Știm refrenul pieselor pe dinafară. Dar ce s-a întâmplat cu trupele pe care le iubeam?
Sunt melodii și versuri pe care ni le amintim mai bine decât propria parolă de mail. Auzim primele note și intrăm direct în refren. I-am iubit pe cei care le cântau pe scenă. Avem cu ei „o relație de lungă durată”, începută încă din adolescență, când aveam postere lipite pe pereți. Mai târziu i-am „părăsit” sau au căzut în dizgrație, când cariera lor a luat o turnură la care nu ne așteptam. Pe unii îi mai ascultăm și astăzi. Măcar de dragul vremurilor de altădată.
Recunosc, pe Robbie Williams l-am adorat, mai ales după despărțirea sa de trupa Take That. Înainte mi se părea prea îngâmfat. Doar cu Mark aveam postere pe pereți. I-am urmărit cariera de-a lungul anilor, dar fără să mai caut frenetic informații. Astăzi Robbie încă umple stadioane și pregătește un turneu australian. M-am trezit gândindu-mă și la alte trupe de băieți celebre cândva și am dat un search. Așa am ajuns să îmi fac o listă de documentare despre muzică, de văzut într-o seară ploioasă de toamnă sau oricând am chef să fac o plimbare pe memory lane.
Am văzut Robbie Williams, pe Netflix, Oasis: Don’t Look Back In Anger, pe Disney+, și Boyzone: Life, Death & Boybands, pe SkyShowtime. Trei povești care încă se scriu sub ochii noștri, chiar dacă personajele au mers în direcții diferite. Frații Gallagher au anunțat un nou turneu pentru 2027, iar Boyzone și-au luat rămas-bun de la public în această vară, pe stadionul Emirates din Londra.
Aceste filme documentare pun în perspectivă faima, strălucirea și imaginea de idoli cu care eram obișnuiți. Acești oameni, colegi de trupă și cândva prieteni, au ajuns să nu-și mai vorbească (măcar o vreme), iar alții au hotărât să urce din nou pe aceeași scenă, după mulți ani. În aceste documentare descoperim dramele sau rivalitățile din culise și îi ascultăm povestind despre viața lor, cu bune și cu rele.
Robbie Williams, pe Netflix
Robbie Williams își revede trecutul, iar noi avem acces la această întâlnire. Mini-serialul în patru episoade folosește imagini din culise pentru a urmări drumul său de la Take That la cariera solo, trecând prin dependențe, turnee, relații și „războiul” pe care l-a dus cu tabloidele britanice. Robbie de azi se uită la Robbie de atunci. Iar arhiva personală poate fi un partener de conversație destul de incomod.
Pentru cei care îl țin minte din vremea când „Angels” și „Feel” se auzeau peste tot, documentarul schimbă unghiul. Farmecul, tupeul și talentul de a ține un stadion în priză rămân acolo. Se vede însă și cât de greu îi era uneori lui Robbie să ducă toate acestea. Astăzi vorbește cu maturitate despre propria faimă și nu se ferește să ne arate faptul că a trebuit să suporte efectele succesului său.
La vârsta la care îi descopeream muzica, probabil că m-ar fi interesat mai mult să văd detaliile din concerte. Azi pot înțelege și cum se simțea înainte să intre pe scenă.
Oasis: Don’t Look Back In Anger, pe Disney+
Odată cu Oasis, revine și întrebarea despre frații Gallagher: cât pot sta Liam și Noel împreună fără să se certe? Documentarul Oasis: Don’t Look Back In Anger, abia intrat pe Disney+, urmărește turneul reunirii trupei, Oasis Live ’25. Avem acces la repetiții, în culise și pe scenă.
Filmul, regizat de Dylan Southern și Will Lovelace și creat de Steven Knight, include și primele interviuri ale celor doi împreună după mai bine de 20 de ani. Pentru o trupă despre care s-a vorbit atât de mult la timpul trecut, simplul fapt că frații se află din nou în aceeași încăpere are deja valoare de eveniment.
Merită văzut azi și pentru publicul din fața scenei. Turneul din 2025 a fost o reuniune care a pus în mișcare mai multe vârste deodată: cea la care ai descoperit trupa, cea la care ai încetat s-o mai asculți zilnic și cea la care te trezești că ai da bani serioși s-o vezi din nou.
Filmul urmărește și experiența fanilor, ceea ce face povestea mai interesantă decât un simplu inventar al concertelor trupei. Frații Gallagher au de gestionat propria revenire. Celor din public sau din fața ecranelor le rămâne să vadă dacă Wonderwall mai produce același efect.
Boyzone: Life, Death & Boybands, pe SkyShowtime
Dacă ați crescut, ca și mine, în anii ’90, probabil că aveți deja o părere despre Boyzone: cu trupa asta a fost mereu o dispută între love and hate. Trupele de băieți erau ceva obișnuit în acele vremuri, iar fiecare membru părea să aibă un rol precis în „distribuția” de pe scenă.
Serialul documentar Boyzone: Life, Death & Boybands are trei episoade. Timp destul să îi vedem pe Ronan Keating, Keith Duffy, Shane Lynch și Michael Graham povestind ce se întâmpla în interiorul grupului, dincolo de lumina reflectoarelor. Ascensiunea, conflictele, relația cu succesul și moartea colegului și prietenului lor, Stephen Gately, intră în aceeași narațiune. Este o poveste spusă acum de oamenii care au avut timp să se gândească la anii petrecuți împreună.
Documentarul te pune față în față cu două realități paralele. E o distanță (destul de mare) între ce vedeam noi și ce trăiau ei. Din fața televizorului, viața într-un boyband părea a dream come true. Însă, din interior se văd ierarhiile, rivalitățile și rigorile impuse de cei care hotărau cum trebuia să arăți și ce puteai spune. Și parcă îmi vine să fiu mai îngăduitoare cu ei.
Filme de pus pe aceeași listă
Și, dacă tot am intrat pe modul browsing, căutând trupele pe care le-am iubit, mi-am mai trecut pe listă două documentare de pe Netflix. WHAM! urmărește cei patru ani în care George Michael și Andrew Ridgeley au trecut de la stadiul de prieteni de școală cu ambiții muzicale la o trupă care umplea stadionul Wembley. Documentarul aduce publicului filmări din arhivele personale și interviuri rare cu cei doi. Filmul reușește să îl pună în lumină și pe Andrew, care a rămas cumva în umbra celebrității lui George.
The Greatest Night in Pop e de văzut mai ales pentru că aduce în prim-plan nume care au scris istorie. Nu știu cum au încăput în studioul în care s-a înregistrat piesa We Are the World (în 1985) toți muzicienii care au participat la acest proiect. Michael Jackson, Lionel Richie, Diana Ross, Bruce Springsteen, Cyndi Lauper, Stevie Wonder și Bob Dylan, ca să-i numesc doar pe câțiva dintre ei, au terminat o piesă într-o singură noapte. Se pare că Dylan nu se simțea tocmai în largul lui, iar Stevie Wonder l-a ajutat să-și găsească modul în care ar trebui să abordeze fragmentul său muzical. E greu de imaginat cum și-au lăsat orgoliile deoparte și au așteptat, cuminți, să le vină rândul să interpreteze.
Foto principală: Netflix
