Există actori care par să fi crescut odată cu lumina proiectoarelor, iar Ștefan Iancu este, fără îndoială, unul dintre ei. Deși vorbește cu o naturalețe dezarmantă despre copilărie și despre începuturile sale, mărturisește că printre cele mai vechi amintiri se numără zilele petrecute pe platouri de filmare, undeva pe la vârsta la care alți copii abia învățau alfabetul. Dar, în timp ce pentru mulți drumul spre actorie e o revelație tardivă, pentru el pare să fi fost un fir roșu tăcut, prezent mereu, chiar și atunci când nu și-l explica pe deplin.
În familie nu au existat artiști, dar a existat o pasiune și un respect enorm pentru artă: concerte, muzee, spectacole, un fel de educație sentimentală care i-a pregătit privirea și i-a hrănit curiozitatea. Iar undeva, la un Castel Film fierbinte de vară, îmbrăcat în costum de epocă pentru „Kyra Kyralyna”, Ștefan a avut primul moment de certitudine: „Asta vreau să fac în fiecare zi.” Nu declarații spectaculoase, nu epifanii dramatice, ci o convingere calmă, aproape copilăroasă, dar extrem de puternică.
Astăzi, cu roluri care au devenit repere — de la „Un pas în urma serafimilor” la „Club 27” — Ștefan Iancu vorbește rar despre succes, dar mereu despre responsabilitate, disciplină și fuga constantă de confort. În interviul de față, revizitează începuturile, își privește propriul traseu cu sinceritate și umor, și ne invită să descoperim nu doar actorul, ci omul din spate: curios, autodidact, uneori neliniștit, mereu în alergare către o versiune mai bună a lui însuși.
Cum ai descrie copilăria ta și momentul în care ți-ai dat seama că actoria este drumul tău?
Copilăria mea a fost una, zic eu, destul de normală. Singurul lucru mai ieșit din comun a fost faptul că din când în când mai filmam câte ceva. Am început de pe la 4 ani, deci printre primele și cele mai frumoase amintiri le am de pe platourile de filmare.
Nu cred că pot să indic exact momentul în care am zis că “da, asta vreau să fac”, nu știu dacă a fost unul. Țin minte că undeva prin clasa a opta, când filmam la Kyra Kyralyna în regia lui Dan Pița, eram la Castel Film și cum mă plimbam eu așa îmbrăcat de epocă și cu părul făcut creț mi-am zis că aș vrea să fac asta în fiecare zi.
Ștefan Iancu: „Știu că poate sună ciudat, dar aș vrea să fiu unul dintre cei buni. Să trec pe acolo pe unde au trecut actori ca Dinică, Brando, Luminița Gheorghiu sau Steve McQueen”
Ai crescut într-o familie în care arta are un loc important. Cât de mult te-a influențat acest mediu în felul în care privești profesia? Și care a fost prima întâlnire reală cu scena sau platoul de filmare, cea care te-a făcut să spui: „Da, asta vreau să fac toată viața”?
Ai mei nu fac parte din domeniu, dar au pus mereu preț pe cultură. Ne duceau pe mine și pe fratele meu la concerte, la teatru, la muzee și au încercat tot timpul să ne întrețină vie pasiunea asta pentru artă. Sigur a contribuit și asta la felul în care sunt azi și în care mă raportez la meserie.
Pentru tine, ce înseamnă succesul? Este un termen care te motivează sau uneori pune presiune pe tine?
Nu, nu simt presiune atunci când mă gândesc la ideea de succes. Dimpotrivă, mă simt motivat să ajung și eu acolo unde îi văd pe alții. Știu că poate sună ciudat, dar aș vrea să fiu unul dintre cei buni. Să las în urma mea ceva la care să se uite lumea. Să trec pe acolo pe unde au trecut actori ca Dinică, Brando, Luminița Gheorghiu sau Steve McQueen. Și îmi dau seama că asta ține de mine și de cât de mult sunt dispus eu să muncesc, să învăț și să merg mai departe. Nu suport ideea de plafonare și de confort. Fug de el ca de dracu’. Confortul e inamicul numărul unu al progresului.
