Alessia Năstase, artistă: „Mama este o femeie puternică, emblematică, iar tata un tenismen mondial al anilor '70, dar pentru mine sunt oamenii apropiați care mă încurajează în orice fac”

Alessia Năstase are 17 ani și este artistă. În urmă cu câteva săptămâni, împreună cu prietenii și cu părinții săi, femeia de afaceri, Amalia Năstase și tenismenul Ilie Năstase, a vernisat expoziția „Artistics exercises for movement”, care îmbină, într-un discurs coerent, arta cu tenisul, ceea ce este acum cu ce a moștenit.

Alessia Năstase a început să picteze de mică, și-a vândut lucrările pentru cauza copiilor susținuți de Salvați copiii, iar în clasa a IX-a a ales arta ca direcție de învățare la școala la care studiază în România.

Acum plănuiește să continue drumul pe care l-a ales și să studieze în Franța, acolo unde s-a născut și ea, și Emma, sora ei, a doua fiică a Amaliei și a lui Ilie Năstase.

Iată povestea unui adolescent care a aflat ce vrea să fie.

De ce ai vrut tu să faci această expoziție?

Alessia Năstase:  Am decis că trebuie să abordez jocul de tenis, chiar dacă nu am jucat în viața mea.

Am abordat tenisul din mai multe perspective, și cea personală, dar și cea obiectivă. Și am pornit de la relația și conexiunea pe care o am cu tata.

Cu cine ai pus la punct această expoziție, cu cine te-ai sfătuit, cu cine ai lucrat piesele mai sofisticate și, până la urmă, care e mesajul pe care îl arunci tu în lume?

Alessia Năstase:  M-am sfătuit mult cu mama, pe partea creativă, în vreme ce pentru tata a fost mai mult o surpriză. În rest, am discutat cu mama, care m-a ajutat, m-am sfătuit și cu cei de la Galeria Suprainfinit, locul unde am vernisat expoziția.

Mesajul pe care am vrut să îl transmit lumii este strâns legat de conexiunea pe care o am cu tata și modul în care tenisul poate exprima asta.

Te-ai gândit vreodată să faci tenis?

Alessia Năstase:  De mică am încercat, dar nu mi-a plăcut niciodată. De mică exista această presiune de fiecare dată când luam racheta în mână. Tata-mi zicea că nu era destul de bine, că trebuia să mai încerc, iar aceste mesaje repetate m-au făcut să înțeleg cumva că acolo nu era locul meu.

Ce ți se pare fascinant la felul în care a jucat tatăl tău și ce comparai tu din maniera ta de joc cu ce făcea el pe teren?

Alessia Năstase:  Ce am apreciat și am văzut în meciurile pe care mi le arăta mama când eram mai mică este noțiunea de timp pe care o punea el în joc. Astăzi, jucătorii fac antrenamente lungi, chinuitoare uneori, care-ți dau impresia că e forțat jocul pentru ei, dar tata nu se antrena neapărat, ci mai degrabă crea și improviza pe teren. Și juca. Toată ziua juca, nici nu avea timp să se antreneze.

Ție ți-a spus vreodată cineva că ai avea talent pentru tenis?

Alessia Năstase:  Nici cu tenisul, nici cu arta nu mi-a spus nimeni din afară că am talent sau m-a încurajat. Dar familia mea întotdeauna mi-a dat de înțeles că pot să fac orice.

Arta de unde a apărut în viața ta?

Alessia Năstase:  De când eram mică am început să fac cursuri cu un profesor de vreo două-trei ori pe săptămână. Atunci am început să experimentez destul de mult cât să-mi dau seama că-mi place.

Cu ce ai început?

Alessia Năstase:  Cu pictura, și portret, și peisaj, orice îmi doream.

Cine te-a inspirat și cine te-a ghidat?

Alessia Năstase: Probabil mama, nu neapărat prin ce făcea, ci prin ce-mi zicea. Ea a fost omul care m-a îndrumat spre artă. Eu nu aș fi crezut că aș fi putut face pictură, dacă mama nu m-ar fi încurajat să explorez și să am încredere în mine.

Când ți-ai dat seama că e o pasiune care poate deveni o direcție sau o profesie în viață?

Alessia Năstase:  Probabil prin clasa a IX-a sau a X-a. Sunt la o școală unde se face Bachelor International și trebuia să ne alegem fiecare direcția dorită: artă, dramă, IT. Eu m-am dus natural spre artă, iar din prima zi am aflat despre meseriile ce se pot face studiind arta, nefiind deloc nevoie să fii un artist care visează să devină celebru.

