Cum a fost viața actorului Niki Atanasiu? Pe scena Teatrului Național din București, într-o seară de la începutul anilor 1950, un bărbat în costum bine croit, cu un zâmbet jumătate galant, jumătate ironic, pășea ca prefectul din județul provincial al lui Caragiale. Publicul îl recunoștea pe Tipătescu înainte ca bărbatul să deschidă gura. Felul în care își aranja gulerul, mersul ușor afectat, tonul acela dezinvolt al unui om prea obișnuit cu puterea. În sală se râdea. Dar în spatele râsului se simțea ceva mai subțire: înțelegerea că satira lui Caragiale e eternă pentru că ipocrizia e eternă, iar România, chit că se schimbă regimurile, își rămâne credincioasă sieși.
Bărbatul de pe scenă era Niki Atanasiu. Generații întregi de români l-au văzut ca Tipătescu, i-au învățat replicile și au râs cu el la ecranizarea din 1953. Pentru mulți, Tipătescu este și rămâne chipul lui.
Iată cum s-a ajuns aici.
Niki Atanasiu, o copilărie despre care sursele tac
Niki Atanasiu s-a născut pe 20 mai 1907, la București. Biografiile publice, de la Wikipedia la Agerpres, se opresc repede la aceste date. Părinți, frați, cartier, școală primară, biserică, toate lipsesc din arhivele accesibile publicului larg. Rudele și prietenii apropiați au păstrat, după moartea lui din 1967, o discreție rară pentru o lume artistică obișnuită să-și scrie memoriile în tiraje generoase.
Ce se poate reconstitui e contextul. Un băiat născut în Bucureștiul Belle Époque, într-o epocă în care capitala României clădea Ateneul, deschidea noi săli de spectacol și primea premiere cu Davila și cu Caragiale într-o atmosferă electrificată. Teatrul era, pentru un adolescent bucureștean cu spirit, o lume accesibilă, la o biletă distanță de casă. Iar Niki Atanasiu avea, se pare, ochiul și urechea potrivite pentru ea.
La 17 ani, deja pe scena Naționalului
În 1924, la doar 17 ani, Niki Atanasiu a fost angajat la Teatrul Național din București. Un lucru aproape nemaiîntâlnit, chiar și pentru acei ani, când ucenicia pe scene mari începea rareori atât de devreme. Se pare că tânărul avea un har care se vedea dintr-o singură probă.
În paralel, și-a continuat studiile la Conservatorul de Artă Dramatică din București, pe care l-a absolvit în 1928, la clasa Luciei Sturdza-Bulandra, una dintre cele mai importante figuri ale teatrului românesc al secolului XX. Lucia Sturdza-Bulandra era, în anii 1920, profesoara spre care se uitau toți tinerii serioși. Împreună cu soțul ei, Tony Bulandra, înființase în 1914 compania privată „Regina Maria”, care avea să devină, prin diverse transformări ulterioare, o parte esențială a teatrului românesc. A trece prin clasa ei era privilegiu și provocare. Niki Atanasiu a trecut și a ieșit cu o armă clară: simțul comediei.
Niki Atanasiu, comedia ca disciplină
În teatrul acelor ani, comedia nu era specializare secundară. Era o artă în sine, cu reguli stricte: timing, ritm al replicii, eleganța suficientă pentru a face ridicolul ridicol fără a fi vulgar. Niki Atanasiu a înțeles imediat regulile și le-a făcut ale lui. Debutul scenic oficial e considerat rolul Stephen din Maior Barbara de G.B. Shaw, în stagiunea 1929-1930 la Teatrul Național, deși apăruse anterior și în Mult zgomot pentru nimic a lui Shakespeare.
A urmat o carieră de peste patru decenii pe scena Naționalului bucureștean, cu o fidelitate care, pentru un actor de talia lui, era remarcabilă. Nu a alergat de la un teatru la altul. A ales să-și clădească totul pe aceeași scenă, 43 de ani, până la moarte.
Caragiale, tovarășul de o viață
Dacă există un autor de care Niki Atanasiu a rămas lipit o viață întreagă, acela e Ion Luca Caragiale. A fost Ștefan Tipătescu în O scrisoare pierdută, rolul cu care s-a identificat și pentru care a rămas în memoria culturală. A fost Nae Girimea în D-ale carnavalului, într-un spectacol istoric regizat de Sică Alexandrescu în 1951, cu o distribuție pe care teatrul românesc a admirat-o ani de zile: Al. Ionescu-Ghibericon, Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, Marcel Anghelescu. A jucat în O noapte furtunoasă. A fost prezent în aproape toate momentele mari ale caragialianismului scenic al anilor 1950 și 1960.
