A plecat cu 200 de lei în cont în pandemie și a „reînvățat” meserie. Ciprian Teodorescu, omul care a lăsat arhitectura pentru muzică: cum a ajuns să lucreze cu Loredana și Horia Brenciu

În urmă cu vreo 10 ani, Ciprian Teodorescu era un tânăr arhitect foarte talentat și apreciat din Iași. Pentru că prietenii cu care cânta la karaoke îi spuseseră că are o voce super bună și e păcat să o lase să se piardă, a venit la Vocea României, unde, în echipa Loredanei a ajuns până în semifinală. Cum se întâmplă de fiecare dată, cunoști niște oameni, te împrietenești cu alții, afli de niște oportunități, legături și tot așa. Așa i s-a propus lui Ciprian să vină în București să cânte într-o trupă de coveruri. Impulsionat de pasiune, s-a mutat la București și după ce a văzut că are șanse să reușească în muzică, și-a adus și familia, soția și pe fiul lor.

Au urmat câțiva ani pe scenă și, mai mult decât atât, a dat glas și visului său ce ardea în suflet, acela de a juca într-un musical. Nu în unul, ci în mai multe. Dar iată că a venit pandemia și la un moment dat s-a trezit fără niciun ban. Așa că s-a reîntors la arhitectură și a început să proiecteze, dar și să execute și să monteze mobilă. S-a terminat pandemia, s-a reîntors la muzică, însă lecția e învățată: nu mai lasă meseria. Dar nici scena. Acum îl vedem pe Ciprian Teodorescu într-un nou musical, în Full Monty, îl ascultăm pe scenele cluburilor în care se cântă live și îl putem privi în persoană montându-ne mobila comandată de la el 😊

Ciprian, azi ai fost arhitect sau artist?

Arhitect 😊

Ciprian Teodorescu, omul care a lăsat arhitectura pentru muzică

Și cum ai timp de amândouă?

Nu mă plictisesc niciodată. Fac și muzică, și arhitectură, am și o firmă de mobilă la care, pe lângă arhitectură se adaugă și lucru manual, adică tot eu și montez mobila.

Nu ai oameni pentru asta?

Nu, pentru că-mi place să fac asta. Îmi place să am satisfacția lucrului făcut cu mâna.

De când ești în București?

Din 2013.

Acesta era anul cu Vocea României?

Nu, era anul următor. În 2012 am fost la Vocea României și din ianuarie 2013 m-am mutat în București.

Cum ai luat decizia asta?

Pur și simplu. La Vocea României am cunoscut-o pe Laura care făcea parte din trupa Friends și aveau nevoie de un solist în trupă, trupă în care sunt și acum.

Să te duci la Iași, să-ți faci bagajele și să închizi așa repede un capitol din viață pentru unul despre care nu știai nimic… Aici nu te știa nimeni de arhitect, poate în Iași aveai un nume…

Pur și simplu am vrut să învârt roata pentru că voiam neapărat să intru pe partea asta cu muzica. A fost un context favorabil imediat după Vocea României ca eu să mă apuc de muzică și mi-am propus atunci să-mi acord cinci ani. Am zis că dacă în cinci ani nu fac ceva special în muzică, o las baltă și mă reîntorc la arhitectură. Da de unde? Nu pot să spun că am făcut ceva special în muzică, nu am avut vreo piesă pe radio sau să ies neapărat în evidență cu ceva anume, dar am participat la tot felul de emisiuni și am dat glas unui alt vis de-al meu.

Pentru că îmi place și actoria foarte mult, visam să ajung într-un musical.

Și asta ai reușit.

Da. Dar l-am împlinit așa din senin. A fost o poveste foarte frumoasă, au trebuit să se alinieze forțat niște planete ca să ajung eu să joc într-un musical.

