De ce femeile lider cred uneori că succesul lor ține de noroc, nu de competență.
Multă vreme, Manuela Serol, antreprenoare în vârstă de 43 de ani, a pus pe seama norocului ascensiunea sa în carieră și succesul în afaceri. Astăzi vorbește deschis despre sindromul impostorului, presiunea perfecționismului și motivele pentru care femeile aflate în poziții de leadership se îndoiesc mai des de ele însele.
În 2008, la 26 de ani, urcase deja multe trepte în ierarhia corporației, câștiga cel mai bine dintre toți prietenii ei și era mereu uimită de parcursul profesional pe care l-a avut. A rămas însă atunci fără job, alături de tot departamentul de marketing în care lucra. Deși cauza era criza financiară mondială, Manuela avea alt monolog interior: „This is it! Am fentat sistemul până acum, a fost noroc orb, chior de-a binelea, să am acest job, acum trec înapoi în «rândul celor ca mine»”.
Însă în tot parcursul ei profesional, Manuela se minuna de norocul pe care îl avea că reușea să facă „impresie bună”, să aducă rezultate, deși ei i se părea mereu că nu poate, că nu o să știe, că are mai multă încredere în ea decât merită și că o să ajungă să dezamăgească oamenii cu care lucra, care o să se prindă la un moment dat că este doar o foarte mare norocoasă.
Ce experimentează Manuela este sindromul impostorului – un set de convingeri și emoții legate de propria competență și valoare. „La femeile în poziții de leadership”, explică Andra Pintican, expertă HR și consultantă în carieră, „se manifestă adesea prin îndoiala persistentă față de propria competență, chiar și atunci când există suficiente dovezi ale ei. Își atribuie succesul norocului, contextului, echipei sau faptului că «s-au nimerit acolo», în timp ce eșecurile devin foarte repede dovezi despre propria valoare: «nu sunt suficient de bună», «nu sunt pregătită», «poate chiar nu am ce căuta aici»”.
Sindromul impostorului mută permanent linia de sosire – ce părea extraordinar acum trei ani devine astăzi „nimic special”
Doar că acela a fost nu doar sfârșitul unui capitol, ci și începutul unuia nou. Tocmai se deschisese un post nou la Athénée Palace Hilton București, care necesita experiență în două domenii pe care Manuela le stăpânea. Așa a ajuns în industria hotelieră. După opt ani de muncă în acest domeniu în România și în Emiratele Arabe, a deschis, alături de soțul ei, o companie ce oferă servicii de marketing, training și consultanță în industria ospitalității. De doi ani, dezvoltă împreună și un lanț de restaurante cu specific indian.
Mai apare prin supra-pregătire, perfecționism, dificultatea de a delega, nevoia de a ști tot înainte să vorbească, reticența de a cere o promovare sau de a ocupa un spațiu pentru care nu simt că îndeplinesc 100% dintre criterii, mai explică Andra. Sindromul impostorului se mai manifestă și prin mutarea permanentă a liniei de sosire – ce părea extraordinar acum trei ani devine astăzi „nimic special”. Mai mult, femeile își compară fricile, greșelile și incertitudinile lor, cu imaginea publică, aparent sigură, a altor oameni.
„Pentru că aveam o anxietate constantă că o să eșuez, munceam extrem de mult, mă consumam, mereu disponibilă pentru colegi sau clienți”
Manuela s-a regăsit de multe ori în aceste scenarii din cauza vocii din minte care îi reamintea, la fiecare succes profesional, că doar a avut noroc.
„Pentru că aveam această anxietate constantă că o să eșuez și o să afle toată lumea că sunt «a fraud», munceam extrem de mult, mă consumam, eram foarte atentă la detalii, mereu disponibilă pentru colegi sau clienți”, povestește ea. „Era extrem de important pentru mine să fiu plăcută și apreciată de șefi, să am o relație bună cu ei pentru că, în mintea mea, asta ar fi echilibrat balanța când își vor fi dat seama că nu sunt așa competentă cum cred ei”.
Uneori, se manifestă fix invers, mai spune Andra: printr-o imagine care emană foarte mare siguranță și control, în spatele căreia persistă frica permanentă că orice greșeală va demonstra că ceilalți s-au înșelat în privința ei.
Îndoială internă sau consecința unor bariere externe?
