Invitată la rubrica „My Life in Movies”, actrița Andreea Vasile ne povestește despre filmele care i-au rămas în suflet.
Andreea mi-a dezvăluit o mică parte din viața și intimitatea ei, iar modul în care a făcut-o m-a intrigat și m-a apropiat și mai mult de discuția noastră.
Luna aceasta, începând cu 18 septembrie, o vom vedea în cinematografe în rolul principal al noului film al lui Tudor Giurgiu, 3 zile în Septembrie. Filmul e o comedie neagră realizată în jurul unui cadru-secvență de 65 de minute (camera urmărește acțiunea fără întrerupere). În centrul poveștii se află o nuntă care nu mai ajunge la altar și o mireasă care, după apariția neașteptată a amantei mirelui, pornește într-o aventură imprevizibilă pe litoral.
Mi-am dorit să discut cu ea despre un subiect foarte drag mie. Despre filme. Poate sună dur, dar cred cu tărie că nu poți ajunge să descoperi părți din tine până când nu vezi un film bun. Un film care te modelează, care te lasă cu întrebări sau care îți amintește cine erai înainte să îl fi văzut.
Aș vrea să vedeți ce povești și ce amintiri se ascund în filmele care au însoțit-o de-a lungul timpului.
Filmul care te-a emoționat cel mai tare și ce scenă din el ți-a rămas în minte
The Lives of Others, secvența din final. „E pentru mine”, așa se încheie filmul. Sunt 3 cuvinte care salvează retrospectiv o viață întreagă. Și nu e doar despre salvare, e despre iertare, despre recuperarea identității, despre binele care se face în tăcere, care nu se strigă. Extrem de emoționant fără să fie demonstrativ. Iar filmul în sine e o capodoperă.
Un film care te duce imediat în copilărie
O să port mereu cu mine această amintire. Aveam 4-5 ani, nu îmi amintesc exact. Și mama îmi spusese că va veni un film la Râmnicu Vâlcea și o să mergem împreună la el. Când am ajuns acolo, sala ticsită, oameni care stăteau pe scaune, pe lângă scaune, printre scaune. Cei care nu apucaseră niciunul dintre spațiile de mai sus se înghesuiau în picioare. Cei care stăteau jos, bucuroși că prinseseră bilet, și-au dat seama că în curând trebuie să se ridice la rândul lor, pentru că nu mai vedeau nimic de puhoiul de oameni care năvălise și își ocupase locul mic și incomod. Și uite-așa, mama m-a luat în brațe și așa m-a ținut tot filmul.
Era un fel de point of no return, pentru că, odată intrată acolo și cu un copil în brațe, sub nicio formă nu mai puteai ieși; acolo stăteai încremenit cu copilul în brațe. Așa am stat o oră și jumătate. Filmul se numea Liceenii. Și oamenii veniți acolo au trăit ceva ce sunt convinsă că nu vor uita niciodată, o experiență pe care au trăit-o alături de ceilalți. Și atunci filmul nu mai e un simplu conținut pe care-l consumi, e vorba de experiența pe care o trăiești. Și asta nu vom trăi niciodată din confortul canapelelor și din obișnuințele noastre zilnice, care ne vor întrerupe constant povestea la care ne uităm.
Descrie-te prin prisma unui film
Aș zice Frances Ha. Nu pentru că mă regăsesc în povestea ei, cât mai degrabă pentru amestecul spumos de vulnerabilitate, de energie, de ridicol, de încăpățânare. Ce-mi place la filmul ăsta e că nu vrea deloc să fie demonstrativ sau pretențios. Și nu vorbește despre succes în sensul clasic, cât mai degrabă despre încercarea de a-ți găsi o formă de viață care să-ți semene. Sunt nenumărate povești care vorbesc despre momente importante, definitorii ale vieții noastre, întâmplări spectaculoase, când, de fapt, viața noastră e făcută din muuulte momente banale, obișnuite, care nu sunt trâmbițate, de multe ori trec chiar neobservate. Și-mi place felul simplu în care sunt povestite toate întâmplările astea.
„Viața noastră e făcută din muuulte momente banale, obișnuite, care nu sunt trâmbițate”
Un film pe care îl asociezi cu un moment foarte specific din viața ta
Din nou, vin cu ceva similar cu ce am descris mai sus. Before Sunrise. Și nu pentru că îl asociez cu vreun moment, ci pur și simplu pentru că filmul nu forțează nimic: doi oameni merg, povestesc, se plac, timpul trece. Și mi se pare că, în perioada asta nebună de-a dreptul pe care o trăim acum, cred că e important să mai și respirăm un pic. Să nu confundăm alergatul ăsta continuu cu sensul, imaginea pe care o construim despre noi cu cine suntem de fapt și să avem mai multă răbdare pentru viața noastră.
Un singur film la care te-ai uita oricând, fără să te plictisești
Orice film făcut de Cassavetes. Pentru cât sunt de vii și filmele, și personajele lui: oamenii vorbesc mult, beau mult, iubesc prost, greșesc mult și aproape niciodată nu zic ce ar trebui. E o disonanță continuă între ce zic, ce simt, cine sunt. Ce mi-a plăcut mereu la Cassavetes a fost că își face personajele simpatice și iubite aproape fără să vrea, prezentându-le cu toate contradicțiile și fricile. Sunt mereu în contratimp, dar al naibii de reali și adevărați.
Poza principală: Cătălin Oprițescu