„Un pas în urma serafimilor” a devenit un reper pentru tine ca actor. Cum a fost procesul de lucru la acest film și cum ți-a influențat el parcursul ulterior?
A fost un proces lung de casting care a durat o vară întreagă. Știam, cumva, în sinea mea, că o să am un loc acolo în distribuție, dar simțeam și că nu m-aș bucura la fel de tare pentru alt rol cum m-aș bucura dacă aș ajunge să fiu Gabriel, personajul principal. Am avut baftă că și Daniel Sandu, regizorul, a fost de-aceeași părere 🙂
O să fiu mereu recunoscător acelui proiect. Simt că a fost prima dată când am putut să îmi pun la lucru tot arsenalul pe care îl dețin ca actor și care m-a provocat foarte tare.
Ștefan Iancu: „Odată cu Serafimii mi-am dat seama că un rol, oricum ar fi el, e o responsabilitate și că e treaba ta să-l duci la bun sfârșit cât mai bine poți tu”
Ai spus în trecut că rolul din „Serafimii” a venit cu un bagaj emoțional mare. Ce ai învățat despre tine în timpul acestui proiect?
Cu cât ajungi să știi mai multe, cu atât se-ngreunează rolul. Pentru că ajungi să știi cam ce poți face ca să iasă cât mai bine și odată ce știi, asta nu-nseamnă că poți să și faci. Poți să-ncerci. Și aici intervine provocarea.
Odată cu Serafimii mi-am dat seama că un rol, oricum ar fi el, e o responsabilitate și că e treaba ta să-l duci la bun sfârșit cât mai bine poți tu.
E un spectacol care mi-e tare drag. Și pentru că e scris de Cătălina și știu ce aproape de sufletul ei e piesa, dar și pentru că l-am făcut cu niște oameni cu care m-am înțeles foarte bine. Sunt din ce în ce mai rare întâlnirile astea și doar când ajungi în alte proiecte unde realizezi că nu e totul la fel de frumos ajungi să le apreciezi și mai tare.
Cum ziceam deja, fiecare reprezentație e o responsabilitate. Pentru rol, pentru mine și pentru Cătălina, care s-a gândit la mine pentru partitura asta și nu vreau să o dezamăgesc niciodată când mă sui pe scenă.
Spectacolul vorbește despre presiune, vulnerabilitate și fragilitatea artiștilor. Te-ai regăsit în vreo parte a acestei povești?
Cumva, da, dar cumva mă simt și departe. Presiunea pentru mine a fost tot timpul ceva care m-a motivat și în general nu prea am clacat. Și asta pentru că de fiecare dată când am emoții sau mă năpădesc tot felul de gânduri îmi spun: „băi, dacă eu vreau să ajung acolo unde vreau să ajung, nu am cum să mă las doborât de fricile astea”. Cred că aici se cern oamenii pasionați de cei care chiar reușesc să facă meseria asta. La un moment dat unii nu pot să mai ducă. Și atunci rămân alții.
Ștefan Iancu: „Mă mai gândesc și acum că poate ar fi mai bine să las tot și să mă duc în Africa să cresc pui de tigru”
Ai jucat recent alături de fratele tău în serialul „Ana, Mi-ai fost scrisă în ADN”. Cum a fost experiența? A creat o apropiere diferită între voi sau, dimpotrivă, o presiune mai mare?
Eu cu Bogdan ne înțelegem foarte bine. Și asta s-a transpus și în secvențele pe care le avem împreună în serial. E foarte ușor să joci cu cineva cu care ai făcut „repetiții” o viață întreagă. Gândim la fel și nu e nimic complicat în a comunica cu el. E cel mai bun partener.
Ai avut vreodată îndoieli de alegerea profesională pe care ai făcut-o? Ți s-a întâmplat să îți dorești să nu fi fost cunoscut sau actor?
