Cum a arătat adopția a doi frați de către doi părinți dornici să-i primească în viața lor? În povestea Ioanei și a lui Ștefan, drumul către a deveni părinți nu a fost nici scurt, nici liniar. După mai bine de 12 ani de încercări, incertitudini și renunțări dureroase, cuplul a înțeles că drumul lor către a avea copii are o mică oprire. Ceea ce părea, ani de zile, o ușă închisă s-a deschis brusc într-un ritm incredibil: în doar șase luni de la depunerea dosarului au ajuns să îi întâlnească pe cei doi frați – o fetiță și un băiețel – care aveau să le devină copii.
Am vorbit deschis cu cei doi despre întâlnirea cu destinul, despre momentul de „chimie instantanee” care a șters orice criteriu și orice plan inițial, și felul în care doi adulți pregătiți teoretic pentru adopție au înțeles, în câteva minute, că viața le cere doar să fie părinți. Ioana și Ștefan povestesc despre frații inseparabili pe care i-au găsit după 400 de kilometri de drum, despre felul în care s-au recunoscut în ei ca într-o oglindă, despre recuperarea emoțională și fizică a copiilor și despre provocările firești ale adaptării: dependențe formate în lipsa unui adult, traume tăcute, nevoi reprimate, dar și o capacitate de iubire și bucurie care i-a tulburat și i-a schimbat.
Care au fost rolurile pe care cei mici au fost forțați să le joace înainte? Cum arată încercarea delicată de a le reda copilăria? Cât de grea a fost integrarea la școală și grădiniță? Și cum a fost vindecarea treptată care se vede în cele mai mici gesturi – un „mă doare”, un plâns în brațele mamei, o ceartă firească între frați.
Familia lor este o poveste în care adopția este despre răbdare, noroc, potrivire și, mai ales, despre felul în care o familie se poate naște nu într-o zi, ci într-o privire. Pentru Ioana și Ștefan, adopția nu este un act de curaj, ci o formă firească de destin.
Povestiți-ne cum a fost adopția și cum au ajuns copiii în viața dumneavoastră…
De la început. Păi, noi avem vreo 12 ani de când ne dorim copii. Am fost înconjurați de frați, de copii ai prietenilor, nepoți.
Tot cumva s-au perindat copiii în viața noastră. Niciodată nu ni s-a dat o cauză concretă pentru care nu putem să avem copii. Dar ni s-a zis: nu se poate.
Nu știm de ce, dar cam asta e. Și am ajuns până în punctul în care ni s-a recomandat fertilizare in vitro și pe partea de inseminare artificială. Și am zis: nu pot. Acolo, cumva, a fost punctul nostru în care ne-am oprit.
Și am zis: ok, după 12 ani în care nu și nu și nu, poate e un semn că nașterea naturală nu este drumul nostru. Și am zis: bine, poate e adopția. Pentru că sunt atâția copii care nu au părinți, părinți care nu pot.
Și atunci s-a părut cumva o normalitate și pasul firesc pe care trebuia să-l faci. Acum șapte ani, ne-am dus pentru prima dată la direcția de adopție să ne interesăm. Ni s-a dat hârtiuța cu ce pași avem de urmat și cumva nu prea s-au legat lucrurile atunci.
A venit și pandemia, ne-au mai schimbat locurile de muncă, cumva cam toate erau împotriva noastră. S-a terminat pandemia și am revenit la gândul ăsta. Bine, a mai început și războiul între timp.
Și am zis: ia, hai să mai încercăm o dată, hai să mergem și să ne apucăm serios de treabă. S-a dus „hai să mai încercăm”, „hai să pregătim dosarul”. Da, să facem dosarul, efectiv, să ne ocupăm cum trebuie de lucrurile astea.
Din momentul în care am început procesul până când am avut copiii acasă a durat șase luni. Deci, în momentul în care au început să se alinieze lucrurile, s-au aliniat într-un mod fantastic. Am completat tot ce a trebuit să completăm, toate vizitele.
Ne-au zis doamnele de la direcție că sunt două posibilități: ori să mergem la lista de copii greu adoptabili, ori să așteptăm potrivirea. Și, nu știu, am așteptat 12 ani copiii, nu mai aștept nicio potrivire. Cum trebuia să mergem, să vizualizăm profilul public? Da. Și am zis: ok, dacă o fi să fie vreo potrivire, bine, dar noi mergem la lista profilului public de copii greu adoptabili.
De la bun început le-am zis că noi vrem doi copii, pentru că noi avem o familie de frați și, pe lângă asta, am zis: și așa copiii ăștia au o durere foarte mare în suflet pentru simplul fapt că nu au părinți. Așa că, am fost de la început siguri că vrem doi frați. Până la urmă, chiar dacă sunt momente în care ba se iubesc foarte mult, ba se ceartă foarte mult, cred că am luat decizia cea mai bună.
Eh, se înțeleg exact ca frații…
Exact. Aici e un pic mai multă iubire decât ceartă, iar lucrul ăsta nu poate decât să ne bucure. Ideea este că am vrut doi copii. Noi nu am fost atestați de la început pentru doi copii, dar nici pentru unul singur. Când am ajuns la vizualizarea profilului public, într-un birou la DGASPC, ne-am uitat așa cum trebuia, pentru că, până la urmă, nu e o hotărâre care se ia doar pe bază de inimă. Trebuie să faci și toate lucrurile de la început, așa cum ți se explică.