Eu mereu am știut că vreau să fac ceva în artă, doar că inițial mă dusesem mult spre fashion design. Iar la un moment dat am realizat că nu era pentru mine, eu nici nu știam să croiesc. Atunci am încercat altceva.

Și am decis să încerc tehnicile pe care le practicam la școală.

Unde te vezi ajungând?

Alessia Năstase:  Vreau să devin un artist contemporan, iar acest proiect de expoziție îmi dă încredere. Vreau să continui ce am început acum.

Care este cea mai pregnantă amintire cu tatăl tău?

Alessia Năstase:  Probabil de când eram mai mici și am locuit o vreme în Franța. Eu și sora mea ne-am născut acolo, iar din când în când părinții ne duceau acolo să ne arate unde ne-am născut.

Eu și tata ne luam bicicletele și ne plimbam pe străzile din Paris. Cred că asta este prima cea mai intensă amintire cu tata, când eram mică și aveam vreo 5-6 ani.

A doua ar fi reacția lui de la expoziție, când mi-a spus că nu se aștepta. Tata este, de obicei, mai reținut cu noi și nu prea ne zice pe față niște lucruri, trebuie mai degrabă să ne dăm noi seama.

Atunci când mi-a zis, am fost și eu șocată.

Dar rămâne un mare gol între amintirea de la 5 ani și cea de la 17 ani. Ce punem acolo?

Alessia Năstase:  Probabil amintirile din vacanța în care am fost, doar eu și sora mea, cu tata, în Italia.

Eu mă așteptam să merg într-o călătorie cu un părinte, dar am mers de fapt cu un prieten, cu un adolescent plin de viață. Așa e tata.

Ce crezi că-l face pe el să rămână veșnic tânăr?

Alessia Năstase:   Cred că viața pe care a trăit-o el când era tânăr și oamenii pe care i-a întâlnit. Sunt amintiri și experiențe care-l fac să retrăiască perioada din anii 70, care erau fun, până la urmă.

Ce crezi că ți-a rămas de la el?

Alessia Năstase:  Cred că această dorință de a nu mă face mare. Nu în sensul rău, adică o lipsă de maturitate, ci să-mi păstrez copilul din mine nealterat și această fragilitate pe care o are și tata.

Iar de la mama ta?

Alessia Năstase:  Cred că pasiunea de a lucra. Știu cât de multă pasiune pune în ce face și cum m-a ajutat și pe mine să intersectez sportul cu arta. Dacă mi-ar fi spus cineva că eu voi vernisa o expoziție de tenis nu l-aș fi crezut. Dar cumva mama m-a ghidat și am realizat că pot să fac așa ceva și pot să mă organizez singură, chiar dacă eu, în mod natural, nu sunt cea mai organizată persoană.

Cum e să fii fiica mamei sau a tatălui tău, niște oameni celebri?

Alessia Năstase:  Eu i-am văzut doar ca pe părinții mei. Dar știu ce au făcut, iar asta îmi dă încredere.

Cumva sunt conștientă că tata este un tenismen mondial din anii 70, dar pentru mine e tot tata. Iar mama e „doamna Amalia”, până la urmă, tot o figură emblematică. Dar e mama.

O să pleci din țară?

Alessia Năstase:  Da, chiar anul acesta mă gândeam să plec la Paris, să studiez, pentru că acolo mă simt cel mai aproape de casă.

M-am născut acolo îmi dă un sentiment de acasă. Și e un loc familiar pentru mine.

Care este cea mai ostentativă și dragă amintire pe care o ai cu Alessia?

Amalia Năstase, femeie de afaceri, mama Alessiei: Cea mai șocantă amintire pentru mine, fiindcă atunci mi-am dat seama cum te văd copiii, e de pe la vreo 13-14 ani, când vorbeam despre Angelina Jolie, ca despre cea mai frumoasă femeie din lume, iar Alessia zice: tu ești cea mai frumoasă femeie din lume.

Îți dai seama cum te văd copiii? Ești Dumnezeu pentru ei. Și mi-am dat seama că niciun sacrificiu, nicio încercare nu este prea mare pentru copilul tău.

Ai învățat ceva de la ea?

Amalia Năstase: Eu mereu am învățat de la copiii mei, foarte multe. De la Alessia am învățat bunătatea: este extrem de corectă, bună, nu jignește niciodată, neînsemnând că nu găsește calea de a te pune la punct dacă este nevoie. În plus, este foarte intuitivă.