Experta în HR atrage, însă, atenția că o femeie poate să se îndoiască de ea însăși pentru că are sindromul impostorului, dar și pentru că a avut în mod repetat experiențe diferite de cele ale unui bărbat. De exemplu, dacă i-a fost pusă competența sub semnul întrebării mai des, a fost întreruptă, evaluată diferit, a trebuit să demonstreze mai mult pentru a primi aceeași autoritate sau chiar a fost penalizată pentru comportamente pentru care un bărbat este apreciat.
„Dacă mediul îți transmite suficient timp că apartenența ta este condiționată”, explică Andra, „este firesc ca la un moment dat să internalizezi o parte din această îndoială”.
Manuela a început să meargă la terapie în 2017 și a înțeles că îndoiala de sine se sădește în copilărie. A încercat să nu le transmită copiilor săi aceleași tipare de gândire și să nu-i preseze să performeze la școală. Dar mărturisește că n-a reușit în totalitate să evite presiunea asupra lor, mai ales în ariile importante pentru ea, cum ar fi cea a relațiilor. Crede, încă din adolescență, că dacă ai prieteni buni, care te plac chiar dacă te cunosc îndeaproape, înseamnă că poate se judecă mai aspru decât o fac ceilalți.
În plus, subliniază experta în HR, o femeie care ocupă o poziție de conducere sau deține un business se lovește de un standard contradictoriu: trebuie să fie fermă, dar nu prea autoritară; empatică, dar nu „emoțională”; ambițioasă, dar nu agresivă; să aibă grijă de oameni, dar să livreze rezultate; să fie disponibilă profesional, dar și o mamă prezentă, o parteneră bună și, eventual, un om care arată ca și cum toate acestea nu îl costă nimic.
„Într-un asemenea context”, spune experta HR, „întrebarea nu mai este doar «de ce nu are femeia suficientă încredere în ea?», ci și «în ce fel de mediu încearcă această femeie să aibă încredere în ea?»”.
Straturile culturale care fac femeile să se îndoiască de ele însele
Pe lângă mediul în care au crescut și standardul contradictoriu, la apariția sindromului impostorului mai contribuie și cultura românească, în care succesul femeilor – inclusiv accesul la bani, putere, vizibilitate și autoritate – a început să fie considerat firesc relativ recent, mai adaugă Andra. În plus, avem o cultură a muncii în care încă predomină ideea „muncește, dovedește, trage de tine”, iar valoarea profesională este frecvent asociată cu efortul și sacrificiul.
Mai mult de atât, femeilor li se cere să fie independente, performante, ambițioase și să câștige bine, dar continuă să existe așteptarea ca ele să ducă o parte importantă din munca de îngrijire, din grijile familiei și administrarea vieții de acasă.
„Practic, poți conduce o companie”, exemplifică experta, „și tot tu să simți că trebuie să ții minte când trebuie cumpărate rechizitele copilului”.
Iar antreprenoarele pot cădea într-o altă capcană: într-un mediu economic instabil, în care succesul depinde și de factori pe care nu îi pot controla, pot interpreta foarte ușor incertitudinea normală ca pe o dovadă că nu sunt suficient de competente.
La toate acestea se mai adaugă și multele roluri pe care o femeie le joacă: să fie foarte bună profesional, mamă prezentă, parteneră disponibilă, fiică implicată, prietenă atentă, să aibă grijă de casă, de corpul și de sănătatea ei.
„Într-un asemenea sistem, aproape inevitabil vei avea permanent senzația că undeva nu faci suficient”, subliniază Andra. „Mai ales că avem tendința să ne comparăm cu oameni diferiți pentru fiecare rol: profesional cu femeia care are o carieră extraordinară, ca mamă cu cea care pare complet prezentă pentru copii, fizic cu cea care merge de cinci ori pe săptămână la sală. Și apoi încercăm să fim toate aceste femei într-una singură”.
Femeile, afectate mai mult de sindromul impostorului decât bărbații
O meta-analiză publicată în 2024, care a analizat rezultatele a 83 de studii și în care au fost implicați peste 40.000 de participanți, a arătat că femeile raportează în mod constant niveluri mai ridicate ale fenomenului impostorului decât bărbații, confirmând ipoteza formulată încă din 1978 de Pauline Clance și Suzanne Imes.
Un aspect interesant este că autorii au constatat că această diferență nu pare să se fi redus în timp, deși prezența femeilor în educație și în poziții profesionale a crescut. Meta-analiza a mai observat că diferența este mai mică în unele contexte culturale asiatice decât în Europa și America de Nord.