Oamenii aceia au o experiență în spate. Noi am avut parte – și pot să folosesc cuvântul – de noroc. Am avut noroc de două doamne deosebite, care își știu meseria foarte bine, care empatizează, dar, în același timp, sunt și dure. Au fost dure de la început. Ne-au trecut prin niște situații un pic mai provocatoare și ne-au spus clar: „Copilul vă va întreba, iar în fața lui nu puteți să spuneți «nu știu». Trebuie să știți, pentru că veți fi părinți și trebuie să aflați”.
Și atunci am realizat: stați un pic, de fapt voi ne pregătiți pentru viață. Nu e doar teorie. Ne-am dus frumos la acest profil public, ne-am uitat și, în 15 minute, ne-am hotărât. După ce ne-am hotărât, ne-au spus: „Ei, dar v-ați hotărât așa, acum? Nu vreți să vă mai uitați încă o dată?”. Și am zis: nu.
Atât de siguri ați fost pe alegerea făcută?
Noi i-am văzut, știm exact care sunt. Am spus: luați și sunați pentru ei, mergem să-i vedem. Erau undeva la vreo 400 de kilometri de București. Inițial l-am văzut pe băiețel.
Cred că de aici, iarăși, putem să începem. Avem un băiat și o fată. Băiețelul, în momentul de față, are șapte ani, iar fata are 11 ani și jumătate.
În momentul în care am văzut băiețelul, am zis: e verișorul meu în picioare. Nu mi-a venit să cred. Am zis: „Doamne, wow! Și ce caută el acolo?”. După aceea ni s-a spus: „Știți că, dacă vă uitați mai jos, el mai are și o surioară”. Și am zis: perfect, sunt copiii noștri.
Ne-am dus acolo, evident că am făcut naveta mult și bine. Aveam portbagajul, evident, plin cu fericire. Până să ajungem în localitatea unde erau copiii, la DGASPC, în centru, în camera respectivă, ne-am spus clar: aceștia sunt copiii noștri, mergem să-i luăm.
Una dintre doamne ne-a spus: „Dar voi sunteți atestați doar pentru un copil, nu puteți lua doi. Cel mare e mare și așa trebuiau să fie lucrurile”. A intrat doamna directoare în cameră. Eu aveam o mică contradicție cu doamna respectivă și am spus: „Nu ați înțeles. Mergem să ne luăm copiii”.
Și doamna directoare a spus: „Să fie următoarea”. Unul mănâncă, mănâncă și doi. Unul doarme, dorm și doi. „Lăsați-i în pace să-și ia copiii”. Trebuie să recunoaștem că, dacă nu era doamna directoare, s-ar putea să nu fi fost asta povestea noastră.
Noi nu ne-am dorit vreodată, strict, fată sau băiat. Noi ne-am dorit și fată, și băiat. Am spus: cum o fi să fie, așa o să fie drumul nostru. Singurul nostru obiectiv a fost ca, în momentul în care ne întâlnim prima dată cu copiii, dacă există măcar o scânteie, o chimie, o conexiune între noi și ei, mergem până la capăt.
Și a fost chimie totală încă de la început?
Dacă nu era nici măcar atât, înseamnă că nu e să fie. Dar nu ne-am propus vreodată să mergem de două, de trei, de patru sau de cinci ori și apoi să ne răzgândim. Nu poți să faci așa ceva cu inima unui copil. Nu poți să-l vezi de cinci ori și apoi să spui „nu”.
Ne-am văzut o singură dată, ne-am făcut un semn discret, din priviri, feriți de ochii doamnelor de acolo, și am zis: „Apucați-vă de hârtii, copiii sunt ai noștri”. Nimeni nu ne-a crezut de la bun început. Ne-au spus: „Haideți să mai veniți, să vă mai întâlniți”. Iar noi am spus: „Venim de oricâte ori vreți, dar hotărârea din sufletul nostru este luată”.
Pentru noi, asta era doar o parte din procedură. Ideea este că nu ne-au pus foarte multe întrebări de tipul „sunteți siguri?”, „credeți?”. Nu ne-au crezut de la început.
Au fost, practic, cele zece vizite obligatorii. Veneam de la 400 de kilometri distanță, nu le făceam degeaba. Și a fost foarte interesant că, la primele întâlniri, am descoperit o grămadă de asemănări între noi și ei. Inițial am crezut că poate ni le proiectăm noi, dar nu. Era pe bune.
Dacă îi pui pe copii, pe fiecare dintre ei, ori lângă mine, ori lângă soțul meu, există sentimentul acesta că e naștere biologică, că sunt bucăți rupte din părinți. Semănăm atât de bine unii cu alții, încât foarte puțini ne cred când spunem că avem o poveste de adopție în spate. Nici la grădiniță, nici la școală nu ne-au crezut: „Cum adică sunt copii adoptați? Semănați extraordinar”.
