La 26 de ani, Pamela Iobaji a reușit să transforme fiecare pas în cariera sa într-o experiență de învățare și descoperire, de la anii petrecuți la UNATC până la debutul profesional pe scena Teatrului Excelsior și aparițiile pe marile ecrane. Pentru Pamela Iobaji, a înțelege cine este cu adevărat a însemnat un proces continuu de auto-reflecție, iar răspunsul ei la întrebarea „Cine este Pamela Iobaji?” se construiește din experiențe concrete, oameni care au inspirat-o și proiecte care i-au modelat parcursul artistic.
Mutarea dintr-un oraș liniștit precum Baia Mare în forfota Bucureștiului a fost, pentru ea, o provocare pe care a primit-o cu entuziasm. Încă de la început, și-a dorit să exploreze capitala, să se integreze și să descopere ce înseamnă viața unui actor profesionist într-un mediu complet nou. Experiențele de la UNATC, alături de profesorii Mihaela Sîrbu și Florin Grigoraș, i-au oferit atât o bază solidă pentru meserie, cât și curajul de a-și exprima opiniile și de a se afirma pe scenă.
În paralel, Pamela a început să exploreze și universul cinematografic, debutând în „Metronom”, filmul lui Alexandru Belc ajuns pe covorul roșu de la Cannes. Această primă experiență pe platoul de filmare i-a confirmat dorința de a continua să descopere și să experimenteze lumea filmului, îmbinând emoția cu profesionalismul într-un mod autentic.
Dar Pamela Iobaji nu este doar actriță pe scenă sau pe ecran, este și o tânără cu pasiuni variate, de la volei și scris, la dorința de a învăța să cânte la pian. Cum arată parcursul ei? Ce nu știe nimeni despre ea, dar și ce și-ar dori să cunoască toată lumea despre Pamela Iobaji? Am vorbit cu ea despre provocările și bucuriile de a fi actriță, dar și prin momentele intime care o conturează ca om.
Cine este Pamela Iobaji?
E o întrebare destul de grea la care nu știu exact cum să răspund. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să spun sau să cred niște lucruri despre mine, despre cum sau cine sunt eu, și mai apoi, după ce treceau niște ani, să privesc în spate și să simt că nu mă recunosc sau nu mă mai identific cu cine eram, cu cine credeam că sunt. Așa că voi răspunde cu niște lucruri concrete despre mine: am 26 de ani, sunt actriță, am crescut în Baia Mare, m-am mutat în București în 2019. Am absolvit UNATC în 2022, sunt născută pe 1 februarie (vărsător), sunt angajată la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești și sunt studentă în anul I la Masterul de Arta Actorului de Film de la Universitatea Ovidius.
Pamela Iobaji, tu ești din Baia Mare și ai venit în București la facultate – ai terminat Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, la clasa profesoarei Mihaela Sîrbu și a profesorului Florin Grigoraș. Cum te-a primit viața de la capitală? Ți-a fost ușor să te acomodezi?
Da, m-am acomodat ușor, poate pentru că de când eram mică voiam să mă mut în București la un moment dat. Așa că am fost foarte deschisă spre tot ce a venit către mine. Într-adevăr, a fost o diferență uriașă având în vedere că locul în care am crescut este un orășel mic și mai degrabă liniștit. Îmi amintesc, totuși, că partea puțin mai grea a fost să mă adaptez la graba oamenilor de aici, uneori la răceala lor.
Țin minte că mă întrebam de ce când intru în magazin și zic ,,bună ziua!”, deseori nu mi se răspunde, sau de ce la ghișeu la CFR când îmi luam un bilet de tren eram întâmpinată cu o atitudine nu foarte prietenoasă. Comparam des cu felul în care eram eu obișnuită în zona din care veneam. Cu oameni care nu se grăbesc mai niciodată și care au mereu timp și îți răspund deseori zâmbitori la orice întrebare. Bineînțeles, nu e o regulă, cu siguranță eram și eu mai sensibilă acum 6 ani când m-am mutat aici. Între timp cred că pot spune că Bucureștiul m-a călit. Am avut mare noroc și cu profesorii mei și cu grupul de colegi din facultate. Chiar dacă majoritatea erau născuți și crescuți în București, m-am integrat ușor și pentru mine anii de facultate la UNATC au fost minunați.
Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la profesorii tăi din facultate și pe care îl porți cu tine acum, pe scenă și în viață?
Le port o mare recunoștință profesorilor mei Mihaela Sîrbu și Florin Grigoraș. Consider că au avut grijă de noi și au lucrat cu noi în anii de facultate în așa fel încât după ce terminăm și ieșim în lume să avem o bază solidă, să putem face meseria asta, să ne simțim pregătiți, să avem opinii și să nu ne fie frică să le verbalizăm, să credem în noi. Multe lucruri le descoperim după ce se termină facultatea și evoluția noastră ar fi frumos să nu se oprească niciodată, dar dacă nu te simți pregătit când termini cred că e mai dificil. E important să ai încredere în tine și ei au fost atenți cu asta, să ne creeze un spațiu în care să înflorim, să ne descoperim.
Un moment emoționant pentru mine a fost când am jucat în primul meu spectacol după ce am terminat facultatea, la Teatrul Excelsior în ,,Aproape” (regia Eugen Gyemant) și la final, la aplauze, i-am văzut pe amândoi în primul rând împreună cu o parte din foștii mei colegi. A fost important să îi simt ,,aproape” de mine chiar și după ce facultatea s-a terminat.
Pamela Iobaji și „Metronom”
Ai făcut deja trecerea către lumea frumoasă a filmului. Ai jucat în „Metronom”, în regia lui Alexandru Belc, filmul care a ajuns pe covorul roșu de la Cannes. Cum a fost această experiență pentru tine?
Eram în anul II de facultate și mă aflam pentru prima dată pe un platou de filmare. Îmi amintesc că eram fascinată de tot ce vedeam, aveam emoții mari să nu fac ceva greșit. La un moment dat știu că am întrebat dacă avem voie sau nu să ne uităm în cameră, atât de neștiutoare eram 🙂
Au fost niște zile frumoase și perioada aia de filmare a rămas în mintea mea ca o amintire caldă, o primă experiență cu filmul care mi-a deschis apetitul și m-a făcut să-mi doresc să fac și film.
Mai ții minte ce ai simțit când te-ai văzut pentru prima oară pe marele ecran?
La TIFF la Cluj a avut loc prima proiecție a filmului ,,Metronom” din România și au venit părinții și bunicii mei de la Baia Mare să mă vadă. Când mă uitam la film mă gândeam la ei, în special la bunici. Eram emoționată că mă văd ei, îi simțeam că se bucură să fie acolo, lângă mine. Și îi simțeam mândri de mine. Asta a fost cea mai puternică senzație cu care am rămas.
Filmul vorbește despre o perioadă istorică pe care nu ai trăit-o. Cum te-ai documentat ca să intri în pielea personajului?
Nu sunt fan al sintagmei ăsteia cu ,,pielea personajului” și nu o prea folosesc. Am auzit multe despre cum era viața liceenilor în perioada comunistă, și chiar dacă era vorba de o perioadă istorică pe care nu am trăit-o, având acces la filme din perioada aceea, la povești ale bunicilor sau rudelor mai în vârstă despre cum se adunau la ceaiuri dansante, nu a fost dificilă partea de documentare.
În timpul filmărilor eram atentă să nu îmi scape din greșeală vreun ,,ok” sau vreun alt englezism, cuvinte care nu se foloseau atunci. Iar pentru partea de petrecere a lucrat cu noi un coregraf și ne-a arătat câteva mișcari de dans specifice perioadei. Ne-au ajutat mult costumele, scenografia spațiilor în care am filmat, melodiile, toate astea m-au făcut să mă simt mai în contact cu universul ăsta pe care deși nu l-am cunoscut concret, l-am simțit mai aproape de mine în zilele de filmare.
Pamela Iobaji: „Aproape” și „Rătăcirea”
Debutul tău pe scena Teatrului Excelsior, în „Aproape”, a fost primit cu multă apreciere. Ce a însemnat pentru tine acest proiect?