Mă mai gândesc și acum că poate ar fi mai bine să las tot și să mă duc în Africa să cresc pui de tigru. Serios, e un gând care e acolo. Sau să mă las de actorie și să scriu, pentru că asta aș putea s-o fac de oriunde. Dar, în același timp, mi s-ar părea un gest de lașitate și, după cum am zis mai sus, simt că am un drum de la care nu aș vrea să mă abat.
Ștefan, ce faci atunci când nu ești pe scenă, în fața camerei sau la repetiții? Știu că ai alergat 21 km la Azuga Trail Race, în pădure și pe munte, în peste 3 ore, de unde vine pasiunea pentru alergare și ce îți oferă ea?
Îmi place să mă mențin activ. Fac sport aproape zilnic, fie că e vorba de sală, padel sau alergare. E parte din mine și din viața mea și nu prea văd un viitor în care nu fac sport.
Aici, la partea cu alergarea, Adrian Nartea, cu care sunt prieten bun, a avut o influență. M-a luat cu el de mai multe ori și m-a ambiționat să alerg mai des și în timpul liber. E mișto, poți sta cu gândurile tale și faci ceva pentru tine. E un sentiment plăcut.
Există vreun rol care te-a scos cu adevărat din zona de confort, în care ai simțit că trebuie să te reinventezi?
Cred că cel din Club27 a fost poate cel mai solicitant din ultima vreme. Joc mai multe vârste, printre care și 9 ani. Și asta e ceva foarte delicat, ca să nu dai în caricatură.
Viziunea lui Alex a fost una foarte clară și atunci mi-am dat seama că aleg să merg pe mâna lui în ceea ce propune pentru Arti, personajul meu. Dar asta nu-nseamnă că a fost mereu ușor s-ajung acolo, pentru că Alex uneori are idei mai năstrușnice. Dar foarte mișto. Și îmi doream să pot să fac să ajung acolo.
Ce părere ai acum de Ștefan Iancu de la 15-16 ani? Și ce i-ai spune dacă v-ați întâlni pe o bancă în parc sau într-o seară pe canapea?
Să plece din țară și să meargă la facultate în străinătate. Ca să nu rămână toată viața cu sentimentul că n-a făcut-o și cum ar fi fost dacă.
Citește și: Pamela Iobaji, actrița: „Mi s-a întâmplat de mai multe ori să spun sau să cred niște lucruri despre mine, apoi să privesc în spate și să simt că nu mă recunosc sau nu mă mai identific cu cine eram, cu cine credeam că sunt”
Cum îți gestionezi momentele mai dificile, fricile sau emoțiile? Și ce relație ai acum cu copilul tău interior?
Suntem bine. Pentru aproape orice există o soluție, și cât timp există o soluție, orice lamentare sau panică adiacentă e inutilă. O rezolv cumva.
Care sunt proiectele în care te vom vedea în perioada următoare și ce te entuziasmează cel mai mult la ele?
Am scris o piesă, „Antiportret de familie”, regizată tot de Alex, și în care joacă și Cătălina și care se bucură de un succes foarte mare până acum și asta mă bucură enorm.
Continui să scriu și încerc să aloc mai mult timp în direcția asta. Sunt mulțumit cu spectacolele pe care le joc deja și dacă nu apare ceva realmente spectaculos prea curând cred că rămân cu ele, că mi-e de ajuns.
Și, la final, invită-ne la teatru (în „Club 27” de la Teatrul Metropolis sau la alt spectacol în care te putem vedea)…
Mi-aș dori să vină cât mai multă lume să vadă Club27. E spectacolul la care, dacă aș putea, i-aș chema pe Andrew Garfield, Marlon Brando, James Dean, Heath Ledger și pe toți actorii ăia mari la care mă gândesc eu. Și cred că la final ar ieși și ar spune: „bă, ce mișto a fost”.
Citește și: Nicoleta Hâncu despre sindromul impostorului, frică, libertate și iubire: „Vrei să fii tu, să fii autentic, imperfect, dar, dacă cine ești tu, nu e pe placul oamenilor, ce faci?”