A fost chimie de la început. Și un lucru care mie personal mi se pare destul de rar: a fost chimie între toți patru, nu doar între un copil și un părinte. A fost un „lipici” general. Cred că de la a doua întâlnire, băiețelul plângea pentru că nu pleca cu noi acasă: „Cum adică nu vin acum cu voi?”. I-am explicat că mai sunt niște hârtii de făcut, dar că va veni acasă. Fiecare plecare devenea din ce în ce mai grea.
Copiii mai avuseseră două potriviri înainte, din păcate, și fuseseră refuzați pe niște criterii care, din punctul nostru de vedere, erau neimportante. Asta le-a frânt inima. Noi încă mai avem de lucrat cu efectele acelor refuzuri. Unul dintre motivele invocate a fost că fata punea prea multe întrebări, iar băiatul făcea pipi noaptea. Și ne-am întrebat: copiii biologici ce fac? Nu pun întrebări? Nu mai fac pipi noaptea?
Nu știm exact dacă li s-au spus direct motivele, dar fata a simțit respingerea și, probabil, s-a produs un declic acolo. Noi acum încurajăm foarte mult curiozitatea: „Hai, pune întrebări, hai să aflăm”.
Apoi ne-am dat seama că pauza aceea de patru ani din viața noastră a existat ca băiețelul să se nască. În momentul în care noi ne-am interesat prima oară de adopție, el nu era născut sau nu era încă în sistem.
Așa a fost să fie… ați simțit că așteptarea a meritat, nu?
Mai e o coincidență frumoasă: aveam niște prieteni în altă țară, cu doi copii, un băiat și o fată. Ne jucam mult cu ei și le inventasem tot felul de porecle. La un moment dat, băiatul lor se numește Luca, iar prin anii ’90 exista fotbalistul Luca Toni. Așa a apărut gluma cu „Toni”. Pe băiatul nostru îl cheamă Tony. Exact în perioada în care a început gluma asta, s-a născut și el. Au mai trecut patru ani până a crescut, a intrat în sistem și noi l-am putut vedea.
De fapt, i-am găsit datorită pozei lui, pentru că el era singurul care se încadra în criteriul din atestatul nostru: copil sub cinci ani. Apoi, evident, toate criteriile noastre s-au dus. Fata era mai mare, dar nu a mai contat nimic.
Nu ne-am luat copiii „bibelou”. Nu trebuie să ajungă avocați sau cine știe ce. Sunt copii care trebuie să aibă parte de dragoste, să învețe să se bucure de viață, să-și trăiască copilăria și viața frumos, așa cum putem noi să le-o oferim.
Care a fost lucrul cel mai important, cel mai greu peste care ați trecut?
Nu o să vă spun exact ce a fost, dar a existat și chestia asta: ca orice om care ajunge, totuși, la o anumită vârstă, ai niște principii, niște reguli după care te ghidezi. Bineînțeles că viața te învață, regulile ți le faci tu în capul tău și doar atât. Și am spus clar: „Nu vreau lucrul ăsta”.
Și, în momentul în care m-am întâlnit față în față cu ei, n-am mai putut să spun „nu”. Pentru că sunt copii. Am înțeles atunci. A căzut acel criteriu.
Când i-ați văzut pe cei mici?
Da, atunci când a trebuit să facem asta, am înțeles. Efectiv, iertare de expresie, am luat toate criteriile și le-am aruncat. Am zis: noi suntem părinți.
Fetița era în sistem înainte sau au intrat amândoi în același timp?
Amândoi au fost declarați adoptabili și au intrat în sistem în același timp. Practic, nu îl ai pe unul fără celălalt. Ori îi iei pe amândoi, ori pe niciunul.
Deci fetița a intrat fiind destul de mare, nu?
Da. Ea, când a intrat în sistem, avea aproape șase ani, iar băiatul doi ani și ceva. Au stat doi ani în sistem, după care am apărut noi. A mai apărut o altă familie înaintea noastră, iar apoi, după jumătate de an sau mai puțin, am venit noi.
Cei șase ani petrecuți în familia biologică au urmări astăzi?
Da, da. Cele mai multe se văd la ea. Pentru că a fost un caz de neglijență severă, practic de aici a survenit abandonul. Vorbim de neglijență de la nevoi fiziologice – hrană, îmbrăcăminte – până la educație. Ea nu a făcut grădiniță, la șase ani nu știa să vorbească, nu știa o grămadă de lucruri de bază.
Asistenții maternali au recuperat extraordinar de mult cu ea. Însă, în continuare, sunt niște activități și niște conexiuni care se deprind la grădiniță și care se văd ulterior, de exemplu la matematică, în clasa a III-a. Pot să vă dau un exemplu concret: numărătorile în pași, adică după un șir de numere – de pildă 3, 6, 9 – să spui care urmează, 12, 15. Acesta a fost un exercițiu foarte greu pentru ea, pentru că nu avea făcute acele conexiuni în grădiniță, unde se lucrează prin jocuri simple.
Lăsând matematica la o parte, problema mare era comunicarea. Modul ei de gândire este destul de negativist, pentru că ea mereu a văzut că „nu se poate”. Așa că multe propoziții începeau cu „nu cred că”, „nu se poate”, „nu avem cum”. Și noi mereu îi spunem: „Ia și întreabă. Ai fi surprins, s-ar putea să se poată”.
