu martor al unei Capitale care a învățat să-și transforme negoțul în poveste și povestea în legendă urbană – o legendă pe care, dacă asculți atent, o auzi și azi scârțâind ușor, la fiecare pas pe galerie.
Foto: Pinterest