Povestește-mi…

Prin 2015 am fost în Statele Unite și am văzut două musicaluri pe Broadway care, pur și simplu, ca să mă exprim plastic, mi-au spart fața. Am zis că nu există așa ceva, că oamenii aceia sunt niște roboți și că eu nu o să pot să ajung niciodată la nivelul acela, deși aveam o părere bună despre mine și despre cum cânt eu. Mi-a plăcut atât de mult încât s-a născut dorința în sufletul meu de a juca într-un musical. Nu-mi închipuiam Broadway, pur și simplu mi-am spus că ar fi foarte fain, dar fără să-mi pun niște limite de spațiu sau timp.

Dar înainte de asta am fost la un musical la Teatrul Național și mi-a plăcut foarte tare, lucru ce a plantat sămânța de dorință în sufletul meu de a juca într-un musical.

În 2016, în ianuarie, prietenii mei de la Jukebox au rămas fără solist pentru că Alex Vasilache avea vărsat de vânt și a trebuit să stea închis în casă trei săptămâni, timp în care ei aveau cântări. Colega lui de trupă și prietena mea m-a chemat să cânt cu ei. Ca să aibă un back-up, l-au chemat și pe primul solist al trupei Jukebox, Marius Popa, un tip cu care m-am îndrăgit din primele minute. După asta s-a stins lumina.

Citește și: Cum a ajuns un inginer electromecanic să fie profesor de muzică? Cătălin Crețu: „m-am convertit autodidact pe perioada liceului, apoi am început să cânt rock și să frecventez bisericile din localitate pentru a improviza la orgă”

Prin octombrie primesc un telefon de nicăieri. „Eu sunt Marius Popa, tipul cu care te-ai întâlnit la cântare cu Jukebox. Eu am făcut un musical, am scris scenariul și muzica și vreau să colaborez cu un regizor ca să-l punem pe picioare”. Soția lui era directoarea teatrului din Sfântu Gheorghe și m-au chemat la casting. Nu mi-a ascuns că erau foarte mulți oameni la audiții și după ce am trecut prin toate etapele, m-au sunat prin decembrie să-mi spună că am luat castingul. Nu-mi venea să cred. Am luat casting nu în orice musical și nu oricum. Musicalul se chema „Leul Ra” și eu eram Leul Ra. M-am mutat pentru 3 luni la Sfântu Gheorghe și am ajuns să joc printre niște actori foarte primitori, faini și talentați, care nu m-au tratat nicio clipă de sus, să mă simt prost că nu sunt actor.

După un turneu prin țară cu acest musical, cu o piesă scrisă de Marius Popa, am luat castingul și la Mamma Mia.

În Mamma Mia știu că joci cu Horia Brenciu. Tu, la Vocea României ai fost în echipa lui?

Nu. Eu am fost la Loredana în echipă.

În Mamma Mia juca și Loredana. Apoi, dintr-unul într-altul, am luat castingul la „We will Rock You” ce s-a jucat la Sala Palatului cu Răzvan Mazilu, înainte de pandemie luasem și castingul la Shrek, dar acesta nu s-a mai făcut din cauza lockdown-ului.

Apoi am ajuns să joc în Full Monty. Pe 18 octombrie am avut premiera la Sala Palatului. Trebuia să se joace și în noiembrie și decembrie dar, din cauza mea, s-a amânat pentru că am avut un accident de schi destul de grav, în care am reușit să-mi rup un rinichi. Așa că am amânat spectacolele până în ianuarie.

Vai! Îmi pare rău să aud. Dar mă bucur să spun că pare că ești și actor 😊

Nu sunt actor cu patalama 😊

Ciprian Teodorescu a plecat cu 200 de lei în cont în pandemie și a „reînvățat” meserie

Ciprian, m-aș întoarce puțin la Iași, în copilăria ta. Ce profesie au ai tăi? Care e background-ul familiei tale?

Dacă vrei să te întorci în copilăria mea, trebuie să te întorci în Suceava 😊. Taică-meu e inginer chimist, și mama, pe care am pierdut-o anul acesta, era tot inginer chimist.