În lumea în care trăim noi pare foarte important ce note ai la chimie sau la fizică, la matematică sau la istorie. Și cumva se lăsa dusă în direcția în care ea nu era bună.

Dacă sunt cu ceva mândră de mine este că am știut să îi spun copilului meu că notele nu contează. Contează sufletul, intuiția și creativitatea ei, indiferent cine o apreciază de la școală.

Am avut mare noroc să găsesc în ultimii ani niște profesori extrem de buni cu ea, cu Alessia, ca și cu orice alt copil din clasă.

Dacă ești bun cu un copil și îl iubești, el poate ajunge oriunde, academic sau altfel.

Dacă ești un profesor care pune presiune pe copil și încearcă să-l pună în niște standarde, se obține zero de la el.

Foarte puțini copii reușesc să treacă peste dezamăgirea unui profesor prost. Iar profesorii sunt buni sau proști în funcție de cât de mult își iubesc copiii. Nici nu contează cât de capabili sunt ei altfel. Singurul și cel mai important lucru pe care trebuie să-l aibă este iubirea pentru copii.

Am avut mare noroc anul acesta de profesori extrem de buni, care au încurajat-o și Alessia a înflorit. Anul acesta, când toată lumea s-a dus în cap.

Cum îți explici?

Amalia Năstase: Foarte simplu, când venea acasă cu note mici, îi ziceam atât: gata! nu e nevoie să știi matematică. Lasă să știe alții. Tu nu trebuie să știi și gata! Fă ce-ți place ție, fă artă!

Este atât de important ca părintele să înțeleagă cum e copilul lui și ce poate face, fiindcă din momentul în care am încetat această cursă a notelor de la matematică, fiica mea a putut să se dezvolte, să fie ea.

Dar tu cum ai reușit să te ții de acest gând? Fiindcă sunt foarte mulți părinți care spun așa dar când vine copilul cu o notă mică, schimbă discursul!

Amalia Năstase: Pe mine a încetat să mă intereseze de foarte mult timp părerea oamenilor din jur, status-quo-ul, cum face lumea. Nu m-au interesat standardele comune, iar dacă cineva îmi spune că nu se poate ceva, eu exact așa fac. Pe dos.

La fel și cu copiii. Toți copiii au note bune la școală! Bravo, ai mei nu au!

Mi-am dat seama în carantină, prin aprilie, că foarte puține școli au înțeles să nu adauge și mai multă presiune pe copii, pe adolescenți, fiindcă este enorm pentru ei.

Iar eu am spus că nu mă interesează notele, ce se întâmplă cu sistemul de învățământ.

Copiii mei trebuie să fie fericiți și fac orice pentru asta, sigur că nu-i ușor să-i vezi pe ceilalți cu note mari, cu performanță, dar când știi că al tău face ce vrea, parcă se mai duce din acea apăsare. 😉

Celălalt tăiș al acestei atitudini este ca părintele permisiv să asiste cum copilul intră într-o letargie și nu-i mai place nimic, de fapt. Cum faci să nu se întâmple asta?

Amalia Năstase: Eu le-am spus de mici că nu vreau să-i pun să facă ce nu le place Dar nici ei nu au voie să nu le placă nimic.

Emma acum are 14 ani și este deja la vârsta la care începe să-și dea seama ce-i place. Am stat o noapte întreagă astă-vară să discutăm, eu și ea, despre ce i-ar plăcea să facă.
Așa am făcut cu ele să ne dăm seama unde ajungem.

De ce nu a făcut ea tenis?

Amalia Năstase: Copiii mei sunt extrem de inteligenți emoțional, iar ea a intuit că nu are rost să intre în această cursă, mai ales că ar fi fost foarte puțin probabil să fie la fel de bună ca tatăl ei. Iar toată viața ei ar fi încercat să demonstreze ceva ce nu îi era firesc.

Dar modul în care a reușit să se întoarcă spre tenis, prin artă, mi se pare genial. A reușit să extragă exact valorile pe care ar fi trebuit să le aibă ca jucător.

Sunt extrem de mândră de ea că a reușit să facă acest discurs artistic despre Ilie. Iar decizia îi aparține 100%, eu nici nu am știut atunci. Iar când mi-a spus mi s-a părut exact ce putea fi făcut pentru a putea fi exprimat.

