Andreas Iliuță este unul dintre acei artiști care poartă România cu ei, chiar și atunci când viața îi duce departe. Crescut și format profesional în Italia și Elveția, pianistul a revenit în țară după mai bine de trei decenii de istorie personală construită în afara granițelor. Și-a dorit să trăiască aici și, în același timp, să-și continuie parcursul academic și artistic printr-un doctorat în București.
Vorbește româna cu naturalețe, are o relație profundă cu rădăcinile sale și privește întoarcerea ca pe un pas firesc, nu ca pe o ruptură. Andreas Iliuță ne povestește deschis despre copilăria petrecută între două culturi, despre părinții săi – artiști care au emigrat înainte de Revoluție –, despre formarea sa muzicală în marile conservatoare din Milano și Elveția și despre momentul în care a înțeles că pianul nu este doar o pasiune, ci un drum profesional asumat. Povestea sa este una despre disciplină, vocație și construcție pe termen lung.
Totodată, pianistul explică ce l-a determinat să aleagă România pentru doctorat, cum vede sistemul de învățământ muzical de aici și de ce crede că țara oferă, astăzi, oportunități reale pentru tinerii artiști. Un dialog sincer despre identitate, educație, muzică și nevoia de a te simți „acasă”, indiferent de traseul parcurs.
Andreas Iliuță, povestește-ne puțin despre tine…
Părinții mei au emigrat la sfârșitul anilor ’80 în Milano. Iar eu am studiat doar în Italia și apoi, ulterior, în Elveția, la master. Sunt proaspăt mutat în România de 2 ani de zile și am venit aici pentru doctorat.
Vorbești foarte, foarte bine în limba română. Cum ai învățat? În casă se vorbea mereu românește?
Părinții mei au considerat că era mult mai bine să vorbesc românește cu ei decât italiană. Mi-au explicat că e mai bine să învăț o italiană bună la școală, iar în casă să vorbim românește. Cred că a fost o alegere potrivită pentru că am rămas cu amândouă la un nivel bun. Și acest lucru mi-a fost foarte util.
Andreas Iliuță și legătura vie cu România
Dar cum a fost contactul tău cu România de-a lungul acestor ani? Veneai în țară?
Legătura cu România exista prin bunicii mei. Fiecare vacanță de vară o petreceam la bunici.
Totodată, mi-am făcut si mulți prieteni români în Italia cu care am menținut legătura, deci a existat tot timpul acesta un contact foarte strâns, aș spune eu, cu România. Niciodată nu am simțit că m-am distanțat de țară.
Cum au reușit părinții tăi să plece din România, mai ales că vorbim despre perioada de dinainte de Revoluție?
În 1988 părinții mei au reușit să obțină un pașaport. Erau anii în care se simțea cumva în aer faptul că n-ar mai fi durat foarte mult regimul comunist, așa ca au reușit sa plece la sfârșitul anilor ’80 și au decis până la urmă să rămână în Italia, obținând azil politic. Părinții mei sunt creatori de vitralii și mozaic.
Înțeleg că au plecat datorită meseriei în Italia… au lucrat în domeniul artistic încă de când au ajuns acolo?
Exact, mama mea chiar a lucrat în perioada aceea într-unul dintre cele mai importante ateliere de vitralii din București și a decis să încerce să își deschidă o activitate în Italia pe cont propriu.
Au fost foarte bine primiți, fiind printre puținii români care ajungeau în perioada aceea în Italia. Italienii i-au ajutat foarte mult la început să pornească pe un nou drum.
Pentru ei a fost cu adevărat o mare șansă în acea perioadă, pentru că au reușit să deschidă într-un timp foarte scurt atelierul de vitralii pe care și l-au dorit foarte mult.
Înțeleg că arta a fost mereu prezentă în casa și în familia voastră. Dar cum ai ajuns tu la muzică?
