Întotdeauna am fost atrasă de magie, de povești și de lucrurile care îmi lasă imaginația să se joace. Pe parcurs, am realizat că această atracție are un strat mult mai profund.
O geantă în formă de floare, o ceașcă aleasă pentru că pare desprinsă dintr-o poveste sau o rochie pe care o porți doar fiindcă îți dă o stare bună. În engleză, astfel de lucruri pot fi descrise prin termenul whimsy: o combinație de fantezie, joc și plăcerea de a aduce ceva neașteptat în viața de zi cu zi.
Pentru mine este mai mult o formă de evadare ghidată de imaginație. Într-o lume dominată de productivitate, stres și termene limită, mintea caută spații în care să poată lăsa garda jos. Mie mi-a venit mereu natural să mă refugiez în povești, să rămân curioasă și să îmi construiesc un univers interior în care nu trebuie să mă aliniez rigorilor. Ascult anumite melodii, mă uit la filme care îmi readuc această stare de ușurință și port haine care exprimă personajul pe care l-am construit în timp.
Alături de Ana Maria Conache, psihoterapeut în formare în psihanaliză relațională, am explorat de ce avem nevoie de momente de joacă și cum ne ajută „magia” să facem față stresului de zi cu zi.
Cum ați defini conceptul „whimsy” din perspectivă psihologică? Este vorba doar despre joc și creativitate sau funcționează și ca un mecanism de coping?
Din perspectivă psihologică, „whimsy” nu este un concept clinic propriu-zis, ci mai degrabă un termen prin care putem descrie un mod de raportare la experiență care păstrează, inclusiv în viața adultă, un spațiu pentru joc, imaginație, spontaneitate și curiozitate, dar și pentru lucrurile aparent lipsite de utilitate. Poate însemna să găsim plăcere într-un obiect neobișnuit, să ne îmbrăcăm într-un mod care ne bucură, să inventăm mici ritualuri, să ne permitem să fim jucăuși sau să privim, pentru câteva momente, lumea dincolo de logica eficienței și a productivității.
Și da, poate avea și o funcție de coping. Jocul și imaginația ne pot ajuta să reglăm tensiunea psihică și să creăm mici momente de respiro atunci când realitatea este solicitantă. Asta nu înseamnă neapărat că fugim de ceea ce este dificil. Uneori avem nevoie să putem ieși pentru câteva momente din registrul grijilor tocmai pentru a ne putea întoarce la ele cu mai multe resurse. Mi se pare importantă însă diferența dintre a crea un spațiu de respiro în interiorul realității și a folosi acel spațiu pentru a nu mai intra în contact cu realitatea.
Există și ceva profund relațional aici. Capacitatea de a ne juca presupune un anumit sentiment de siguranță: îmi pot permite pentru câteva momente să nu controlez totul, să nu performez, să nu fiu „adultul care trebuie să rezolve”. Într-o cultură foarte orientată către productivitate, simplul fapt de a face ceva pentru bucuria pe care ne-o produce poate deveni, paradoxal, o formă de reconectare cu sine.
În ce moment poate să devină o formă de evitare a realității sau chiar de disociere?
Aș face o distincție importantă aici: evitarea și disocierea nu sunt sinonime, iar faptul că o persoană se refugiază uneori în imaginație nu înseamnă automat că vorbim despre disociere.
Întrebarea relevantă este mai degrabă ce funcție are acel comportament și ce se întâmplă cu viața persoanei în jurul lui. Dacă acel univers jucăuș îmi oferă o pauză și apoi mă pot întoarce la relațiile, responsabilitățile și emoțiile mele, el poate avea o funcție sănătoasă de reglare. Dacă însă devine principala modalitate prin care evit constant conflicte, decizii, pierderi, anxietăți sau relații dificile, atunci putem vorbi mai degrabă despre un mecanism de evitare.
Un reper util poate fi acesta: mă ajută ceea ce fac să mă întorc mai prezent în viața mea sau mă ajută să nu mai fiu prezent în ea? Diferența nu stă neapărat în comportamentul în sine, ci în rigiditatea lui, în frecvență și în funcția pe care ajunge să o îndeplinească.
Deși comportamentele asociate cu acest termen sunt adesea percepute ca fiind infantile sau copilărești, pot indica, în anumite contexte, o formă de maturitate emoțională?
Cu siguranță. Cred că este util să facem diferența dintre infantil și capacitatea de a păstra ceva din jocul copilăriei. Nu sunt același lucru. Maturitatea emoțională nu înseamnă să devenim permanent serioși. Înseamnă și să putem avea acces la registre diferite ale propriei persoane: să putem fi responsabili atunci când situația o cere, dar și spontani, curioși, creativi sau jucăuși atunci când există spațiu pentru asta.
Copilul se joacă spontan. Adultul care se poate juca știe, în același timp, că există responsabilități, limite și consecințe și poate reveni la ele. Poate că maturitatea nu presupune să pierdem părțile jucăușe ale sinelui, ci să le putem integra. Să existe loc în aceeași persoană și pentru responsabilitate, și pentru bucurie; și pentru realitate, și pentru imaginație; și pentru lucrurile serioase, și pentru cele care nu trebuie să aibă niciun alt scop decât faptul că ne fac bine.
Foto principală: Zabulon Laurent/ABACA / Abaca Press / Profimedia
