Unele cărți îl emoționează până la lacrimi. Și le recitește din scoarță-n scoarță, supunându-se aceluiași travaliu emoțional.
Marius Constantinescu este jurnalist cultural, realizator de emisiuni radio și TV, autor și traducător. Îl știm din interviurile cu scriitori și muzicieni, din transmisiunile Festivalului Enescu și de la întâlnirile în care vorbește despre cărți. Este autorul volumelor Cortez, Press Pass, Rosé și Café Gourmand, în care atenția jurnalistului la oameni și detalii se întâlnește cu plăcerea de a povesti.
Pentru că știu că este un avid și pasionat cititor, l-am invitat să ne vorbească despre cărțile care l-au marcat de-a lungul timpului și despre volumele care i-au stârnit curiozitatea. În studenție, a citit Un veac de singurătate într-o singură zi, pe nerăsuflate. Astăzi citește mult și variat, din diverse domenii, și „în interes de serviciu”, dar și pentru a păstra prospețimea lecturii.
Cărți cu o lectură răvășitoare pentru tine
Probabil cartea care, la un moment cheie din viață, mi-a recontextualizat relația cu lectura a fost Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez. Nu era primul Marquez, citisem deja Despre dragoste și alți demoni, dar aceasta m-a uluit. Imersia în universul lui sinestezic a fost atât de puternică, încât, în ziua aceea – da, am citit-o într-o singură zi – nu m-am mai dus la facultate, nu am mâncat, cred că m-am ridicat doar ca să merg la baie și atât. Am fost neom mult timp după aceea, am căutat fluturi galbeni, miracole și diluvii cu coada ochiului și am fost prizonier al realismului magic pentru o bună perioadă din viața mea de cititor.
„Citeam în metrou și îmi curgeau lacrimile gârlă fără ca nici măcar să îmi dau seama”
O altă carte care m-a făcut praf a fost O viață măruntă de Hanya Yanagihara. Am citit-o la destul timp după ce a fost tradusă și publicată la noi. M-a rupt. Mi-amintesc că o citeam în metrou și îmi curgeau lacrimile gârlă fără ca nici măcar să îmi dau seama. Când am terminat-o, am scris cinci, șase rânduri pe Facebook despre ea. Să fi fost momentul bun, un algoritm favorabil, un ceva, dar opiniile mele s-au viralizat, iar cartea, care trecuse relativ neobservată până atunci, a intrat într-un fascicul de lumină din care cred că nu a mai ieșit nici azi… Apoi am scris mult despre ea, am făcut evenimente și discuții și m-am bucurat să fiu un fel de ambasador informal al ei în România. Și tot cu ea am făcut ceva care și azi aproape că îi consternează pe fanii ei – la o lună sau două, am mai citit-o o dată. Din scoarță în scoarță și supunându-mă aceluiași travaliu emoțional.
Spune-ne câteva cuvinte despre o carte care ți-a plăcut foarte mult – de la poveste la scriitură.
Eu am acest cusur: citesc mult și uit la fel de mult. Îi contrapun nu neapărat o calitate, ci un tipic: dacă nu citesc pentru că trebuie (lansări, evenimente, târguri, interviuri), atunci aleg divers. Ficțiune, istorie, memorialistică, natură, călătorii, artă, literatură pentru copii… Asta mi se pare că îmi păstrează o prospețime a lecturii. Ca atare, una dintre cele mai provocatoare cărți din ultimele zile a fost Erezie de Catherine Nixey, reputat istoric britanic. Am cunoscut-o anul trecut, când am prezentat conferința pe care a susținut-o la Ateneu și i-am citit și primul titlu tradus și publicat la noi, Epoca întunecării. E o cercetătoare iconoclastă, care aduce în discuție subiecte extrem de sensibile, vizavi de care – mai ales în România – există încă o sumedenie de tabu-uri: zorii creștinismului, unicitatea lui Iisus, cantitatea de bias din evangheliile canonice, felul în care religia dominantă a Europei s-a impus, nu o dată, prin forță, abuz și extremism. Nixey scrie pasionant, adictiv, aproape, are o privire critică, ironică și, în același timp, impresionant susținută prin documentare, iar eu, de câteva zile, le tot dau prietenilor exemple din cartea ei care… șochează, ca să nu spun mai mult. 🙂
O carte care te-a marcat, care te-a schimbat sau te-a ajutat într-un moment anume.