Pasiunea pentru artă, pentru muzică, de unde vine?

Asta e iarăși o poveste interesantă.

După ce am intrat la arhitectură, tatăl meu a venit să-mi spună că i-am împlinit visul lui, că el a dat la arhitectură și nu a intrat la vremea lui. Și în altă seară, când am vorbit cu mama, după ce m-am apucat de cântat, mama mi-a zis că i-am îndeplinit visul ei, ca ea a vrut să fie cântăreață.

Cred că orientarea asta către muzică o am de la bunica mea care cânta foarte frumos, în special romanțe. În familie la mine se cânta foarte des pentru că aveam prieteni de familie cu instrumente muzicale și se cânta mult cu vocea. Și tata, și mama cântau și bunica, toți aveau voce. Plecam în excursii cu familia și cântam pe autocar, ne adunam și cântam foarte des, nu aveai cum să nu-ți dezvolți pasiunea asta pentru muzică.

Din Suceava ai ajuns la Iași la facultate? Și acolo ai rămas?

Da. Acolo am rămas, acolo m-am căsătorit, acolo am făcut un copil, după care m-am mutat în București.

Cum arăta viața ta înainte de Vocea României și care a fost momentul acela care te-a trimis pe drumul ăsta?

Eram arhitect în Iași, aveam un birou, eram foarte bine pus la punct cu toate, munceam și atunci pe două laturi pentru că în 2008, în criză, arhitectura a murit, nu se mai construia nimic și a trebuit să mă reprofilez. Pentru că am avut niște bani puși de-o parte, mi-am cumpărat niște metri păstrați de schelă și am început să fac termo-sisteme pe blocuri. Mi-am luat niște muncitori care făceau treaba asta, iar eu mă ocupam de contracte. Și, în plus, pe lângă asta și arhitectură, cântam.

În timpul facultății, mergeam foarte des la karaoke și acolo toată lumea îmi spunea că nu e corect să țin vocea doar pentru asta, să fac ceva. Numai că eu nu făceam nimic.

Așa că după îndelungi sfaturi, am întâlnit niște oameni care aveau o trupă în Iași și care m-au întrebat dacă nu vreau să cânt cu ei. Am cântat o perioadă, vreo 2 ani.

Dar cântai doar după ureche?

Nu, am și pregătire muzicală. Am făcut 8 ani de pian, am făcut școala de muzică, doar că am făcut-o până în clasa a VIII-a. De acolo am cunoștințele de bază.

Mai am o curiozitate, că am rămas blocată la plecarea ta din Iași, mai ales că aveai și familie. Cum să pleci la București fără să știi dacă o să-ți iasă sau nu? Treaba asta cu muzica e atât de relativă și sunt foarte mulți tineri care își doresc să fie artiști și poate nu ajung…

Am venit o perioadă la București singur, să văd cum merge treaba și făceam naveta între cele două orașe. În toată perioada asta mi-am dat seama că e solidă treaba și pot să-i aduc și pe ei.

Toate bune și frumoase până aici. Aveai cântări, aveai trupă, deja gustaseși treaba cu scena, cu musicalul, vine pandemia se închide tot. Ce ai făcut?

Mai mult de atât, toate investițiile pe care le făcusem în mine nu erau legate de arhitectură. Am zis că vreau să o las mai moale cu arhitectura și să investesc în mine pe partea asta cu musicalul, așa că m-am apucat de o școală privată de actorie. Am stat pe acolo vreo trei ani și ceva, am ajuns să joc în piese de teatru și era minunat.

Așa că ultimii doi, trei ani înainte de pandemie a fost să investesc în mine și în cariera mea artistică. O lăsasem foarte moale cu arhitectura.

