Despre rochiile, pălăriile și dragostea imensă pentru haine a Oanei Păunescu.
A presărat bucăți din personalitatea ei – generoasă, plină de viață, colorată și întotdeauna neconvențională – în tot ce a făcut de-a lungul carierei de peste 35 de ani în lumea filmului și a designului. De la proiectele Castel Film, în care a îmbrăcat vedete precum Nicole Kidman sau Jude Law, până la brandul de genți DaDa, amprenta unică a Oanei Păunescu i-a adus premii (Gopo în 2022 pentru costumele din Malmkrog) și recunoaștere internațională.
Oana Păunescu se îmbracă fix ca ea însăși. O afirmație pe care o înțelege oricine a cunoscut-o, chiar și pentru câteva minute. Am stat de vorbă cu ea pentru a afla care au fost ținutele de care o leagă amintiri importante, piesele care i-au rămas în suflet mulți ani după prima purtare și cum vede relația cu hainele pe care le iubește.
O rochie din adolescență (și ce a însemnat ea)
Prima rochie pe care mi-o amintesc cu adevărat era albastru-turcoaz, pictată manual cu flori – cred că era o rochie din anii ’50. Și nu era doar a mea! Fusese a mamei și abia apoi a ajuns pe mine – am purtat-o la balul de absolvire a clasei a XII-a. Cred că atunci am simțit prima dată efectul ăsta pe care mi-l dau hainele vintage, senzația că porți ceva venit din alte timpuri, cu o poveste a lui, independentă de tine. Cred că de-acolo mi se trage toată povestea mea cu hainele – de la cufărul bunicii, de la pălăriile ei, de la felul în care nu ieșea din casă fără pălărie și mănuși. Am crescut cu senzația că hainele țin minte lucruri pe care noi le uităm.
O ținută sau o rochie purtată la o întâlnire romantică
Aici o să vă surprind puțin: nu am nicio amintire cu o ținută „romantică” în sensul clasic. Nu m-am îmbrăcat niciodată floral sau delicat pentru o întâlnire – dimpotrivă, mă îndreptam mereu spre ceva comod, intruziv, uneori chiar dark. Cred că, de fapt, așa mă simțeam eu în largul meu – nu îmbrăcată ca să fiu privită într-un anume fel, ci îmbrăcată ca mine, chiar dacă asta ieșea puțin din scenariul „oficial” al unei întâlniri.
O ținută care a marcat un moment cu însemnătate profesională
Marele meu moment de cotitură a fost Institutul de Arte Plastice, secția Scenografie – locul unde jocul meu din liceu, cu sarafanele modificate pe ascuns, a primit brusc un nume și o direcție. Am început să lucrez rochii și să le vând prin fondul plastic și aveam senzația că nu cos rochii, ci cos personaje – fiecare cusătură era o replică, fiecare material, o intrare în scenă.
Prima achiziție vestimentară făcută cu primii bani câștigați
Primii bani câștigați propriu-zis au fost cei de scenograf, la teatrul din Bacău, unde fusesem repartizată. Cu tot ce câștigam cumpăram materiale de rochii, de la un magazin din Bacău cu un compartiment de brocarturi, museline, catifea și satinuri strălucitoare. Concepeam rochii din materiale lucioase, peste care adăugam bucăți din perdele vechi găsite pe la rude, brodate apoi cu mărgeluțe. Le croiam pe masa din living și le vindeam prin fondul plastic. Straniu, dacă mă gândesc acum – dădeam toți banii ca să cumpăr materiale, ca să fac rochii, ca să le vând mai departe.
Am fost dintotdeauna irațională cu hainele. Îmi amintesc că în clasa a IX-a am cerut bani de la toți membrii familiei, pe rând, fără ca vreunul să știe de celălalt, și mi-am cumpărat un fular „din pachet”, din Germania, extrem de colorat – atât de colorat, încât acum ar fi exact culorile curcubeului LGBT. Îl am și acum.
O ținută pentru care ați făcut eforturi (financiare, dar nu numai)
Niște saboți galbeni! Sună aproape amuzant spus așa, dar mi-aș fi dat niște ani din viață pentru ei. Și cred că fraza asta rezumă perfect relația mea cu pantofii, care nu s-a schimbat deloc de atunci – o formă de dorință aproape ilogică, disproporționată față de obiect, dar absolut, sută la sută reală.
O ținută care vă amintește de o prietenă apropiată
Aici cred că întrebarea ar trebui întoarsă pe dos, în cazul meu! Nu am o piesă anume care să-mi amintească de o prietenă – mi se pare mult mai adevărat că eu sunt cea „recunoscută” prin haine: pălăria, o anumită pereche de pantofi, o culoare anume. Poate pentru că hainele mele spun destul de clar cum mă simt într-o zi sau alta, prietenele mele mă asociază mai degrabă cu felul în care mă îmbrac decât invers.
O rochie pe care o purtați când vreți să obțineți ceva
Nu este o rochie, ci o pălărie, o șapcă, o căciulă. Pentru mine nu e deloc un accesoriu, e o stare. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă identific cu un cap – dacă ai cap, minte ce-ți mai trebuie! 😊 – și așa le port pe toate, ca un mood identifier. E felul meu de a-mi crea singură bună dispoziție. Când mă vedeți cu ceva pe cap, să știți că înseamnă că mă simt bine în pielea mea și că, pentru o dată, vreau să fiu vizibilă. Pentru că, în cea mai mare parte a timpului, mă simt foarte bine fiind invizibilă.
Ținuta care vă caracterizează cel mai bine în prezent
Un amestec boho-vintage, cu un twist – descoperit în 1991, la primul meu drum la Los Angeles, unde am văzut pentru prima oară haine în care te simți bine, dar niciodată „cuminte”. Cocktail și black tie nu sunt pentru mine – îmi place la nebunie să le văd pe altele așa, dar pe mine mă sperie de moarte ideea să le port. Nici stilul de prințesă nu m-a reprezentat – în schimb, îmi plac femeile care se identifică puțin cu ideea de zână, au altă energie, mai jucăușă, mai liberă. Ce mă reprezintă pe mine e o pălărie, o pereche de pantofi la care m-am gândit mult prea mult și o haină cu un strop de neconvențional în ea.
O amintire prețioasă
Cufărul bunicii – fotografiile din el, pălăriile ei, felul în care nu ieșea niciodată din casă fără pălărie și mănuși. Nu e o rochie anume, dar cred că e rădăcina întregii povești: primul loc unde am înțeles că hainele pot fi și memorie, nu doar stil.
Și, ca să fiu sinceră până la capăt, am în dulap și haine nepurtate – cumpărate nu ca să le port neapărat, ci pentru că designul lor m-a uimit pur și simplu. Cred că fac parte din aceeași poveste cu materialele de la Bacău, de care vă spuneam: uneori hainele nu sunt despre a le îmbrăca, ci despre a le admira ca pe niște mici obiecte de artă.
Foto: Arhiva personală