Plus că ea a avut o copilărie ratată, o copilărie grea, foarte încercată. Și atunci încercăm, pe cât posibil, să găsim un echilibru între a-i reda copilăria, a ține pasul cu prezentul și, în același timp, a gestiona provocările adolescenței, pentru că deja suntem, practic, în adolescență. La ea e un mix.
La băiat se văd mai puțin efectele acestea, sau cel puțin nu în momentul de față. Sunt foarte diferiți ca structură temperamentală, dar, în același timp, esența e aceeași. Au un suflet extraordinar de bun amândoi, sunt empatici, au inocența aceea de copil pe care am crezut că e din ce în ce mai rară.
Sunt copii care, de exemplu, se bucură enorm dacă primesc o minge sau un balon – lucruri mărunte. Fix de lucrurile mărunte. Și tânjesc foarte mult să stea împreună. Atât.
Credem că sunt conștienți și văd și ei, la școală, la grădiniță, la prieteni, o grămadă de lucruri pe care alții le au și ei nu. Dar, în continuare, au bucuria asta a lucrurilor simple, ceea ce ni se pare rar. Și încercăm să o conservăm cât de mult se poate.
Care e relația dintre ei? El îl protejează pe fratele său…
Mai mult decât o mamă. Ei i-a fost pus în brațe, practic, rolul de mamă, la o vârstă foarte fragedă. Ea nu a știut să fie copil, pentru că trebuia să fie mamă pentru el. Avea grijă de el: cu îmbrăcatul, cu joaca, cu tot. Și atunci, practic, ea l-a crescut.
El este extrem de dependent de ea din punctul acesta de vedere. Până să ne asculte pe noi, prima dată se uită la ea. Și dacă ea este de acord, atunci o face. Dar, în momentul de față, îi luăm acest rol de mamă și i-l redăm pe cel de copil.
Au început și ei să se mai ciondănească. Țin minte foarte clar prima dată când ea a descoperit că poate să-i spună: „Frate, lasă-mă în pace, că îmi strici jucăria!”. Și ne-am zis: Doamne, copiii noștri se ceartă! Lucrul ăsta nu a existat multă vreme. Ea nu a vrut să-i spună că nu îi place sau că nu îi convine ceva. Dacă el îi strica jucăriile, ea plângea.
Atât de mare e iubirea între ei. O întrebam: „De ce plângi?”. Și spunea: „Pentru că îl doare pe fratele meu”. Și ziceam: „Știu, dar ce să-i faci? S-a lovit, n-a fost atent, a căzut. Mai plânge omul. Ce o să faci, o să plângi toată viața pentru că nu e atent sau pentru că e zăpăcit și aleargă din stânga în dreapta?”.
Țin minte că, la un moment dat, au venit și ne-au întrebat: „Dar voi vă bucurați că noi ne certăm?”. Și le-am spus: „Nu, nu ne bucurăm că vă certați. Ne bucurăm că, într-un final, ai curaj să-i spui fratelui tău ce te deranjează. Să spui: mi-ai stricat jucăria, eu țineam foarte mult la ea, mă doare”.
Și l-am întrebat și pe el: „Pe tine nu te doare când îi strici jucăriile?”. „Ba da, și nu îmi place”. „Păi, zi”.
Exista o dependență foarte, foarte mare între ei. La un moment dat, chiar devenise toxică. A durat mult timp până… da, este un proces. Expresiile lor erau de genul: „nouă ne este foame”, „nouă ne este somn”. Și le-am spus: nu este adevărat. Unuia îi este foame, altuia poate nu. Unul poate e somnoros, celălalt are chef de joacă. Păreau doi copii cu un singur creier, în două corpuri diferite.
Este un proces de independențizare. De aceea, prin toate activitățile pe care le-am făcut, am încercat să păstrăm și activități comune – cu toată familia sau doar ei doi –, dar și lucruri separate pentru fiecare. În momentul în care am început să-i separăm puțin la capitolul activități, au început să crească, să se dezvolte fiecare în felul lui.
Relația cu asistenții maternali a fost bună. Toată experiența lor acolo a fost, per total, una ok. I-au învățat foarte multe lucruri de viață, de bun-simț. Au avut noroc de oameni care, fiind mai religioși, indiferent de religie, le-au insuflat valori importante: respectul, bunătatea, blândețea.
Au crescut la țară, aveau curte, plantau flori, plantau legume. Nu a fost perfect – nu e nicăieri –, dar noi ne-am bucurat mult că li s-au insuflat niște lucruri care fac parte din „cei șapte ani de acasă”. Mai mult decât ce au învățat teoretic, au fost lucrurile de bază, de creștere.
Au recuperat enorm în doi ani. Amândoi au trecut dintr-o stare de semi-sălbăticie la aproape normalitate. Noi trebuie să recunoaștem că am fost impresionați de felul în care interacționau cu alți copii, cu animalele, cu insectele. Nu erau genul de copii care să omoare un gândac, să lovească un câine sau să împingă pe cineva. Dimpotrivă, erau foarte finuți.