În familia tatălui meu toți sunt muzicieni, iar tatăl meu a fost singurul care nu a reușit să studieze muzica. El și-ar fi dorit foarte mult să studieze pianul, dar în perioada aceea era un lucru foarte complicat să ai un pian în casă, și bunicul meu, care era contrabasist la Filarmonica din Bacău, i-a propus, să studieze altceva, vioara de exemplu, dar tata nu a fost foarte încântat de idee.
Așa mi-a oferit mie ceea ce el nu a putut realiza. Chiar dacă nu a fost alegerea mea să încep studiul pianului, aveam 3–4 ani când am avut primul contact cu acest instrument. A fost o pasiune pe care am dezvoltat-o, și a ajuns sa îmi placă foarte mult. Vine o vârstă la un moment dat în care înțelegi dacă vrei să faci lucrul ăsta sau nu. Am devenit cumva conștient de aceasta dorința pe la 12–13 ani, când începi să îți dai seama de anumite lucruri, dacă mergi pe acest drum sau nu.
Am fost foarte fericit să îl continui pentru că e, pe de-o parte frumos, și greu în același timp.
Deci practic de la 12 ani ai știut că vrei să faci asta la nivel profesionist, că vrei să ai o carieră în zona aceasta.
Da, atunci au devenit mai clare anumite lucruri: ce vreau să fac din asta, vreau să rămână doar la un nivel de hobby sau vreau să o duc la un nivel de performanță.
Pe la vârsta de 12–13 ani cred că am început să focalizez anumite lucruri mai bine.
Practic de la vârsta aceea ți-ai decis viitorul. Te-ai dus și la școală în Italia tot în zona aceasta?
În Italia am intrat la un liceu cu profil de muzică. Era liceul din cadrul Conservatorului „Giuseppe Verdi” din Milano.
Chiar eram, efectiv, poziționați în aceeași structură a conservatorului și tot timpul am avut contact cu toată această lume universitară, fiind un liceu care dădea foarte multă greutate materiilor muzicale. Noi aveam cel puțin 3 zile pe săptămână dedicate doar materiilor strict muzicale, cum ar fi istoria muzicii, armonie, teorie muzicală etc.
A fost, din prima secundă un full immersion, daca îi pot spune așa, in tot ceea ce înseamnă studiul muzicii. Era un sistem puțin diferit în acei ani în Italia. Era sistemul dinainte de Bologna. Erau efectiv 10 ani de conservator, și după acei 10 ani primeai o diplomă. Diploma finală, cum ar veni, era exact ca și cum ai fi terminat facultatea, doar că erau 10 ani de studii. Și eu am început, în acea perioadă, în sistemul vechi.
În aceeași perioada am avut oportunitatea să mă perfecționez și la Academia „Incontri col Mestro” din Imola, o academie de înaltă perfecționare pianistică, în care aveau acces printre cei mai buni studenți din întreaga lume. În acest loc, am studiat cu profesorii Franco Scala, Jin Ju, Riccardo Risaliti și Michel Dalberto, iar ulterior cu Leonid Margarius. Tot în aceasta perioadă am studiat în privat cu Maestrul Oleg Marshev.
Practic aproape de la începutul școlii tu ai intrat direct la Conservator?
Da, am fost admis în conservator de la vârsta de 8 ani, chiar dacă poate să pară puțin neconvențional acest lucru, dar în acea perioadă chiar existau foarte multe persoane care terminau conservatorul la vârsta de 17–18 ani. Eu am început cu sistemul vechi, după care am decis, prin clasa a X-a, să trec la Bachelor, adică la sistemul nou de 3 ani plus 2 ani. Am terminat licența în Milano, la clasa profesorului Vincenzo Balzani, un profesor emerit. Am mai continuat un an de Master, tot la clasa lui, și după aceea m-am mutat în Elveția, unde am considerat ca pot avea o alta oportunitate. Era un master organizat mult mai bine decât cel din Milano, si am rămas acolo, până la urmă, mai mulți ani. Am absolvit două masterate în Elveția, la clasa profesoarei Anna Kravchenko – o pianistă extraordinară – în care am aprofundat mai multe aspecte. Primul master a fost de pedagogie muzicală, iar al doilea de „Piano performance”, adică de solist concertist, pe care l-am terminat cu „Magna cum Laude”.
