Este sâmbătă după-amiază și, pentru prima dată după mult timp, nu ai nimic urgent de făcut. Laptopul este închis. Rufele sunt întinse. Nu ai de răspuns la niciun mesaj. Pentru câteva ore, timpul este, în sfârșit, al tău.
Și totuși, nu știi ce să faci cu el. Deschizi telefonul. Derulezi câteva minute pe Instagram, apoi pe TikTok. Intri pe Netflix, citești descrierile a zeci de filme fără să alegi vreunul. Timpul trece.
Dacă cineva te-ar întreba în acel moment ce îți place să faci când n-ai avea nimic de făcut, ți-ar veni greu să răspunzi. Telefonul devine soluția la îndemână. Nu pentru că asta îți dorești să faci, ci pentru că este mai ușor decât să răspunzi la o întrebare ciudată: ce ai avea chef să faci dacă nimeni nu ți-ar cere nimic?
Întrebarea pare banală. Dar pentru mulți răspunsul nu mai vine atât de ușor. Nu există un moment în care încetezi să mai faci lucrurile care îți făceau bine. Nu ai rămas fără hobby-uri într-o singură zi. Ai început să le amâni… o săptămână, o lună, un an. Și-ntr-o zi, îți dai seama că nu le mai ai. Nu mai cânți la chitară, nu mai pictezi, nu mai citești romane, nu mai alergi de dragul alergatului, nu mai fotografiezi orașul într-o după-amiază oarecare. Toate obiceiurile pe care le făceai doar de dragul lor sunt înlocuite de cele care au un scop clar: produc ceva, rezolvă ceva, aduc un rezultat.
La ce îmi folosește
La douăzeci și ceva de ani spuneai Îmi place fotografia. Îmi place să citesc. Îmi place să cânt la chitară. Zece ani mai târziu, dacă te descrii cuiva, spui Sunt arhitect. Am doi copii. Lucrez în marketing. Lucrurile care îți făceau plăcere ajung să nu mai spună nimic despre cine ești. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, identitatea începe să se organizeze tot mai mult în jurul rolurilor pe care le avem: angajat, părinte, partener, îngrijitor. Fiecare rol vine cu responsabilități, iar timpul liber începe să fie privit ca o resursă care trebuie folosită eficient.
Ajungem să evaluăm aproape orice facem prin întrebarea „La ce îmi folosește?”. Dacă nu produce bani, nu dezvoltă o competență sau nu rezolvă o problemă, ne este tot mai greu să îi acordăm timp. În felul acesta, joaca nu mai este o parte firească a vieții de adult, ci un răsfăț pe care îl amânăm până când vom avea timp. Iar acel timp ajunge, de multe ori, să nu mai vină niciodată.
„Nu am timp”
„Nu am timp” este probabil una dintre cele mai frecvente explicații pe care psihologii le aud atunci când îi întreabă pe adulți de ce au renunțat la lucrurile care le făceau plăcere. Dar, spune psihologul Ramona Ivan, problema nu este aproape niciodată lipsa timpului, ci felul în care ajungem să îl împărțim. „Viața este ca o pizza cu de toate. Nu poți trăi doar dintr-o singură felie, chiar dacă aceea se numește familie sau muncă. Avem nevoie și de relații, și de odihnă, și de joacă, și de lucrurile pe care le facem doar pentru noi. Când renunțăm mereu la aceeași felie – cea a plăcerii – ajungem, în timp, să simțim că lipsește ceva, chiar dacă, în aparență, ne îndeplinim toate responsabilitățile”.
În felul acesta, pierdem treptat ceea ce psihologii numesc playfulness – capacitatea de a păstra, și la maturitate, un spațiu pentru joacă, curiozitate și lucrurile pe care le faci doar pentru că îți plac. Cercetări recente arată că joaca nu este un moft al copilăriei, ci una dintre resursele care ne ajută să ne simțim bine și să rămânem conectați cu ceilalți și ca adulți.
Nu lipsa timpului este întotdeauna problema. Ci faptul că nu mai considerăm plăcerea un motiv suficient.
Nu uităm ceea ce ne făcea plăcere. Uităm că mai avem voie
Nu uităm cum se cântă la chitară sau cum miroase vopseaua pe o pânză nouă. Uităm doar că nu avem nevoie de un motiv ca să le facem din nou. Ne obișnuim atât de mult să justificăm fiecare oră din zi, încât plăcerea, de una singură, începe să ni se pară un argument insuficient.