Când cădea cineva, oricare dintre ei se ducea repede și întreba: „Te doare? Pot să fac ceva să te ajut?”. Lucrurile acestea le-am păstrat și noi și am încercat să le cultivăm în continuare.
Adopția nu este un act de curaj, ci o formă firească de destin: „Sunt copii lipicioși, plăcuți de toată lumea”
Cum s-au adaptat la școală, la grădiniță, mai ales venind dintr-un mediu mai rural?
Surprinzător de bine. Ei nu au fost chiar izolați, stăteau la aproximativ 10 kilometri de un oraș mare. Nu le-a fost atât de greu pe cât ne așteptam.
Sunt copii „lipicioși”, plăcuți de toată lumea. Oriunde am mers, fie cu adulți, fie cu alți copii, și-au găsit locul destul de repede. S-au adaptat foarte bine și foarte repede. Și-au dorit foarte mult să aibă o familie, să aibă locul lor. Cred că au îmbrățișat procesul acesta cu totul.
Ne-au spus „mamă” și „tată” din prima. Noi le-am spus clar: „Nu vă obligăm să ne spuneți mamă și tată. Știm foarte bine că, cel puțin pentru ei, eu sunt a treia femeie din viața lor”. Dar ei ne-au spus: „Noi vrem să vă spunem mamă și tată”.
Ce ați simțit atunci?
Am înmărmurit. A fost o zi foarte ciudată. Am plecat doi oameni și ne-am întors acasă patru. Mașina plină, un copil de școală, unul de grădiniță. Am intrat direct în viteză: caută grădiniță, caută școală, caiete, rechizite. Le-am luat din mers și s-au adaptat foarte bine.
După luna de miere au venit și provocările. Unele au durat mai mult, altele încă mai durează. Dar se văd clar îmbunătățiri, inclusiv la nivel emoțional și fizic.
De exemplu, fetiței, până la asistenta maternală, îi căzuse un singur dinte. În primele șase luni la noi, i-a căzut toată dantura. Corpul a început să se relaxeze. În doi ani și jumătate a crescut aproape 20 de centimetri în înălțime, ceea ce este enorm. Practic, corpul a început să se recupereze.
Copiii aceștia nu plângeau. Aveau o rezistență incredibilă. Dacă îi durea ceva, nu plângeau. Parcă erau niște mici tancuri. Cred că, la nivel subconștient, știau că nu au pe cine să se bazeze. Nu își permiteau să-i doară, nu își permiteau să fie bolnavi.
După ce au început să se relaxeze, au început și „bolile copilăriei”. Și la un moment dat, ea m-a întrebat: „Dacă îți spun că mă doare, vii la mine?”. A fost extrem de dureros. I-am spus: „Cum să nu vin? Vii la mine și la două dimineața, și la trei dimineața. Trezește-mă și spune-mi: mamă, mi-e rău”.
Ne-am trezit inclusiv cu situații în care el a vomitat noaptea și nu a venit să ne spună. Replica era: „Mă descurc singur”. Dar nu mai e nevoie să te descurci singur.
Încă învață asta. Au o nevoie foarte mare de independență, pentru că au fost forțați de mici să se descurce. Și-au demonstrat lor că pot. Uneori nici nu își dau seama câtă nevoie au de părinți. Dar cred că și corpul îi ajută și le spune: „Stai puțin, ai nevoie de mamă, ai nevoie de tată”.
Și, în același timp, e bine să nu depindă total de tine – e un semn că cresc. Doar că noi nu am avut niciodată perioada aceea în care ei să fie 100% dependenți de noi.
Spuneați inițial că v-ați dorit un copil sub 5 ani. V-ați dorit să fie mai mici atunci când ați început procesul de adopție? Și când nu a mai contat acest criteriu?
Ca în orice familie care pornește pe drumul acesta, toată lumea ne-a spus: „Doamne, dacă sunt mai mici, cu atât mai bine”. Așa gândeam și noi la început.
Pentru noi, însă, decizia s-a schimbat în momentul în care i-am văzut. După prima vizită, ne-am așezat la o cafea, ne-am uitat unul la altul și am spus pur și simplu: „Da”. Am mers mai departe cu sentimentul clar că așa trebuia să fie.
Abia mai târziu ne-am dat seama că, de fapt, pentru noi ar fi fost prea mult să avem copii foarte mici. Până la urmă, criteriul de vârstă s-a respectat matematic: ea avea patru ani, deci era sub cinci. Acesta a fost, practic, singurul criteriu care s-a potrivit exact. A fost să fie pur și simplu vârsta lor.
Sunt momente în care, evident, mai ales în relația cu ea, simțim că am sărit peste o etapă. Nu am avut niciodată perioada aceea cu un copil de doi-trei ani, să-i faci codițe, să o îmbraci în rochițe, ca pe o păpușică.
Ștefan: Ai îmbrăcat-o și i-ai făcut codițe, totuși.
Ioana: Da, e adevărat. Dar e o perioadă după care, cumva, tânjim amândouă. Ca să vă faceți o idee, acum, ca înălțime, este deja aproape cât mine.