Și cum te-ai adaptat la Elveția sau nu este nicio diferență între Italia și Elveția?
Din punct de vedere al limbii, eram în partea de sud a Elveției, unde se vorbește limba italiană, astfel că pentru mine a fost destul de simplu să fac această schimbare. Cât despre diferență, cea majoră a fost, efectiv, în modul în care era organizată facultatea. În Elveția s-a pus, din prima secundă, foarte mult accent pe performanța instrumentală. Adică, efectiv, partea pianistică reprezenta cel puțin 70– 80% din tot conținutul cursurilor, și pentru mine acest lucru a însemnat foarte mult, pentru că am fost motivat, alături de colegii mei, să dedic mare parte din timp studiului la pian.
Erau sesiuni de studiu de șase, șapte, opt ore pe zi, țin minte, în perioada aceea, în care încercam, efectiv, să ținem pasul și să fim la înălțime. Da, asta aș spune, ne-a motivat foarte mult perioada respectivă.
După o viață departe de țară, Andreas Iliuță se întoarce acasă
Și ce te-a făcut să-ți dorești să faci doctoratul în România, în București?
Era un lucru pe care mi-l doream de mult…
Să faci doctoratul sau să vii în România?
Ambele, ambele! Era o perioadă din viața mea în care luasem un post de profesor titular în Milano.
Părinții mei deja se întorseseră în România de câțiva ani, mutând aici atelierul de vitralii, și eu am zis că ar fi fost o ocazie foarte bună să încerc o admitere la doctorat, și să fac o schimbare.
Era, de fapt, și un lucru pe care chiar mi-l doream mult să îl fac, și cu multă emoție am luat această decizie, pentru că n-am studiat niciodată în România, și primul lucru pe care l-am văzut a fost că unul dintre criteriile de admitere era corectitudinea exprimării în limba română.
Am simțit puțin presiunea situației, să zic așa, pentru mine partea cu scrisul în limba română, nu a fost ceva ce eu am studiat în școală, dar a fost bine, admiterea a fost reușită, am intrat cu a doua medie și acum sper să rămân în România.
Cât de diferit este sistemul românesc de cel italian sau elvețian?
Nu este foarte diferit. Am cunoscut, în puținul timp în care am stat aici, muzicieni extraordinari, care au un nivel de pregătire foarte bun. Și consider că de multe ori se subestimează nivelul școlii românești în anumite domenii.
În domeniul muzical pot să spun că, în conservator, am văzut lucruri foarte frumoase și sunt fericit să fac parte din acest mediu acum. In privința diferențelor n-aș putea să mă pronunț, pentru că, fiind la doctorat, n-am avut contact cu o școală doctorală în Italia. La masterat și licență sunt cursuri care, din câte am văzut în planurile de studii, corespund. Poate sunt organizate într-un mod ușor diferit, dar oricum conținutul în sine este similar cu cel din Italia și din Elveția.
Cum te-ai adaptat la viața din București?
M-am simțit acasă imediat. A fost un lucru foarte simplu, Românii sunt persoane foarte calde și sufletiste. Am simțit o diferență față de nordul Italiei, cel puțin. Pentru mine a fost o schimbare foarte naturală și m-am adaptat repede, în maxim o lună de zile știam tot ce se întâmplă pe aici.
Dar aveai aici familie, prieteni sau totul a fost nou pentru tine?
Pentru mine a fost aproape totul nou. Părinții mei au venit în 2018 în București, cu activitatea lor, iar eu în 2022. Nu cunoșteam pe nimeni aici. Recunosc, din punctul acesta de vedere, a fost puțin mai greu la început să întâlnesc persoane cu care să am activități comune, să facem lucruri împreună, să ies. Dar ușor, ușor, prieteniile se leagă și astăzi am mulți prieteni aici și mă simt foarte bine.
Deci pentru tine a fost ușor, dar pentru ai tăi cum a fost să se întoarcă? Spuneai că ai tăi sunt din Oradea?