Am întâlnit niște oameni faini care m-au primit cu brațele deschise în grupul lor și asta m-a ajutat mult, că tocmai ce terminasem facultatea, cum am mai zis. Mai jucasem în liceu în trupa de teatru într-un spectacol cu același text (Almost, Maine), dar personaje diferite și a fost o bucurie să mă întâlnesc din nou cu textul ăsta, de data asta ca actriță cu diplomă și, drept urmare, să fie pentru prima dată când făceam ceea ce îmi plăcea și primeam și bani pentru asta 🙂. Pe vremea aia, părea ceva de neimaginat. ,,Aproape” se joacă de 3 ani deja, din 2022, avem o reprezentație chiar luna asta, pe 25 octombrie.
Te vedem și pe scena Teatrului Metropolis, în spectacolul „Rătăcirea”. Povestește-ne puțin despre acest proiect…
,,Rătăcirea” este unul dintre cele mai dragi proiecte din care am făcut parte până acum. Am avut premiera anul trecut la ProTeatru Zalău și îmi doream enorm să venim cu el și la București. Nu pot explica bucuria pe care am simțit-o când am aflat că va intra în repertoriul Teatrului Metropolis și vor putea să-l vadă cât mai mulți oameni. Acum urmează să-l jucăm în FNT și Doamne-ajută să aibă viață cât mai lungă! Ar fi foarte multe de zis despre acest proiect, așa că am să mă rezum la atât: Love Irisz Kovacs și Doru Vatavului!
Citește și: Nicoleta Hâncu despre sindromul impostorului, frică, libertate și iubire: „Vrei să fii tu, să fii autentic, imperfect, dar, dacă cine ești tu, nu e pe placul oamenilor, ce faci?”
„Rătăcirea” spune povestea unei familii care trece prin foarte multe. Atunci când Tătuca și Mămuca se pierd în incendiul casei lor, Niculae, fiul cel mare, devine capul familiei. El le crește pe surorile sale cu o mână de fier, veșnic muncind la ruina a ce era cândva un cămin prosper. Când o nenorocire și mai mare se abate asupra familiei, iar supranaturalul le calcă pragul, uneltele moștenite din tată în fiu se transformă în arme primejdioase. Care crezi tu că sunt cele mai primejdioase arme într-o familie?
Voi spune care sunt armele primejdioase în ceea ce privește familia din spectacolul nostru. Se menționează de mai multe ori în text că Niculae, fratele cel mare este ca Tătuca, că le-a crescut pe surorile lui mai mici exact cum ar fi făcut-o și Tătuca, că speră că de acolo de unde e, Tătuca e acum mândru de ei, mai e și pasiunea pentru pălincă pe care o aveau cam toți bărbații din familie… Acestea ar putea fi o parte din uneltele moștenite din tată în fiu, plus un fel de a vedea viața, un filtru împrumutat/moștenit prin care Niculae observă evenimentele din jur și decide ori să acționeze, ori să nu facă nimic, să tacă în continuare, să trăiască la fel ca până acum, ducând cu el un mare secret pe care crede că nu-l știe nimeni. Când Fata Pădurii ajunge în casa lor, adusă de Niculae, se schimbă puțin lucrurile și încep, rând pe rând, să iasă la suprafață părțile ascunse din el, greșelile pe care le-a făcut. Una din armele primejdioase este, în opinia mea, fix asta: vinovăția pe care o duce cu el de atâta timp, pe care în sfârșit are curajul să o dea afară în speranța că va fi iertat, pentru că Dumnezeu iartă tot, aceeași vinovăție pe care a simțit-o, poate, și Tătuca, care era mai mereu beat, care o înșela și o bătea pe Mămuca. La Niculae e puțin altfel, fiindcă el se simțea nedreptățit și voia să-și facă dreptate. Nu putea să accepte că fiul lui e cum e și considera că a fost furat și schimbat, dar nu s-a gândit vreo secundă care vor fi consecințele, cum va arăta tot răul care se va naște din binele pe care și-l închipuia că-l face.
Spectacolul se dorește a fi și o meditație asupra felului în care ne raportăm la partea neîmblânzită din noi – și asupra prețului pe care îl plătim atunci când încercăm să o ucidem. Tu cum te raportezi la partea neîmblânzită din tine? Cum te înțelegi cu ea?