Ai să râzi, dar, înainte să devină autorul controversat și cu simpatii putiniste, o impresie foarte puternică mi-a lăsat Laur de Evgheni Vodolazkin. Iar, nota bene, eu sunt un cititor sceptic, rațional, analitic, pe care misticismul, de regulă, îl face să ridice o sprânceană. Însă mi-amintesc că era atâta frumusețe, atâta simplitate, atâta… vindecare în cartea asta, încât a stăruit mult în sufletul meu. Nu am mai regăsit această stare de grație, de elevație la niciunul dintre romanele lui Vodolazkin.
O carte care mi-a schimbat lumea și care nu trebuie explicată, ci doar citită este Mai e acesta un om? de Primo Levi.
O poveste de dragoste dintr-o carte cu care rezonezi în mod special (și câteva detalii pentru cei care n-au citit-o).
Mereu cu gândul la ea, de Jean Baptiste Andrea. Cred că e povestea de iubire pe care am recomandat-o cel mai des în ultimul an și m-am bucurat să văd că recomandarea mea a dat roade. E o scriitură splendidă, cu un el și o ea peste care trece istoria și care își petrec destinele într-o țesătură imposibilă, tragică și deșirant de frumoasă. Am avut bucuria să îl cunosc pe autor, să stau de vorbă cu el, iar lacrimile lui, emoția pe care mi-a transmis-o atunci când i-am spus ce bucurie și intensitate mi-a oferit cartea lui, ei bine, ele rămân de neșters. La fel de convingătoare, cu tandreți confesive și irumperi de o violență devastatoare, mi s-a părut In Memoriam de Alice Winn.
„Cred în povestea care te învăluie și te include”
O carte la care revii din când în când și de ce.
Nu neapărat revin eu la ele, cât îmi revin fraze din ele și mă trezesc din nou la 14-15 ani: romanele lui Stephen King, acest autor atât de nedrept și de unilateral privit și etichetat, cel puțin la noi, în fapt unul dintre cei mai fini psihologi ai adolescenței deghizați în scriitori pe care îi știu. Romanele lui sunt fundalul livresc al coming of age-ului meu, sunt lentila prin care am înțeles un pic mai bine tranziția de la copil la om mare și cum ne purtăm și metamorfozăm fricile de la un etaj la altul al vieții.
O carte pe care o recomanzi oricui te întreabă ce să mai citească (și de ce).
Aici mi-e cel mai simplu: două, ale aceleiași autoare și nici că mă sinchisesc dacă va spune cineva că sunt maxim subiectiv – Nautilus și Castelul din orașul meu de Ioana Bâldea Constantinescu. Știi butada aceea, potrivit căreia frumusețea va salva lumea? Ei, eu nu (mai) cred în fiecare zi asta, dar cred în povestea care te învăluie și te include, oricât de departe ai fi de ea. Mai cred în lumi în care intri pentru că seamănă atât de mult cu a ta, până când îți dai seama că ficțiunea splendid scrisă le dă un licăr aparte, mai mult relief, mai mult inefabil, mai mult inexplicabil. Aceste două cărți sunt parte din sufletul meu, pentru că le-am văzut ridicându-se lângă mine și împuternicindu-se. M-am bucurat, mă bucur de ele, de urzeala de dantelă din care sunt făcute, după cum mă bucur de fiecare cititor care le păstrează într-un colț al memoriei afective.
Foto principală: Arhiva personală