Mama mea este din Oradea, dar părinții mei au stat mulți ani în București, în timpul studiilor. Pentru ei a fost ca și cum ar fi pus discul pe pauză la sfârșitul anilor ’80 și ar fi dat play din nou în 2018. Efectiv, a fost un lucru atât de natural încât, da, pentru ei a fost foarte ușor. Și au regăsit exact aceleași prietenii ca atunci și au intrat în viața românească cu foarte multă ușurință și naturalețe.
Așa a fost și decizia de a se întoarce în România: ușor de luat? Mă gândesc că a fost totuși o schimbare importantă pentru ei, având în vedere că au stat destul de mulți ani în Italia.
Părinții mei au stat 30 de ani în Italia. Pentru tatăl meu a fost puțin mai greu. Pentru mama a fost un lucru natural. Tata e o persoană care nu agreează neapărat schimbarea și a avut nevoie de puțină convingere ca să se întoarcă înapoi după atâția ani.
Dar acum cred că și pentru tata este foarte ok.
În România lucrurile începeau să se dezvolte foarte mult, mai ales după intrarea în Uniunea Europeană. Mama a avut ideea de a-și continua activitatea în România, chiar în acea perioadă începeau să se restaureze primele monumente istorice, și ea este Expert al ministerului culturii în acest domeniu.
Astfel a devenit clar că viitorul nu mai era în Italia, unde totul era deja restaurat, ci în România, care de abia începuse procesul de recuperare a patrimoniului istoric. România este o țară care oferă foarte multe posibilități, fiind o țară în plină evoluție.
Andreas Iliuță, ce faci în momentul de față în afară de doctorat?
În afară de doctorat sunt profesor de pian. Am fost titular de catedră în Milano până în 2022, când am decis să vin în România. Momentan, postul din Milano este pus pe pauză, sunt în concediu neplătit. Acum sunt profesor la Colegiul „George Enescu” din București și încerc să intru în sistemul de învățământ din România.
Și cum te înțelegi cu adolescenții din București?
Foarte bine. Avem o legătură strânsă. Sunt foarte motivați, există o competiție foarte sănătoasă între ei și un nivel instrumental foarte bun. Sunt elevi care își doresc mult să reușească în muzică, iar eu îmi doresc să îi motivez și să facem lucruri frumoase împreună.
Ce faci când nu muncești? Ce este în viața ta atunci când ești puțin departe de muzică?
Când nu este muzica, este familia. Mi-am dedicat timp să îmi fac prieteni noi, să merg la concerte, să socializez. Bucureștiul mi se pare foarte viu, totul este aproape și asta e un lucru foarte frumos.
Și ai reușit să-ți faci prieteni așa cum ți-ai dorit?
Da! Am reușit să întâlnesc oameni foarte faini aici și mă bucur enorm de mult. Cred că în București e mai ușor să găsești oameni de calitate decât în Milano. Nu spun că acolo nu sunt, dar este mai greu să intri în anumite cercuri. În schimb, aici este totul mai ușor, mai direct, mai natural.
Unde te vezi peste 5 ani, în București, în Italia, în America, nu știu. Îmi imaginez că doctoratul l-ai luat, nu?
Mă văd în România. Sper să intru și în conservator după doctorat, și să combin partea de profesorat cu cea de solistică. Pianul nu este un instrument de orchestră, trebuie să combinăm scena cu didactica. Ambele îmi oferă o satisfacție foarte mare.
Citește și: Vlad Stănculeasa, violonist: „Muzica este locul unde sinceritatea devine sunet”
Andreas Iliuță, îți propun să încheiem discuția noastră cu o mică provocare. Dacă ai putea pune coloană sonoră vieții tale de până acum, ce ai alege? Cum ar suna aceasta?
Compozitorul meu preferat este Franz Liszt, așa că aș pune Consolation nr. 3. Este o piesă care transmite o energie foarte frumoasă, relaxare, dar și tensiune și emoție puternică.
