Ioana Bâldea Constantinescu și Marius Constantinescu despre arta conversației la „Italian Talks”, serile culturale pe care cei doi le organizează în București, la Italian Vintage.
La granița dintre salonul de altădată și viața citadină de astăzi, doi oameni pun la cale mici oaze de normalitate. Ioana și Marius împărtășesc pasiuni, curiozități și perspective într-un cadru primitor, deschis tuturor celor care caută conversații cu substanță. Mai multe despre asta și despre cum se construiește o comunitate în jurul gustului pentru frumos și al dialogului purtat cu plăcere, în interviul de mai jos.
Cum s-a născut ideea serilor „Italian Talks”?
Marius Constantinescu: Din dorinţa de a da din nou sens ideii de conversaţie de sufragerie. Una în care se discută subiecte de interes pentru toţi participanţii, o conversaţie curatoriată de gazde, dar în care fiecare voce, fiecare insight, fiecare contribuţie este un câştig. Azi se vorbeşte mult, tare, peste tot şi mai mult sau mai puţin cu proprietatea termenilor. Din panoplia asta mare a lumii culturale, noi ne alegem acele felii despre care chiar ştim ce spunem şi le transformăm în subiecte despre care putem vorbi calm, relaxat, asociativ, cu umor şi, mai ales, cu o mare plăcere.
Ioana Bâldea Constantinescu: Poate puțin și din nevoia de a mai lucra împreună. Se întâmplă rar, mai rar decât ne-am dori, poate, pentru că drumurile noastre profesionale sunt foarte diferite, dar e frumos, uneori, să ne întâlnim și așa.
De ce „Italian” Talk și de ce „Italian” Vintage?
Marius: Pentru aceste conversaţii aveam nevoie de o sufragerie ceva mai mare decât… sufrageria noastră de acasă. Italian Vintage Caffe & Prosecco Bar e un loc cu un blazon deja recunoscut şi confirmat în Bucureşti, pe care îl frecventam încă dinaintea acestei idei. Pentru obiecte vintage, pentru o cafea şi nişte cannelés excelente şi pentru atmosferă. Ni s-a părut un loc în perfectă simbioză cu ideea noastră de cozerie relaxată, dar cu substanţă. Iar Anamaria şi Heni, owners ai locului, sunt minunaţi. De aici, fireşte, şi numele.
Cum alegeți temele pentru aceste întâlniri?
Marius: Le alegem gândindu-ne cam despre ce le-ar plăcea să sporovăiască la sfârşit de zi sau de săptămână unor oameni ocupaţi, alergaţi, tracasaţi, dar care îşi păstrează vie curiozitatea faţă de cultură. Cultura înseamnă, fireşte, mai mult decât cărţi, arte, muzici, filme şi spectacole. Înseamnă bună locuire a lumii şi, mai ales, a propriei persoane.
Ioana: Cred că le alegem și în funcție de ce ne place nouă, de ce ne interesează, așa încât să ne putem țese, ca păianjenul, un fir de libertate și de confort într-o lume în care viața, social și profesional, vine cu din ce în ce mai multă presiune și, poate, nu cu la fel de multă satisfacție. Așa că e important să-ți creezi spații – fizice, mentale, de întâlnire – în care să-ți dai voie să fii curios, să afli lucruri noi, să te documentezi fără stresul vreunui pistol la tâmplă, pur și simplu pentru că-ți face plăcere să descoperi și să împarți, să te joci puțin, poate, dincolo de constrângeri și de șabloane.
Povestește-mi despre o amintire sau o idee frumoasă născută la una dintre serile voastre.
Ioana: Eu țin minte toate cuvintele bune care au venit la final. Toate întrebările. Faptul că oamenii s-au ridicat de pe scaune să se uite la cărți, să discute o imagine. Că au povestit din călătoriile lor, că au reacționat, în condițiile în care tuturor ni se spune că oamenii nu mai vor cuvinte multe, vor ChatGPT, vor AI, vor viteză, vor swipe up, vor o mie de icon-uri și de animații într-o imagine, vor calorii mentale goale. Pare că, totuși, vor și conexiune, întâlniri, complicitate, viață interioară neplastifiată. Pentru mine, faptul că putem vorbi cu toate cuvintele, în fraze needitate cât să încapă într-un package promoțional, despre lucruri care pare că interesează, provoacă, incită la conversație și complicitate, e un grăunte de speranță.
„Pare că, totuși, oamenii vor și conexiune, întâlniri, complicitate, viață interioară neplastifiată.”
Ce feedback aveți de la participanți?
Marius: Le place! Asta ne bucură cel mai mult. Mai întâi, că se lasă pe mâinile noastre. În al doilea rând, că descoperă un spaţiu în care să se exprime ei înşişi, să împartă amintiri şi experienţe şi să petreacă două ore departe de orice fel de ecran. Apoi, deja solicită teme, subiecte, identifică ei înşişi alte asocieri la care noi nu ne gândiserăm şi… ne întreabă când programăm următoarea întâlnire.
Deși toată lumea spune cât de importantă e cultura, sunt destul de puține evenimente accesibile. Cum putem schimba asta?
