Amalia Năstase: „Sunt copii cât un biberon care trăiesc. Cine poate şti cât îi doare o respiraţie? Dar luptă. Dacă ei pot, putem şi noi!”

Amalia Năstase este femeie de afaceri, preşedintele Fundaţiei Ronald McDonald şi ambasador al Fundaţiei Salvaţi Copiii în campania de combatere a mortalităţii infantile de la noi. #HopesForLIFE

Cum ai început tu să dăruieşti?

Cred că de când eram mică aveam spiritul ăsta protectiv: aveam grijă de toţi copiii pe care îi abandonau părinţii prin faţa blocului sau de câinii şi pisicile din Rahova, unde am crescut eu.

Rahova nu era un cartier problemă, cum ai putea crede. Eu am crescut într-un loc în care prietenii mei erau romi. E adevărat, şcoala, societatea îi eticheta şi marginaliza. Şi simţeam asta. Dar eram singura fată care stătea în bancă cu o fetiţă de origine romă. Pentru că era prietena mea.  Asta încerc să le spun xenofobilor: nu poţi să îi spui unui copil că este altfel pentru că toţi copiii sunt la fel.  Toţi ne naştem la fel. Copiii nu discriminează.

Iubesc toţi prietenii mei gay, sunt nişte oameni senzaţionali, iubesc toţi copiii, de toate culorile şi originile. Copiii sunt la fel, chiar dacă se nasc la Monte Carlo sau în Africa. Ai vise, poţi schimba lumea! Uită-te la Nelson Mandela. A fost 27 de ani în închisoare pentru culorea pielii, fără nicio speranţă că va mai ieşi vreodată. A ieşit şi a schimbat lumea. Deci, dacă vrei, poţi din orice mediu să ajungi să schimbi lumea. Totul e să nu îţi pierzi speranţa.

Acelaşi lucru l-am învăţat de la Simona Halep: poţi orice, doar să nu renunţi! Şi nu sunt simple cuvinte, ea ştie despre ce vorbeşte! A fost de multe ori în pragul abandonului, dar nu a făcut-o. Niciodată, nicio secundă nu trebuie să renunţi la visul tău!

Ce profesii aveau părinţii tăi?

Mama era asistentă medicală şi tata electrician. Cu studii medii, amândoi, însă au fost nişte oameni care nu s-au certat niciodată în faţa mea, m-au iubit extraordinar de mult, deci am fost un copil fericit. Nu mulţi copii sunt aşa. Uite, iarăşi un lucru pe care l-am descoperit cu stupoare la maturitate: mulţi copii fie abandonaţi de părinţi, fie abuzaţi. Şi când asculţi astfel de poveşti şi ştii că tu nu le-ai trăit, te simţi privilegiat, iar problemele astea de rutină, cu care ne batem capul, de fapt nu există.”Nu mi-am mai luat o geantă nouăde nu mai ştiu când!” sau ”am pierdut maşina şi sufăr!”, astea sunt gânduri care nu mă definesc, nu vreau să mă definească.  Şi da, este o chestiune de alegere pe care nu o faci decât după ce vezi ce înseamnă să ai nevoie de sănătate sau de iubire şi să nu poţi, câteodată să le ai.

Pe mine m-a schimbat foarte mult experienţa cu copiii pe care i-am cunoscut şi i-am ajutat. Prima dată l-am întâlnit pe Răzvan. Era anul 2000 şi eram la Paris. El venise cu părinţii la tratament. Avea cancer osos. Răzvan a murit până la urmă, însă părinţii lui sunt acum familia mea din Franţa.

Puterea acestui copil de a lupta cu această boală m-a schimbat. Nu am întâlnit mulţi adulţi care să aibă aşa o forţă de a lupta. La un moment dat Răzvan nu mai avea stomac. Şi cerea pizza şi orice mai poftea el, le mesteca puţin cât să le simtă gustul şi le scuipa. Rămăsese fără un picior, şi, aşa cum era, el îmi spunea şi credea când spunea asta, că va învinge boala. Că el nu este boala aia.