Toți oamenii suntem în multe feluri, avem multe laturi de care suntem mai mult sau mai puțin mândri, pe care vrem să le arătăm/să ni le asumăm sau nu. Cum mă raportez eu la ce e neîmblânzit în mine? Aș fi tentată să zic că încerc să îmblânzesc, să țin sub control, dar nu cred că asta e soluția pentru a trăi în pace eu cu mine pe termen lung. Cred că e mai folositor, pentru mine, cel puțin, să încerc să accept, să integrez părțile din mine cu care simt că nu mă identific, pentru că ele există. Sunt acolo. Așa că voi zice că sunt într-un proces de cunoaștere cu părțile astea din mine. Am făcut cunoștință, știm că existăm și încercăm să învățăm să trăim împreună, că nu avem de ales 🙂
Pamela Iobaji în afara scenei sau a camerei
Familia ta a rămas la Baia Mare? Vine des să te vadă la spectacole? Cum e pentru tine emoția de a juca în fața lor?
Da, familia mea este în Baia Mare. Mama mea vine des să mă vadă în spectacole, bunicii nu reușesc pentru că este un drum foarte lung de la Baia Mare până la București. Dar, de exemplu, când am jucat ,,Rătăcirea” la Baia Mare au venit și ei. Bunica m-a întrebat la final de ce sunt atât de chinuită în spectacol, că s-a speriat că-mi voi strica dinții fiindcă apuc cu ei o cizmă și o frânghie 🙂
Eu spun mereu că nu am emoții dacă vin ai mei să mă vadă, că nu am de ce, că ei mă cunosc cel mai bine și îi bucură să mă vadă fericită, făcând ce-mi place. Și deși spun și cred asta, de fiecare dată când începe un spectacol la care știu că mama mea e în sală, parcă mi se pune un văl pe ochi, îmi tremură mâinile și picioarele de nu le pot controla. Nu știu de ce. Dar poate e de bine, de fapt, fiindcă la final simt că au fost emoții constructive. Mereu e același proces.
În afară de repetiții și spectacole, cum îți place să-ți petreci timpul liber?
Îmi place mult să joc volei. Am făcut volei de performanță 4 ani când eram în gimnaziu și pasiunea asta a rămas, așa că mai merg din când în când seara cu diferiți colegi și jucăm pe un teren amenajat. În afară de asta, îmi place să scriu. Am scris primul meu text de teatru anul ăsta în urma atelierului de dramaturgie coordonat de Mimi Brănescu. Acum lucrez la al doilea.
Ai spus că ți-ai dorit dintotdeauna să cânți la un instrument. Te mai tentează să reiei lecțiile de pian?
Așa, pe gură, eu zic că mi-ar plăcea. Dar știu că dorința mea nu e atât de mare încât motivația să rămână constantă. Când m-am apucat de pian acum vreo 4 ani, m-am ținut cam 2-3 luni. La început am fost foarte entuziasmată, apoi a scăzut entuziasmul și m-am lăsat. Mi-aș fi dorit să mă apuc să cânt la un instrument când eram mică, cred că ar fi fost mai ușor. Dar da, dacă aș putea să pocnesc din degete și brusc să știu cânta la pian sau la vioară, aș face-o. Altfel, rămân doar la cele 2-3 cântecele pe care le știu la Blockflote.
Ce nu știe nimeni despre Pamela Iobaji?
Nu-mi vine acum în cap ceva anume… dar dacă ar fi să am un răspuns, probabil există și un motiv pentru care nu știe nimeni acel lucru despre mine și, deci, de ce l-aș zice acum? 🙂
Și ce ai vrea să știe toată lumea despre tine?
Că nu mănânc pește niciodată, că numele meu de familie se pronunță, de cele mai multe ori, altfel decât cum îl citesc majoritatea oamenilor la prima vedere, că ador să conduc și consider că mă pricep foarte bine la asta, că am 2 frați gemeni băieți. Nu știu de ce aș vrea să știe toată lumea asta despre mine.
Iar, la final, dacă ar fi să alegi acum rolul visurilor tale, unul care să te provoace și să te reprezinte, care ar fi acela?
Nu am un rol al visurilor mele. Îmi doresc să joc cât mai mult și roluri cât mai diverse, atât în teatru cât și în film.
Citește și: Maruca Băiașu, actriță: „Mi se par multe lucruri nedrepte. Mă uit la ce se întâmplă în Palestina. În Ucraina. Mă uit la ura sistematică contra femeilor. La violența împotriva femeilor. Suntem acaparați de realitatea brutală a unor oameni care consideră că ce cred ei e mai bine, se impun, ne impun”