Nu îți este dor doar de activitatea în sine. Îți este dor de omul care nu simțea că trebuie să justifice fiecare oră liberă
Psihologii vorbesc despre identitate ca despre o poveste pe care ne-o spunem despre noi înșine. Iar poveștile se schimbă. La un moment dat, încetăm să ne mai vedem ca oameni cărora le place să picteze, să citească sau să alerge și începem să ne vedem doar prin ceea ce producem pentru ceilalți. Nu renunțăm doar la o activitate. Renunțăm la o parte din felul în care ne recunoșteam. Poate de aceea nostalgia apare atât de des în jurul lucrurilor mici. O melodie pe care o ascultai când desenai. Mirosul de ulei de in dintr-un magazin de pictură. O bicicletă rezemată de un gard. Nu îți este dor doar de activitatea în sine. Îți este dor de omul care nu simțea că trebuie să justifice fiecare oră liberă.
Sentimentul acesta nu este doar nostalgie. Cercetările sugerează că activitățile făcute din plăcere au efecte reale asupra stării noastre de bine. Un studiu publicat în Nature Medicine, care a analizat peste 93.000 de adulți în vârstă din 16 țări, a arătat că persoanele care își păstrează un hobby raportează o satisfacție mai mare față de viață și mai puține simptome depresive. Cercetarea nu sugerează că astfel de preocupări rezolvă toate problemele, ci că păstrarea unor activități făcute din pură plăcere are un rol mai important pentru starea noastră de bine decât tindem să credem.
Ce rămâne în noi după ce renunțăm la lucrurile care ne făceau plăcere
Aproape nimeni nu spune că îi lipsește pictura, chitara sau alergarea. Vorbesc, în schimb, despre o senzație greu de numit. Că au devenit mai serioși decât și-ar fi dorit. Că zilele încep să semene una cu alta. Că nu mai există aproape nimic care să fie doar al lor. Unii spun că simt că și-au pus viața „pe pauză”. Alții că au impresia că trăiesc exclusiv pentru ceea ce trebuie făcut: muncă, copii, cumpărături, facturi. Și aproape toți adaugă aceeași propoziție: „O să mă întorc la asta când o să am mai mult timp”.
Numai că timpul nu apare aproape niciodată de la sine.
O să mă apuc din nou când o să am timp
„Foarte rar aud în cabinet că cineva a renunțat definitiv la un lucru care îi făcea plăcere. Aud, în schimb, foarte des «o să mă apuc din nou când o să am timp». Problema este că acel moment este mereu mutat puțin mai departe. După proiectul acesta. După vacanță. După ce cresc copiii. După ce mă liniștesc la serviciu. Și anii trec în felul acesta”, spune Ramona Ivan.
Ea spune că, în spatele renunțării la hobby-uri, găsește adesea același sentiment: o nostalgie greu de explicat. Nu nostalgia pentru o activitate anume, ci pentru versiunea de sine care exista înainte ca viața să fie împărțită doar între responsabilități. Ca femeia care, ani la rând, pictase în fiecare weekend; șevaletul este încă în casă, pensulele sunt la locul lor, dar de câțiva ani nu le-a mai atins. Ramona spune că femeii nu îi este dor, de fapt, de pictură. Îi este dor de cele câteva ore în care nu trebuia să fie mamă, angajată sau parteneră. Îi este dor de spațiul în care nu demonstra nimic nimănui.
Apoi e povestea bărbatului care obișnuia să plece pe munte aproape în fiecare sfârșit de săptămână. Astăzi încă vorbește despre trasee și știe pe de rost cabanele în care a dormit, dar își spune mereu că se va întoarce „când se mai liniștesc lucrurile”. Ramona spune că lui nu îi este dor doar de munte. Îi este dor de omul care putea să plece într-o sâmbătă dimineață fără să simtă că trebuie să ceară voie propriei liste de responsabilități.
Și mai sunt cei care cântau, dansau, făceau fotografie sau scriau. Aproape niciunul nu spune că regretă performanța pe care ar fi putut să o atingă. Regretă, mai degrabă, că au încetat să mai aibă un loc în care puteau exista fără să fie evaluați, fără să fie productivi și fără să transforme fiecare oră liberă într-un proiect. „De multe ori”, spune psiholoaga, „oamenii cred că au pierdut un hobby. În realitate, au pierdut legătura cu o parte din ei înșiși”.
Nu uităm niciodată ce ne place să facem. Există doar zile în care alegem, din nou și din nou, ceea ce trebuie făcut în locul a ceea ce ne face bine. Până când, într-o sâmbătă după-amiază, timpul devine al nostru și nu mai știm ce să facem cu el.
Întoarcerea nu începe cu un curs de ceramică sau cu o bicicletă nouă. Începe în clipa în care încetezi să te mai întrebi la ce folosește ceva și îți amintești că plăcerea este un motiv suficient.
Foto principală: Alamy / Profimedia