Atunci mi-am zis că dacă el a avut puterea asta şi eu o voi avea. Şi de atunci am început să ajut copii, să îi duc la tratament în Franţa, să le obţin fonduri, apoi să îi ajut să obţină formularul european. Părinţii lui Răzvan ausprijinit aproape toţi copiii pe care i-am trimis eu în Franţa, la Institutul Gustave Roussy, aproape cel mai mare din Europa, sau în alte centre medicale publice, de unde copiii s-au întors cu bine.  Îi ştiu pe toţi, ştiu poveştile lor sau etapele tratamentului lor. Doctorii de acolo îmi scriu pentru că îşi imaginează că sunt medic sau cred că am o fundaţie care ajută copiii să meargă la tratament.

Nu am refuzat pe nimeni, însă mulţi părinţi au renunţat pentru că este un mare efort şi din partea lor: multe hârtii de făcut, deplasarea, instalarea în Franţa. Nu e uşor să te lupţi cu toată birocraţia când ai copilul bolnav.

Mai mult decât atât, trebuie să îţi sun că am învăţat că nu pot ajuta pe toată lumea. Şi pe cine trebuie să ajut, o fac. Nu îmi fac probleme că aş fi putut ajuta pe cineva şi nu am făcut-o pentru că ştiu că eu fac maximum.

Apoi a fost un băieţel, Denis, care era Spiderman. Era la Paris, la chiomioterapie, a stat şi la noi puţin când aveam apartament acolo. Avea vreo 2 ani şi 8 kilograme. De la chimioterapie era cât un ţânţar. I-am cumpărat ceva de la Disneyland şi i-am dus. Iar când s-a îmbrăcat, alerga, se căţăra, sărea, doar era Spiderman. Cu toată chioterapia şi analizele care se duceau în cap, fusese de patru-cinci ori în comă, i s-a spus că nu mai are nicio şansă, Denis se juca din toată puterea, cu pofta unui copil sănătos. Urla viaţa în el. Copiii găsesc bucurie în orice, nu ca noi, care nu găsim bucurie în nimic.

Denis este bine acum.

Răzvan, Denis, copiii pe care i-am ajutat m-au făcut să pricep că puterea asta nu este a mea, simt că vine de undeva şi nu are nicio legătură cu ce pot eu să fac. Dacă mă apuc acum să fac o afacere, pot să mă dau peste cap, să sun toţi prietenii şi nu reuşesc atât de repede şi cu la fel succes ca atunci când ajut un copil cu probleme grave, căruia toată lumea îi dă cele mai mici şanse: fie că e prea târziu, fie că e prea greu, fie că e imposibil să plece din România. Dar cu toate aceste pronosticuri proaste, la sfârşitul unei săptămâni reuşesc să îl trimit la tratament. În afaceri nu am putu face asta niciodată.

Sunt miracole pe care le fac pentru copii pentru că ei au puterea specială. De-asta spuneam că te ajuţi pe tine ajutându-te pe ei. În afaceri  sunt un om normal, cu copiii am superputeri datorită puterii pe care ei mi-o dau.

Ce este casa unde ne află noi?

Este făcută acum 15 ani, prima casă a fundaţiei Ronald McDonald. A fost renovată anul trecut din temelii şi primeşte familiile copiilor care nu sunt din Bucureşti şi care au nevoie de tratament îndelungat la Spitalul Grigore Alexandrescu. Mai avem o casă la Timişoara, în renovare şi vrem să îi adăugăm 16 camere.  Cererea este foarte mare. Să vă faceţi o idee, în medie cam 1.000 de familii au trecut în fiecare an, de 15 ani încoace pe aici.

De ce ai intrat în acest proiect?

Când am fost cu Denis ”Spiderman” în Franţa, mama lui a stat în casa Ronald McDonald. Şi a ajutat-o foarte mult. Cred că a trebuit să stea doi ani acolo. Ceea ce este enorm. Statul român nu plăteşte cazarea, ci doar tratamentul, iar tu trebuie să te descurci pentru un loc unde să stai. Ceea ce devine împovărător.