Și, cu toate astea, încă tânjește după roz, sclipici, rochițe. Avem mereu provocarea de a găsi haine potrivite pentru ea: să fie copilăroase, dar să-i vină bine. Cred că și ea își vindecă bucățica aceea rămasă neacoperită prin relația cu verișoara ei, nepoata noastră. Este extrem de protectoare cu ea și își face toate mofturile pe care poate nu a apucat să le facă atunci.
Avem și un nepot, un verișor de-al lor, cam pe același calapod cu băiatul nostru. Amândoi sunt lideri. Sunt doi „Dennis, pericol public”, cum glumim noi. Jumătate de oră e liniște prin casă, după care începe nebunia: care e liderul, care e numărul unu.
Ne bucurăm enorm că se înțeleg extraordinar de bine. S-au integrat foarte ușor în familie. S-au lipit repede de mătuși, de unchi, de bunici, de nași, de prieteni. Oriunde mergem, sunt foarte „lipicioși”, foarte adaptabili.
La un moment dat vorbeam cu un psiholog cu care am colaborat și ne spunea că ea, în special, are un simț foarte fin al spațiului și al oamenilor. De fapt, amândoi au această capacitate, dar la ea se adaugă o intuiție extraordinară. În momentul în care intră într-o cameră, își dă seama imediat care este dinamica, cine e bine, cine e obosit, cine e trist sau tensionat.
Este foarte sensibilă. Își dă seama extrem de repede ce se întâmplă cu oamenii din jur. Psihologul chiar ne-a spus, la un moment dat, că e puțin „spooky”. A intuit starea lui, deși nici el nu era conștient de ce simțea. I-a spus direct: „Tu nu ești bine astăzi”. A încercat să o contrazică, spunând că e bine, iar după câteva minute a recunoscut: „Ai dreptate, nu sunt bine”.
Citește și: Cum trăiesc doi părinți după ce au simțit că și-au găsit copiii: povestea fericită a doi frați salvați de pe lista de greu adoptabili
Ați fost cu copiii la psiholog la început?
Da, a fost nevoie. Am făcut și neurofeedback cu ei. Creierul lor era într-un mod constant de supraviețuire. Nu se puteau relaxa deloc.
Îmi amintesc foarte clar: chiar și când se uitau la desene animate, băiatul stătea pe marginea canapelei, cu corpul încordat, frecându-și mâinile. Avea postura aceea de parcă era mereu gata de plecare. Ca și cum urma, în orice moment, să-și facă bagajul și să plece.
Îi spuneam: „Relaxează-te, ești la desene, nu te grăbește nimeni”. Și îl întrebam: „Unde pleci?”. Răspunsul era: „Nu plec nicăieri”. Dar agitația era permanentă.
Psihologul ne-a explicat foarte clar: amândoi erau într-o stare cronică de supraviețuire. Atâta timp cât creierul nu se liniștește și nu înțelege că este în siguranță, copilul nu poate învăța nimic. De aceea am apelat la neurofeedback.
Am avut norocul să găsim un om extraordinar, care lucrase ani buni în sistem. A fost extrem de empatic cu noi, inclusiv din punct de vedere financiar. A făcut tot ce a putut ca să ne ajute să-i ajutăm pe ei.
Simțim nevoia să le mulțumim tuturor oamenilor din jurul nostru. Sprijinul a venit sub toate formele posibile: de la o bomboană, la haine, la ajutor financiar, de la colegi de serviciu, prieteni, familie. Toată lumea întreba: „Cu ce pot să te ajut?”.
Inclusiv la început, o perioadă, nu i-am prezentat copiilor cercului nostru extins. Am înțeles că era important să ne sudăm noi, ca familie, înainte ca cercul să se lărgească. Le-am explicat prietenilor și familiei: „Va veni și ziua în care îi veți cunoaște, dar acum avem nevoie de timp”.
Au fost incredibil de înțelegători și răbdători. Le mulțumim tuturor, pentru că fiecare a ajutat cum a putut: cu un cuvânt bun, cu o oră petrecută cu noi când aveam nevoie, cu prezență.
Suportul este esențial. Fără el, nu știu dacă nu s-ar fi putut, dar cu siguranță tot procesul ar fi fost mult mai greu. Așa, oamenii din jur ne-au ajutat să ne construim o viață nouă și să trecem prin acest drum într-un mod mai blând – pentru ei și pentru noi.
Țîn să mulțumesc în mod deosebit și echipei Tzuby Kids pentru că mi-au fost de un real ajutor participările la grupurile de suport. Îmi pare rău că v-am descoperit mai târziu, însă de când s-a întâmplat acest lucru, vin aproape constant la întâlniri. M-au ajutat mult și participările la Summiturile ARFO, de fiecare dată am plecat cu perspective noi și mai liniștită. Ajută mult să fii parte dintr-o comunitate unde toți trec prin aceleași provocări și există susținere reciprocă.
Îți trebuie un sat ca să crești un copil… cum v-ați pregătit pentru acest proces? Și ce ați făcut ulterior – cursuri, terapie etc.?
Ioana: Eu am făcut foarte multe cursuri. Vreo 20 de cursuri, doar ca să înțeleg. Cred că am citit cărți cât toată Facultatea de Psihologie la un loc, pentru că îmi doream foarte mult să înțeleg prin ce trec ei.