Marius: Schimbându-ne raportarea la şi relaţia cu această cultură. Văzând-o, simţind-o ca pe o parte din noi, nu ca pe un bloc de marmură splendid cioplit, imobil, la care privim de jos în sus. Cultura este, de fapt, acel set de atribute, informaţii, cunoştinţe şi atitudini cu care ne prezentăm în faţa celorlalţi, în chip definitoriu. Ar trebui să fie aliata noastră, nu duşmanul temut.
Ioana: Cultura suferă o demonizare teribilă și e, din păcate, marfă. Inclusiv (sau mai ales) pentru cei care ar trebui să o producă, să o întrețină, să identifice mijloace prin care ea să rămână relevantă. Cultură înseamnă și muzică, și newsletter, și afiș, și teatru, și flash mob, și modă, și dans, și dezbatere în jurul unei ecranizări, și gastronomie, și felul în care îți legi eșarfa la gât, și etimologie, și pronunție corectă, și limbaj, și modul în care e scris meniul la restaurant. Toate. Dacă ele comunică și o fac cu lejeritate, contemporan, dar nu simplificând lucrurile până la infantilizare, atunci rezultatul e unul care îți îmbunătățește viața, nu unul de pe care trebuie să ștergi continuu praful.
„Cultura este acel set de atribute, informaţii, cunoştinţe şi atitudini cu care ne prezentăm în faţa celorlalţi, în chip definitoriu. Ar trebui să fie aliata noastră, nu duşmanul temut.”
Ediția următoare, doar pentru prieteni, are în centru perlele. Nu v-a fost teamă că această temă ar putea fi percepută ca superficială?
Marius: Un pic de frivolitate e ca o bulă de îngheţată pe un desert mai consistent. Nu. Perla e prea puternic conotată istoric, artistic, literar, mistic, estetic, chiar şi politic pentru a fi vreodată superficială. Şi, în plus, vine din adâncuri. Nu are cum să fie superficială.
Ioana: Mie îmi este mai degrabă teamă de faptul că arta sau literatura care depășește granițele frigiderelor de la metrou, sau muzeul, sau un cuvânt care nu e din fondul de treizeci-o sută de cuvinte pe care le rulează toată lumea sunt percepute drept high culture. Ceva greu, inaccesibil, inamovibil, strivitor. Ceva ca un pian pe care cinci oameni se căznesc să-l mute dintr-o cameră într-alta. Când, de fapt, pianul face muzică dacă știi să cânți la el. Aceeași muzică. Și în sala de concert, și la colțul străzii. Important e doar cât de bine cânți.
Aveți o amintire dragă legată de perle?
Ioana: Am crezut mult timp că perlele sunt bijuteria doamnelor trecute de o anumită vârstă. Am cercei asimetrici, cu perlă și cu o scoică (un murex, mai exact). Îi port și cu mătase, și cu blugi, cum zicea Jackie Kennedy. Am purtat un cercel de păr, renascentist, cu perlă, la nunta mea. Desenat de mine, iubit de Marius (de la el știam tabloul și pe doamna din el, la care nu am aspirat decât prin bijuteria asta mică, deloc valoroasă altfel decât simbolic, pentru că avea o poveste importantă pentru noi). Știm perle care au nume și destine istorice bizare și ne amintim cum am dezbătut într-o după-amiază dacă Richard Burton a cumpărat sau nu pentru Liz Taylor La Peregrina și dacă ea era (sau nu) perla lui Filip al II-lea. Și a Mariei Tudor. Am perle de la mama, de la bunica, de la mama lui Marius, de la Marius. De curând, în preziua unui eveniment complicat pentru mine, o prietenă bună a alergat după mine pe stradă, în fața magazinului Eva, și mi-a dăruit cercei cu perle gri și ciucuri, ca să-mi poarte noroc. E foarte mult spus că e piatra mea, dar cred că eu sunt și a ei.
Ce teme veți aborda în următoarele seri „Italian Talks”? Cum pot afla oamenii despre ele și cum pot participa?
Marius: Cred că o întâlnire care ne va bucura la fel de mult este cea pe care o avem în vedere despre cabinetele de curiozităţi, despre ce înseamnă colecţionism, despre cum o cameră cu ciudăţenii şi accidente ale naturii stă la baza instituţiei muzeale de azi.
Eu mai visez la o conversaţie despre India, motivul paisley şi countrylife-ul britanic, ceea ce ne va duce la o discuţie despre Downton Abbey, care poate să însemne începutul unei întâlniri despre etichetă, obiceiuri şi metamorfozele acestora în funcţie de loc şi timp, ceea ce nu exclude o incursiune în gastronomia secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, de unde pasul înspre Rococo-ul graţios sau înspre Barocul exploziv al lui Bernini se poate face uşor, ceea ce ne-ar permite să dăm filmul şi mai în urmă, către Michelangelo şi cupola de la San Pietro şi… tot aşa. Doar… sufrageriile să ne ajungă. Pe conturile noastre de Instagram şi Facebook anunţăm mereu din timp fiecare întâlnire.
