Carismatice, adesea remarcabile, persoanele cu trăsături narcisice pot exercita o fascinaţie greu de explicat.
Am încercat să înţeleg de unde vine această atracție, pornind de la povestea Feliciei şi având-o alături pe psihanalista Rodica Matei.
În grupul meu de prietene există Felicia, o femeie cu o carieră importantă, care s-a despărţit de curând de bărbatul cu care a avut o relaţie lungă şi căruia la final i-a spus cu reproş că e „narcisic”. Nu ştiu cum a început legătura romantică din viaţa ei, căci nu ne cunoşteam pe atunci, dar am rugat-o să-mi dea un exemplu care să mă facă să înţeleg mai bine de ce folosește această etichetă. A ales să-mi spună despre o scenă recentă: „Stăteam în telefoane şi la laptop până seara târziu pentru un proiect mare, iar logodnicul meu nu întreba nimic despre munca mea. În schimb, îmi povestea cu lux de amănunte despre posibila lui promovare în cadrul marii corporaţii pentru care lucra.”
„Am ajuns să învăţ despre un domeniu tehnic care nu mă interesează, doar ca el să poată avea succes”
Felicia era într-o poziţie de conducere şi, de-a lungul lunilor cât a durat proiectul, a tot încercat să îi strecoare partenerului de viaţă detalii importante pentru ea, fără să simtă că el chiar o asculta. Ce mi-a spus în continuare m-a făcut să înţeleg mai bine de ce era atât de supărată, la final: „Ce făceam în tot acest timp cât el îşi umplea serile cu gaming şi câte o bere? Lucram atât la proiectul meu, cât și la prezentarea pentru jobul lui, pe care a susţinut-o chiar în săptămâna când ne-am despărţit, după opt ani împreună. Da, m-a manipulat subtil şi am ajuns să scriu şi prezentarea lui, în weekend şi serile. Îmi spunea că eu mă pricep mai bine să structurez ideile şi că am o viziune mai plină de imaginaţie. Am ajuns să învăţ despre un domeniu tehnic care nu mă interesează, doar ca el să poată avea succes. Serile ajungeau, firesc, să se învârtă în jurul lui, iar consolarea mea venea din propriile mângâieri imaginare pe creştetul capului. El a luat cu brio promovarea după ce s-a afişat în faţa şefilor cu prezentarea scrisă nopţile de mine, dar pe mine nu m-a întrebat vreodată de rezultatele proiectului meu.”
Prietena mea foloseşte cuvântul „narcisic”, iar aceasta este doar partea ei de poveste. Nu suntem aici să punem diagnostice, dar povestea ei pune o întrebare pe care probabil că multe o purtăm în noi: când e o simplă nepăsare şi când devine un tipar? Un moment de neatenţie nu face dintr-un om o personalitate narcisică.
Psihanalista Rodica Matei îl citează pe Freud: între normal şi patologic e o diferenţă cantitativă, iar noi toţi avem trăsături narcisice – a avea grijă de sine, a avea compasiune faţă de propria persoană, a se prioritiza, acestea sunt lucruri fireşti.
Cine ne oglindeşte la început
Mitul porneşte de la Narcis, frumosul care o respinge pe nimfa Echo şi este pedepsit să se îndrăgostească de propria imagine, pe care o priveşte oglindită în apa unui iaz, până moare. Povestea nu este doar despre vanitate, ci şi despre oglindă: cine ne vede, cine ne răspunde şi ce se întâmplă când nimeni nu o face.
„Oglindirea este cheia ieşirii din etapa de dezvoltare narcisică” îmi spune Rodica Matei, din perspectivă psihanalitică. „La început, suntem prăbuşiți în noi înşine, invadaţi de senzaţii fără nume, neştiind unde începem noi şi unde apare lumea din afară”, explică ea. Pentru că, iniţial, bebeluşul nu face diferenţa dintre el şi lumea din jur. Prin ochii mamei care îl privesc, prin atingerile şi cuvintele ei, începe să simtă că există.
Începem să existăm în măsura în care existăm pentru cineva. Dacă această oglindă lipseşte în mod repetat, copilul caută să o înlocuiască, să fie mereu văzut şi validat. „Narcisicul este un bebe perpetuu, disperat să fie văzut, pentru că altfel nu simte că există. În ciuda aparenţelor de superioritate, narcisicul nu există decât prin celălalt” spune psihanalista. Nu e vorba de scăpări ocazionale, ci despre absenţa repetată a acordării emoţionale, iar persoana care oferă copilului această oglindire poate fi şi tatăl sau o altă figură de îngrijire.