Fiecare dintre ei știe lucruri specifice fiecărei vârste și, în același timp, are lecturi de la fiecare vârstă. Atât de mult încât e foarte greu să spui: are vârsta emoțională de șase ani, biologică de opt și rațională de nouă. N-ai cum. Pentru că știu de toate și nu știu nimic, în același timp.
Este un amalgam complet. Asta a fost, de fapt, cel mai greu lucru pentru noi: să dărâmăm toate gândurile, ideile și „minturile” lor. Toate preconcepțiile. Pentru că, neavând pe cineva din familia biologică să stea să le explice sensul cuvintelor, ei și-au construit lumea lor, cuvintele lor. De exemplu, nici „da”, nici „nu” nu însemnau aceleași lucruri.
„Da” era „nu” și „nu” era „da”. Era foarte dificil să înțelegi sau să combați o credință de genul: „Cum adică, dacă mie nu-mi este foame, tu nu mai pui mâncare? Nu, că ai zis că nu-ți e foame. Dar eu vreau să mănânc.”
Și stăteam și ziceam: stai puțin, nu ne înțelegem deloc. Practic, partea de înțelegere a limbii române a trebuit dărâmată și reconstruită. A trebuit să reînvățăm, efectiv, ce înseamnă cuvintele.
Au o grămadă de credințe greșite. Le dărâmăm ușor, ușor. Noi am avut o mulțime de umeri pe care am plâns. Am plâns la prieteni, la familie, la colegi, peste tot. Am făcut cursuri, am mers la psiholog, am avut suportul doamnelor de la direcția de adopții, cu vizitele pe care le fac. Ori de câte ori am avut nevoie, am sunat și am spus: „Ajutor, sfătuiți-mă, nu știu ce să fac”. Pentru că sunt momente în care chiar nu știi ce faci.
Și asta încercăm să-i învățăm și pe ei: când nu știi, te duci și întrebi, ceri ajutor. Așa am făcut și noi. Am cerut ajutor de peste tot și am învățat tot ce s-a putut.
Avem încă o grămadă de lucruri de învățat. Învățăm despre ei și despre noi, pentru că ei ne întind limitele și descoperim lucruri noi și despre noi înșine. I-am dus la sporturi, au făcut fiecare ce și-a dorit, plus ce am considerat noi că este potrivit.
Unele activități le-am amânat cât am putut, până am considerat că suntem pregătiți. În altele ne-am aruncat cu capul înainte: „Hai să facem și vedem ce iese”.
Am lucrat mult și pe partea educațională. Am lucrat acasă cu ei. Eu am stat doi ani în concediu maternal cu ei, timp în care de dimineață, de la 6, până seara, la 9, eram focusată exclusiv pe ei și pe tot ce era nevoie.
Soțul meu, ori de câte ori i-a permis locul de muncă, a fost acasă. Am avut multe perioade în care am fost toți patru acasă și am putut face tot felul de lucruri împreună. Așa că am căutat peste tot: conferințe, evenimente, cărți, sporturi, colective. Și individual, și împreună cu ei. Ne-am luat și noi timp pentru noi.
Au fost zile în care făceam schimburi: „stau eu azi cu copiii, du-te tu și mai respiră puțin”, sau invers. Ne-am oferit unul altuia răgazul ăsta ca să ne încărcăm bateriile. Pentru că amândoi solicită foarte multă răbdare și foarte multă atenție. Sunt extrem de „needy”, cum se spune.
Chiar au nevoia asta mare de a fi băgați în seamă.
Adopția nu este un act de curaj, ci o formă firească de destin: „Mulți ne spun: Wow, ați salvat două suflete. Nu. Am salvat patru”
Ultima întrebare – am spus că vă țin jumătate de oră și am depășit-o. Ce mesaj aveți pentru viitorii părinți? Pentru oamenii care își doresc, dar nu sunt încă hotărâți și au nevoie de acel imbold?
Ioana: Avem o prietenă care a stat cumva în umbră vreo doi ani. Se confrunta și ea cu lipsa unui copil în familie. Nu a fost nevoie să-i spunem nimic. Doar ne-a văzut pe noi.
Ne-a văzut și a zis: „Dacă voi puteți cu doi, pot și eu”. Și dacă voi reușiți cu doi, așa ne-am dorit și noi.
Părerea mea este că este un proces extrem de individual. Nu pornești pe drumul ăsta dacă nu știi 100% că poți. Altfel, tot ce faci este să frângi inima unui copil care, oricum, nu este întreagă.
Copilul pornește deja pe minus. Omul în care trebuia să aibă cea mai mare încredere, atunci când avea cea mai mare nevoie, l-a părăsit. Iar cu asta te lupți toată viața. Frica de abandon nu dispare niciodată, doar se ameliorează.
Cred că viitorii părinți ar trebui să petreacă cât mai mult timp cu copilul. Cei doi ani de concediu maternal au fost esențiali. Dacă erau trei, luam trei. Copiii au atât de multe nevoi încât e nevoie să stai cu ei, să recuperezi.
Ne pare sincer rău pentru părinții care au adoptat înainte să existe această lege cu doi ani de concediu. Pentru că este extrem de greu să recuperezi când copilul vine la patru, la opt ani, cu goluri mari în spate. Munca nu este de bază. Este dincolo de bază.
