Știi sentimentul pe care îl ai când aștepți cu nerăbdare să vezi un film și nu e așa cum îți imaginai? Asta am pățit eu cu SF-ul toamnei.
În general, ecranizarea oricărei cărți SF mă entuziasmează. Atunci când am auzit că urmează să apară și în cinematografele de la noi Constelația câinelui, reacția mea a fost imediată. Am căutat data, mi-am setat o alarmă cu câteva zile înainte, iar când biletele au fost puse în vânzare, am fost prima care le-a adăugat în coș.
Actori buni. Plot promițător.
Subiectul era intrigant, romanul avusese succes, iar distribuția nu avea cum să dezamăgească. În ultimii ani, Jacob Elordi a demonstrat tuturor de ce este capabil după ce a trecut cu atâta ușurință de la Frankenstein la Heathcliff în filmul La răscruce de vânturi, făcând ca fiecare personaj să pară doar un alter ego de-al său. Iar când din distribuție mai fac parte și actori precum Josh Brolin (Avengers: Endgame), Margaret Qualley (Once Upon a Time in… Hollywood) și Guy Pearce (Memento), succesul pare garantat.
Iar, în ceea ce mă privește, un film care are loc într-un cadru post-apocaliptic nu are cum să mă plictisească. Adrenalina care vine odată cu încercările personajelor de a supraviețui, comportamentul oamenilor pus sub lupă și nu în ultimul rând, scenariile pe care mi le fac despre cum aș face eu față unui fenomen care decimează populația fac minutele să treacă de parcă ar zbura.
De ce să vezi filmul Constelația câinelui?
Nu am plâns minute în șir, așa cum m-aș fi așteptat, dar au fost scene care m-au emoționat până sau aproape până la lacrimi. Vrând, nevrând, un film post-apocaliptic surprinde gesturi aparent banale, de care în ziua de astăzi nu mai știm să ne bucurăm. Surprinde fragilitatea umană. Surprinde comportamente umane pe care am tinde să le evaluăm ca nefirești pentru viața confortabilă pe care o trăim.
În plus, jocul actorilor mi s-a părut ireproșabil. Eu nu am pus o secundă la îndoială că Jacob Elordi nu este, de fapt, captiv într-o lume post-apocaliptică. Mai mult, filmul abundă de scene care te țin cu sufletul la gură, ceea ce îl face perfect dacă vrei să te rupi câteva minute de realitate.
Și cu toate astea, ce nu a mers?
Atunci când apare o ecranizare, printre cele mai des întâlnite obiecții venite din partea publicului care a citit cartea este că detalii pe care le consideră relevante nu se regăsesc și în film. Însă ce ar fi un film care conține toate informațiile care sunt și în cartea după care a fost inspirat? Ar însemna ori un film extrem de lung, ori o înșiruire de evenimente lipsite de substanță. Din păcate, asta a fost și impresia pe care mi-a lăsat-o Constelația câinelui. De parcă scenaristul nu s-a putut decide la care elemente să renunțe.
Mă așteptam la un film cu ceva mai multă profunzime. La urma urmei, vorbim despre oameni puși în situații de viață și de moarte. Însă, în Constelația câinelui, indiferent de cum arată finalul unei astfel de situații limită, nu ni se oferă timp să înțelegem adevăratul impact al evenimentelor, că deja s-a trecut mai departe, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Senzația mea a fost că, în multe momente, ne grăbim. Că ritmul în care este construit filmul nu lasă loc, nici personajelor să fie umane, să-și plângă pierderile sau să celebreze micile victorii, nici nouă, publicului, să ne implicăm în poveste.
Cu ce am rămas după film?
Nu cu câte stări și emoții pe cât mă așteptam, dar tot m-am întrebat pe drumul de la mall spre casă eu ce aș face într-o lume post-apocaliptică. Iar dacă asta este o dilemă care-mi apare mereu în minte după ce văd un film din acest gen, Constelația câinelui m-a făcut, în plus, să mă gândesc și dacă aș lupta să trăiesc cu aceeași îndârjire cu care o fac personajele, mai ales dacă deja i-am pierdut pe toți cei la care țineam.
Vă încurajez să vedeți filmul Constelația câinelui. Poate nu e genul de film după care cauți pe net cum se construiește un buncăr, dar cu siguranță nu e nici genul de film care te face să stai cu ochii pe ceas și să numeri minutele care au mai rămas până la final.
Foto principală: FlixPix / Alamy / Profimedia