Există însă și cercetători care avertizează că fenomenul nu trebuie explicat exclusiv prin trăsături individuale. Unele lucrări recente arată că îndoiala de sine poate fi alimentată de factori externi precum stereotipurile de gen, evaluarea diferită a performanței, perfecționismul impus social și sentimentul că trebuie să dovedești constant că meriți să fii acolo.
Cercetătorii subliniază însă că aceste diferențe nu pot fi separate de contextul social și profesional în care femeile își construiesc cariera.
Andra Pintican este și fondatoarea inițiativei Rost, care își propune să restabilească munca cu rost drept valoare fundamentală a societății românești. Unul dintre studiile realizate în cadrul proiectului a analizat stresul evaluativ în cazul a 3.500 de respondenți. Acesta este un tip de stres ce apare atunci când simțim că suntem judecați sau criticați, chiar și în contexte minore sau fără o miză reală. Fenomenul este adânc înrădăcinat în copilărie, când copiii învață că trebuie să fie suficient de buni pentru a fi acceptați.
Astfel, stresul nu apare din provocarea în sine neapărat, ci din teama de a nu fi percepuți ca fiind insuficienți sau de a nu fi acceptați. Pentru angajați, acest tip de stres evaluativ se manifestă constant în mediul profesional, când munca lor este evaluată pe baza performanței, nu a valorii personale, reactivând stări de nesiguranță.
Rezultatele au arătat că femeile prezintă un nivel de stres evaluativ de 59,89%, față de 48,28%, în cazul bărbaților.
Diminuarea sindromului impostorului în leadershipul feminin
După terapie, vocile critice care îi spun Manuelei că e vorba doar de noroc și că nu e ok să mai și greșească au mai scăzut din intensitate. Însă, până să ajungă aici, s-a îmbolnăvit de diabet de tip 1 insulino-dependent și a primit un diagnostic de boală cardiacă nespecifică oamenilor de 43 de ani.
„Încet, încet, am învățat că oamenii de lângă mine nu pleacă atunci când greșesc”, spune acum antreprenoarea, „că nu trebuie să fie totul absolut perfect ca să merit apreciere, că nu sunt «a fraud» dacă nu știu ceva”.
Antreprenoriatul i-a permis să greșească, fără să răspundă în fața unui șef, și să supraviețuiască. Îi este în continuare teamă că o să se spargă și această bulă profesională, însă, dacă s-ar întâmpla, acum n-ar mai simți că ar fi din vina ei.
Andra Pintican, experta în HR, are câteva strategii utile:
- Acceptă că nu poți performa la maximum, în același timp, în toate rolurile pe care le joci. În diferite etape ale vieții, unele vor primi mai mult din noi și altele mai puțin, dar asta nu este o dovadă de incompetență. Este limita firească a unei ființe umane care are o cantitate finită de timp, energie și atenție.
- Construiește o busolă interioară. Dacă valoarea și competența ta depind permanent de confirmarea celorlalți, vei fi foarte vulnerabilă la orice critică, respingere, eșec sau schimbare de context. Mentoratul, comunitățile profesionale și feedbackul pot ajuta, dar ca instrumente de calibrare, nu ca surse permanente de validare.
- Învață să-ți evaluezi singură munca: ce știi să faci, ce nu știi încă, unde ai crescut, unde ai greșit, ce decizii îți asumi și după ce criterii definești tu o muncă bine făcută.
- Dezvoltă o relație mai sănătoasă cu necunoașterea. Leadershipul nu înseamnă să știi tot. Înseamnă și să poți spune „nu știu”, să cauți informația, să ceri expertiză, să iei o decizie cu informațiile disponibile și să o ajustezi când apar altele noi. Dacă interpretezi fiecare moment de incertitudine ca pe o dovadă de incompetență, vei trăi inevitabil cu sentimentul că ești un impostor.
- Observă standardele imposibile. Îți ceri să fii sigură înainte să vorbești? Crezi că o greșeală spune ceva fundamental despre valoarea ta? Îți permiți să fii în proces de învățare sau crezi că, odată ajunsă într-o poziție de leadership, ar trebui să fii un produs finit?
„Pentru mine, miza nu este să ajungi să nu te mai îndoiești niciodată de tine”, a subliniat Andra. „Îndoiala poate fi sănătoasă. Miza este să poți rămâne în contact cu tine chiar și atunci când apare: să verifici, să discerni, să corectezi ce este de corectat, fără ca fiecare îndoială să devină un verdict despre cine ești”.
Foto principală: Dragos Condrea / Alamy / Profimedia