Statul sprijină, trebuie să recunoaștem, acest demers. De când există cei doi ani de concediu, cred că vor ieși oameni mai sănătoși, mai bine pregătiți. Pentru că mama și tata au fost acolo în momentele-cheie.
Un alt sfat: să vorbească cu cât mai mulți părinți. Nimeni nu o să-ți spună exact la ce te înhami, pentru că nu are cum. Este drumul fiecăruia. Nu poți previziona ce se va întâmpla. Nu este ușor. Crești un om.
Un om cu multe minusuri, de fapt, de la început. Minusuri pe care nici măcar nu știi că le are. Nici nu știi ce nu știi. Asta este marea provocare.
Motivația de a avea un copil trebuie să fie mai mare decât indecizia sau frica. Pentru că, așa cum nouă ne este frică, și lor le este frică. Așa cum noi ne adaptăm, și ei se adaptează. Sau, de fapt, părintele este primul care trebuie să se adapteze.
Mulți ne spun: „Wow, ați salvat două suflete”. Nu. Am salvat patru. Pentru că și noi eram ca un puzzle cu două piese lipsă.
Să caute cât mai multe informații, dar mai ales să caute în ei: cât de mult își doresc cu adevărat acest lucru. Pentru că, în momentul în care îți dai seama că vrei cu adevărat, treci peste orice.
Nu este ușor. Dar nici imposibil. A fi părinte biologic nu este ușor. Nu e deloc mai simplu.
Suntem enorm de mândri de copiii noștri. Nu sunt perfecți și nici nu vrem să fie. Atâta timp cât învață să fie fericiți, restul nu mai contează.
Un alt sfat pe care l-am primit și care ni s-a părut esențial: uitați-vă pe lista de boli și vedeți ce puteți duce. Asta este cheia. Poți îngriji un copil care are nevoie de atenție 24 din 24? Dacă nu, mergi mai departe. Dar când ai spus „da”, restul devine o formalitate.
Lista aceea trebuie înțeleasă foarte bine, ideal cu ajutorul unui medic. Altfel, te poți speria inutil. Și noi am avut un sprijin extraordinar în medicul nostru de familie, care ne-a ajutat enorm, inclusiv emoțional.
Un ultim lucru: cred că adulții ar trebui să se gândească bine pe ce pun accent. Pe faptul că un copil nu e blond sau nu are ochii albaștri? Sau pe faptul că a trecut printr-o copilărie ratată, a fost mutat dintr-un mediu în altul, cu reguli noi, oameni noi, a trebuit să recupereze totul într-un ritm accelerat?
Copilul face eforturi uriașe să se adapteze, în timp ce trecutul îl trage în jos. El vrea. Întrebarea este: tu, ca adult, cât de mult vrei?
Noi suntem părinți destul de fermi. Nu există telefon, timpul de ecran este limitat, se culcă devreme, nu sunt excese. Și, cu toate astea, într-o zi copilul a venit și mi-a spus: „Mami, îți mulțumesc că mă cerți”.
Pentru că a învățat că un părinte care te iubește nu te lasă să faci orice. Știe un pic mai mult decât tine.
Sunt momente care îți rămân în suflet. Când copilul spune: „Uite-o, aia e mama mea”. Asta e frumusețea vieții. Restul sunt frici de-ale noastre, de adulți.
Dacă simți scânteia aceea, lucrurile pot începe foarte simplu: o mașinuță, o minge, joaca pe parchet. Noi așa am început. În genunchi, făcând curse de mașini. Asta le-a plăcut lor și asta a contat.
Citește și: Marius Brăila a fost condamnat, în copilărie, la o viață petrecută în scaunul cu rotile, dar s-a metamorfozat. Iar astăzi, Nicu, copilul pe care l-a adoptat, are „mânuța de supererou”
În perioada 20–22 februarie, Tzuby Kids organizează prima tabără de weekend ReFresh din acest an, dedicată familiilor adoptive și de plasament, într-un cadru special, la „Casa Elim” situată între Zărnești și Bran în apropierea masivului Piatra Craiului.
Părinții vor primi instruire în lucrul cu copiii cu istoric de traumă, iar cei mici vor participa la activități recreative și terapeutice, folosind și jucăriile terapeutice Tzuby Toys.
„Taberele sunt minunate atât pentru copii, cât și pentru părinți. Noi învățăm și ne reamintim lucruri importante, iar copiii socializează, primesc atenție și se simt importanți. Pentru toată familia, aceste tabere sunt o adevărată oază în care ne putem conecta și împărtăși experiențe.” – Ștefania, mamă adoptivă
Când începem să înțelegem copilul, începe și vindecarea. ReFresh nu este doar o tabără. Este un spațiu sigur în care familiile adoptive și de plasament se opresc din ritmul zilnic, respiră și învață împreună. Un loc în care părinții sunt ascultați, copiii sunt văzuți, iar poveștile fiecăruia contează. Prin ateliere, timp de conectare, discuții sincere și mărturii reale, ne dorim să oferim sprijin, claritate și speranță pentru drumurile uneori dificile, dar atât de frumoase, ale adopției.