Pentru munca depusă în timpul Centenarului Caragiale, în 1952, i s-a acordat Ordinul Muncii clasa a III-a. A fost unul dintre primele semne că regimul comunist l-a priceput și l-a asumat, îmbrăcând într-o decorație socialistă ceva ce, la drept vorbind, era o pasiune strict artistică.
A jucat și Shakespeare (Îmblânzirea scorpiei), și Goldoni (Bădăranii), și multe altele. Dar de câte ori se spunea „comedie românească”, numele lui venea primul.
Ecranul, după 45 de ani
Filmul a venit târziu în viața lui. Niki Atanasiu a debutat pe ecran abia la 45 de ani, în 1953, chiar cu ecranizarea Scrisorii pierdute regizată de Sică Alexandrescu și Victor Iliu, film care avea să intre în canonul cinematografic al școlii. Au urmat Citadela sfărâmată (1957, regia Marc Maurette), Telegrame (1959, Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi), Bădăranii (1960, Alexandrescu și Naghi) și Porto-Franco (1961), unde a jucat rolul Bancherului.
În toate aceste filme a adus pe ecran, în mare parte, personajele pe care le construise anterior pe scenă. Filmografia lui e, de fapt, o arhivă vizuală a teatrului său, mai mult decât o carieră separată de cinematograf. Detaliu important pentru istoria culturii române: fără Niki Atanasiu, multe dintre marile ecranizări ale anilor 1950 nu ar fi avut aceeași textură.
Niki Atanasiu, artist al Poporului, într-un an de relativă destindere
Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, Niki Atanasiu a primit titlul de „Artist al Poporului”, cea mai înaltă distincție artistică pe care o acorda regimul. Era anul în care România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej declanșa o politică de distanțare parțială față de Moscova. Climatul cultural se mai înmuia. Actorii de mare valoare erau premiați fără prea multe întrebări despre loialitățile lor politice.
Niki Atanasiu, ca mulți colegi de generație, s-a bucurat de această lumină oficială fără să fi plătit cu servicii politice vizibile. A fost, în esență, apreciat pentru ceea ce făcea pe scenă, nu pentru ceea ce ar fi putut face pentru regim. În 1967, ultimul an al vieții lui, a mai primit Ordinul Meritul Cultural clasa I, „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.
Viața privată, sigilată
Despre iubiri, căsnicii, prietenii intime și conflicte, arhivele publice practic tac. Nu există memorii, nu există interviuri confesive, nu există biografii autorizate care să coboare dincolo de fațada profesională. Niki Atanasiu a fost, dincolo de scenă, un om care și-a ținut viața strict pentru sine. Într-o lume teatrală cunoscută pentru gelozii, scandaluri de culise și iubiri tumultoase, discreția lui e, la propriu, o poziție în sine.
Plecarea în 1967
A murit pe 24 noiembrie 1967, la București, la 60 de ani. Cauza decesului nu e documentată în surse publice. Presa culturală a notat atunci pierderea unuia dintre „cei mai rafinați actori de comedie ai teatrului românesc”.
Generația nouă, Beligan, Birlic, Moraru, Piersic, nu l-a uitat. Iar Tipătescu al lui, difuzat în reluare la televiziune, apoi în sălile de cinema ale anilor 1970, pe VHS și mai târziu online, a continuat să intre în casele românilor, ca un unchi care vine pentru o cină și rămâne apoi la toate sărbătorile.
Citește și: Constantin Diplan – actorul uitat al României care a cucerit ecranele înainte să plece în SUA
Niki Atanasiu e parte dintr-o școală românească de comedie care nu mai există în forma ei originală. Nu pentru că actorii de azi nu ar fi buni, ci pentru că acea disciplină anume, a ritmului, a pauzei, a ironiei șoptite, a eleganței care face ridicolul să pară eleganță, nu se mai învață cu aceeași rigoare. El a pus la bază Caragiale și o profesoară pe măsură, Lucia Sturdza-Bulandra. A jucat 43 de ani pe aceeași scenă. A râs cu publicul într-o țară care, de multe ori, avea motive serioase să plângă.
Un actor care a știut să rămână ușor, într-un secol greu.
Foto: Wikipedia