Atunci am întâlnit prima oară conceptul, prin 2003-2004, şi mi s-a părut fabulos că cineva are grijă zi de zi ca aceste case să arate cum arată, să fie conduse cu dragoste, pentru că aici nu este doar un hotel, aici oamenii interacţionează şi se ajută între ei. Este o comunitate.

Apoi am fost invitată la inaugurarea primei case din Bucureşti şi mi s-a părut excelent că se întâmplă şi la noi.

Acum patru ani am intrat în board-ul lor, iar anul trecut am devenit preşedintele fundaţiei.

Acum suntem aproape gata să construim încă două case, una la Iaşi şi una la Spitalul Marie Curie. Avem banii deja strânşi pentru că în fiecare an McDonald’s are o acţiune care se numeşte McHappy Day prin care se strâng sume frumuşele: timp de o săptămână se donează 1 leu la fiecare Happymeal. Iar acestor bani li se adaugă donaţii de la angajaţi sau parteneri.

În plus, eşti ambasador al Fundaţiei Salvaţi copiii?

Suntem în al şaselea an de campanie pentru combaterea mortalităţii infantile. Cu 3.120.000  de euro am dotat 78 de maternităţi, cu aproape 400 de echipamente.

Din 2008 am fost implicată în Festivalul Brazilor de Crăciun şi am văzut ce se întâmplă la ei şi ce cazuri ajută. Mi-am dat seama că toate sarcinile vin cu acele emoţii date de faptul că tu, ca mamă, nu ştii ce se întâmplă cu copilul, indiferent de ce spune doctorul. Prin urmare, faptul că se întâmplă ca acel copil să se nască prematur este o încercare enormă. Iar, dacă peste asta se suprapune gândul că nu există echipamentul necesar salvării copilului, lucrurile depăşesc limita înţelegerii omeneşti.

Când s-a născut, Toma a trebuit să stea trei zile la o masă radiantă pentru că nu a eliminat lichidul amniotic din plămâni şi nu respira bine. Şi, oricât am fost eu şase ani de zile în maternităţi şi am văzut copii de o palmă, până nu devii mamă şi nu simţi copilul tău, nu ai cum să înţelegi.

Tot ce am făcut noi până acum, în cele 78 de maternităţi, cu aproape 3 milioane şi jumătate de euro este de fapt jumătate din necesarul total de echipamente pentru ca niciun copil să nu mai moară în România din această cauză. Este enorm pentru o organizaţie, ar fi fost mult mai simplu pentru stat. Speranţa noastră este ca şi statul să se implice în acest demers şi numai pentru dotări, cât pentru personal specializat. Vorbim despre un necesar de medici şi de asistente de neonatologie, adică de o muncă radical diferită faţă de celelalte posturi din spitale. La neonatologie este un furnal, cu necesar de atenţie 24 de ore din 24: unui nou-născut i se poate schimba viaţa definitiv în câteva secunde.

Ce te-au învăţat aceste experienţe despre tine?

Mă întreabă mulţi: cum poţi să stai prin spitale şi pe lângă copiii bolnavi? Aceşti copii, cu problemele lor pe mine mă încarcă cu forţă.

Sunt copii cât un biberon care trăiesc. Ajung la 600-700 de grame neintubaţi şi supravieţuiesc. Cine ştie cât îl doare pe un nou-născut o respiraţie? Dar se luptă pentru fiecare respiraţe. Şi dacă ei pot, nu văd de ce nu am putea şi noi.

Am aflat că pot să fac orice dacă lupt pentru visul meu şi că nimic din ce întâmpinăm noi ca probleme din sfera statutului social sau financiar nu sunt adevărate obstacole.

Dacă ne suim pe un piedestal, unde nu dăm voie nimănui să ne vadă ca oameni, este o greşală pe care o să o regretăm la un moment dat. Pentru că în viaţă contează cât bine ai făcut, nu câţi bani sau ce funcţie ai. Ci doar cât de mulţi oameni ai ajutat.