De ce ne fascinează?
M-am gândit la personalităţile cu componentă narcisică elevată în o mie şi unul de feluri, de la cât sunt de şarmanţi, atrăgând admiraţie ca un magnet, remarcabili profesionişti în domeniul lor de lucru, până la cât de dificil sunt de dus relaţiile cu aceste persoane pe termen lung.
Când ai tu nevoie de ea, răspunsul vine după două zile şi e doar un emoji
De ce ne plac narcisicii? Psihanalista Rodica Matei spune că sunt seducători pentru că intuiesc ce îşi doreşte celălalt şi caută să îi ofere exact acel lucru: atenţie, admiraţie. Recunosc că răspunsul psihanalistei legat de seducţie m-a lăsat mască. Mereu m-a fascinat aura lor expansivă, care pare să ocupe tot spaţiul dintr-o încăpere, aparenta siguranţă de sine, capacitatea cu care pot capta imediat atenţia, dansul prin care se înconjoară în viaţă cu persoane cu titulaturi şi poziţii înalte. La început, te fac să te simţi văzută.
Cum arată asta în viaţa de zi cu zi? Ne putem imagina o prietenă care, când are nevoie de tine, îţi trimite zeci de mesaje lungi, cu lux de amănunte şi te sună chiar şi târziu, în noapte. Când ai tu nevoie, răspunsul vine după două zile şi e doar un emoji. Un mesaj fără răspuns o dată nu spune nimic; poate a avut o săptămână grea. Tiparul apare când balanţa înclină mereu în aceeaşi parte, iar tu ajungi să nu mai ceri nimic.
Cât rămânem? / De ce rămânem?
Rodica Matei spune că, paradoxal, persoanele cu trăsături narcisice ajung adesea să formeze relaţii cu oameni care au, la rândul lor, o puternică nevoie de validare, dar încearcă să o satisfacă îngrijindu-i pe ceilalţi şi punându-i pe primul loc. „Cu acest tip de persoană, narcisicul poate crea o alianţă chiar durabilă”, explică analista. În mitul lui Narcis, Echo, nimfa al cărei nume stă la originea cuvântului „ecou”, e condamnată să repete ultimele cuvinte ale celorlalţi, pierzându-şi treptat propria voce. În relaţiile cu o componentă narcisică putem recunoaşte uneori acelaşi tipar: nevoia de a fi văzut devine nevoia de a-l pune pe celălalt pe primul loc.
De ce rămânem, atunci, uneori ani la rând, în relaţii care ne consumă, deşi ştim asta, la nivel raţional? Rodica Matei spune că durata alianţei depinde de resursele celui care are grijă şi de cât de mult e dispus să îşi neglijeze propriile nevoi: „Asemenea oameni trăiesc pentru ceilalţi, se sacrifică şi nu pot trăi pentru ei înşişi”, conchide psihanalista. Nu e o vină, ci un tipar învăţat, care se poate recunoaşte şi desface.
Echo îşi regăseşte vocea
Mi-a rămas în minte imaginea din povestea Feliciei: o femeie care se consolează singură, cu propriile mângâieri imaginare pe creştetul capului, în timp ce lumea ei se învârte în jurul altcuiva. Nu ştiu cum va continua povestea ei, dar mi-aş dori să ajungă, la un moment dat, să fie ea însăşi centrul propriei lumi.
Cum se ajunge acolo? Rodica Matei spune că „reconstruirea este, desigur, un proces de redescoperire de sine, care începe cu lucruri mici, banale, de care te-ai lipsit fără să bagi de seamă. Paşii mici sunt calea cea mai simplă. Bucurii simple, linişte, regăsirea unor zone din tine, din trecut, unde îţi era bine. Un prieten, o rudă de care te-ai îndepărtat, locuri dragi care să-ţi amintească cine erai înainte de taifunul relaţiei cu un narcisic.” Abia după ce baza e refăcută, spune psihanalista, poţi începe să te construieşti din nou, cu atenţia întoarsă către tine şi ce te împlineşte.
Poate că mă fascinează oamenii cu trăsături narcisice pentru că pare că ei fac lumea să se învârtă. Să se învârtă în general sau în jurul lor. Poate că adevărata schimbare începe când nu mai avem nevoie să ne învârtim în jurul cuiva, amintindu-ne că lumea interioară a fiecăruia merită un centru şi o voce: a noastră.
Eu accept să o am pe a mea.
Foto: Vadym Drobot / Alamy / Profimedia