Când a venit pandemia mi-a luat picioarele. Toate sursele mele de venit s-au oprit. Mai aveam ceva bani puși de-o parte, dar foarte puțini. Am ajuns într-o situație în care mai aveam 200 de lei în cont, mai erau două săptămâni până ce urma să încasez ceva, trebuia să fac cumpărături, Luca stătea la mine și mi-am dat seama că e groasă, că buzunarul e gol și nu vin bani de nicăieri și că trebuie să fac ceva neapărat.

Arhitectura e foarte greu să o repornești după ce ai lăsat-o pentru că nu te mai sună nimeni. Stând și gândindu-mă la ce să fac, m-a sunat o fostă colegă de liceu și m-a întrebat dacă vreau să-i desenez o bucătărie.

Eu știam că la proiectarea de mobilier e foarte multă muncă și bani puțini, dacă vorbim doar de proiectarea în sine, am zis că nu prea am timp. Deși eu nu aveam ce face, făceam un puzzle de 1500 de piese cu fiu-meu. Știind în ce situație mă aflu, a insistat și mi-a zis că e pentru altcineva, o prietenă de-ale ei, care avea nevoie de asta și avea și destui bani să plătească. M-am apucat de treabă, insistând că nu pot să-i iau bani. Mi-am amintit că făcusem o bucătărie pentru un prieten de-al meu și mi-a plăcut foarte tare treaba aia. În plus, ori de câte ori veneam de la Ikea, putea să-mi fie foame, sete, orice, mai întâi desfăceam cutia și apoi mai vedeam ce nevoi am. Asta mi-a dat de înțeles că-mi place foarte mult să montez. Stând și desenând, m-am tot uitat pe Youtube să văd cum se face mobila, am sunat-o și i-am zis că vreau să execut eu ce am desenat. Răspunsul: „Dar ai mai făcut?”. I-am zis că nu și am întrebat-o dacă are încredere în mine. Mi-a răspuns cu jumătate de gură că da și m-am apucat. Vreo trei săptămâni m-am chinuit și i-am făcut bucătăria. Apoi am aflat că era apartamentul colegei mele care voia să mă ajute, să-mi dea niște bani pe muncă, știind că sunt cu burta goală.

De aici a pornit treaba asta cu mobila care s-a dezvoltat fără să vreau, într-un stil super haotic. Nu mai aveam timp să fac muzică deloc pentru că făceam mobilă. Mi-am mai luat un om cu care lucrez și azi, între timp mi-am făcut și în casă la mine și fac asta și azi.

Citește și: Era pregătit să moară, printre străini, în Belgia, odată ce fetița lui s-a transformat în înger din cauza cancerului. Cum a creat Institutul de cercetare a sufletului Mihai Onilă, fostul solist al trupei AXXA

Dacă te-aș întreba acum care e lecția aia pe care ai învățat-o din pandemie, ce ai spune? Oare să nu-ți mai lași meseria?

Nu știu ce să-ți răspund. Într-adevăr e o lecție, însă, în același timp îmi ascult foarte mult și sufletul. Uneori neglijez rațiunea, ceea ce poate nu e bine, dar uite că există ieșire din orice situație. Mi-am ascultat sufletul ce-mi cerea muzică și asta îmi oferă satisfacții foarte mari.

Dar cum a fost reîntoarcerea la muzică după pandemie? Te mai cheamă lumea?

Asta nu a fost greu pentru că pandemia nu a durat foarte mult. Trupele au rămas aceleași și s-au reluat telefoanele și evenimentele. De exemplu, anul trecut nu mai aveam timp de nimic, probabil pentru că s-au reluat evenimentele amânate.

Mama ta te-a văzut pe scenă?

Da, a venit și i-a plăcut foarte mult. De obicei când aveam concerte de 8 martie o chemam și pe ea și mă vedea destul de des.

Ciprian, unde te vedem și unde te ascultăm în perioada următoare?

Voi fi pe scenele cluburilor în care se cântă live, voi fi pe scena Teatrului Gloria unde se va juca Full Monty de acum înainte și pe scena evenimentelor private de prin București sau din țară.