Plecați cu ea în Franța? E primul pui care zboară din cuib, cum se spune. Ești pregătită pentru asta?

Amalia Năstase: Cred că niciun părinte nu e pregătit pentru asta. Nu cred că vom pleca cu ea acum, deși ne place mult și Franța, dar și SUA. Nu știm cum vor arăta lucrurile mai târziu când și Ema va decide locul unde să studieze, la fel și Toma și nu excludem ideea să ne mutăm unde vor dori și ei să meargă.

Cred foarte mult în ideea de a le da aripi copiilor. Eu trăiesc prin ei, prin copii, iar dacă Alessia pleacă, eu voi trăi pe deplin fericirea ei. Părintele își măsoară succesul atunci când reușește să lase copilul să plece, să se descurce, să prindă aripi și să zboare singur.

Da, dar e cel mai dureros moment!

Amalia Năstase: Da, dar știi cum se zice: If you love him, let him go.

Dar eu reușesc să trăiesc prin bucuria lor. Mi-aduc aminte de sărbătorile de anul trecut, când Alessia a fost plecat cu prietenii ei și i-am scris la un moment dat: te simt că ești atât de fericită! Și mi-a răspuns instantaneu: mama, de unde știi? Exact în secunda asta voiam să-ți scriu și să-ți spun că sunt fericită.

Eu simt când ei sunt fericiți, iar să-i țin legați de mine nu ar fi deloc cea mai bună idee. Dar sigur că aș vrea ca toți cei trei copii ai mei să fie în aceeași țară, iar noi pe lângă ei; parcă n-aș vrea să fim toată viața împrăștiați pe glob, ci mi-ar plăcea să fim aproape.

Cum ați reușit voi, ca părinți, să nu transmiteți către ei tensiunea unui divorț, presiunea publică?

Amalia Năstase: Cred că în mod instinctiv. Dacă îți iubești copilul, indiferent ce se întâmplă între doi adulți, el trece pe primul loc, niciodată nu vei face ceva din care el să se simtă vinovat.

Dacă îți iubești copilul vei vorbi frumos de celălalt părinte, iar el nu va simți nimic din tensiunea dintre voi. Dacă te iubești pe tine, nu te mai gândești deloc la copil și nu vei fi deloc atent la ce transmiți către el.

Dar Ilie este un om care le iubește foarte mult pe fete, nici nu aveam ce să-i reproșez. Iar când îți iubești copilul se vede.

Vorbeam cu Alessia și o întrebam de ce nu a ales și ea să facă tenis. Ce credeți că mi-a răspuns?

Ilie Năstase, tenismen, tatăl Alessiei: Nu am idee. Probabil a spus că nu i-a plăcut.

Dar dacă mi-ar fi spus că ar fi vrut să facă tenis, aș fi ajutat-o, aș fi făcut tot ce era necesar pentru a face acest sport. Dar cum ea nu mi-a spus nimic și nu cred că este o idee bună să forțezi un copil să facă ce nu-i place, ce nu iubește, lucrurile au rămas așa.

Alessia a iubit desenul de mică. Avea profesor, iar o dată pe săptămână, câte o oră sau două desena.

Când v-a făcut mândru?

Ilie Năstase, tenismen, tatăl Alessiei: Acum, când am văzut cum s-a implicat în această expoziție. Făcea mult mai multe, dar finalmente a decis să facă această expoziție. Și mă bucur, fiindcă știu că este exact ce-i place.

Care e cea mai vie amintire pe care o aveți cu Alessia?

Ilie Năstase, tenismen, tatăl Alessiei:  E greu să aleg una. Cred că avea vreo 6 luni, ea cu bunica și cu mama ei, sus în hol, la birou, iar Alessia râdea. S-a pornit și nu se mai oprea. Am adus medicul, am inspectat problema, nu avea nimic, ci era doar un copil vesel.

I-am povestit faza și lui Țiriac, iar el, când povestea mai departe, completa: fata lui Năstase, dacă îi arăți un deget râde jumătate de oră! (râde)

O întrebam ce-i place la dvs. și mi-a spus despre dezinvoltura dumneavoastră.

Ilie Năstase, tenismen, tatăl Alessiei: Așa am fost de mic și am rămas așa, și pe teren, și la antrenamente, și cu familia.

Dar ce am vrut să le transmit copiilor este că dacă cineva zâmbește sau face glume nu înseamnă că nu e serios.

Însă avem o singură călătorie pe lume, dacă nu o facem frumoasă vom regreta.