Şi fiecare om poate să ajute pe altcineva. Chiar şi cu o vorbă bună. Câteodată o vorbă face mai mult decât tot ce am făcut eu până acum. Binele este cuantificat doar în bani. Trebuie să ştii tot timpul că omul din faţa ta are nevoie de o vorbă bună, sau poţi să citeşti unor copii o oră pe săptămână, sau poţi dona o oră de consiliere din timpul tău dacă eşti psiholog, sau poţi să plantezi un copac. Sunt foarte multe lucruri pe care le poţi face şi care nu implică bani.

SMS-ul de 2 euro poate salva o viaţă. Şi nu sunt vorbe mari. Pot fi acei 2 euro care cumpără un incubator. Noi am strâns la Salvaţi copiii 3.120.000 de euro în şase ani, iar majoritatea sunt din SMS-uri. Sau formularul 2%. Formularul acesta chiar nu costă pe nimeni nimic. Şi totuşi, ştii câţi români îşi rup 5 minute din timp pentru acest formular? 30%.  Restul de 70% nu găsesc timp să semneze o hârtie.  Ei bine, acum aş începe să vorbesc din nou despre cum ajutând pe alţii, te ajuţi pe tine.

 Cum s-a întâmplat la tine transformarea de la copilul generos din Rahova, la femeia de afaceri şi la doamna Amalia de la Fundaţie?

Am făcut şi eu ca toată lumea: o facultate, un job, am câştigat bani şi pe urmă restul. Dar cumva, în paralel mă chinuam să fac şi bine. Ce îţi povesteam: l-am cunoscut pe Răzvan, apoi pe Denis şi aşa mai departe. Şi, uşor-uşor, am realizat că singurul lucru care a crescut constant în viaţa mea a fost ce făceam în caritate. Afacerile au mers aşa cum s-a putut. Cumva de atunci de când aveam grijă de câinii abandonaţi şi de copiii de lângă bloc.

Pe mine m-au învăţat părinţii să fiu bună: dacă ai ceva în mână şi mănânci trebuie să îl împarţi şi cu cel din faţa ta. Dacă nu poţi să împarţi nu trebuie să îi arăţi că ai. Şi mi-a rămas gândul ăsta: trebuie să nu jinduiască cineva la ce am eu.

Şi cum se suprapune filosofia asta de ”money maker” pe atitudinea mai degrabă creştină despre care vorbeşti acum?

Dacă e să socotim câţi bani am făcut nu sunt aşa de mulţi pe cât puteam să fac dacă nu aveam preocuparea pentru oamenii din jurul meu. De-asta nici nu auzi de mine în top 100 de milionari. Nu este obiectivul meu să fiu acolo, dar ar fi superb să câştig la loto vreun milion-două şi să am toţi banii de care am nevoie. Nu aş zice nu. Dar nu acesta este scopul:  banii. Banii, cumva vin. Am avut  odată o întâlnire cu un reprezentant al unui fond de investiţii pentru un start-up pe care îl plănuiam noi. A zis că ne ajută şi, când a venit vorba despre partea lui, ne-a spus că nu ia nimic de la noi. ”Şi banii de unde vin?”, am întrebat. Şi el zice: ”prefer să fac bine, că banii vin după. Vin!” Atunci a fost prima data când mi-am dat seama că se pot face afaceri şi aşa. Şi poţi şi aici să faci bine şi cumva banii se întorc.

Sunt contracte care vin pur şi simplu: sună cineva şi îţi spune că vrea să facă acea lucare cu tine. Dacă tu ai făcut la rândul tău bine cuiva.

Şi m-a ajutat foarte mult caritatea în afaferi.  Dacă ajuţi oameni nu înseamnă că eşti fraier şi le dai din banii tăi sau le faci ceva gratis. Înseamnă că ai ajutat pe cineva şi, la un alt nivel, te va ajuta şi pe tine altcineva.

Pe de altă parte, gândim într-o paradigmă individualistă, venerăm trupul şi bunul-trai.

Iubeşte-te pe tine însuţi! Doar că eu nu am avut timp să mă iubesc pe mine foarte mult pentru că mi se pare că sunt un om privilegiat de soartă, iubit de familie şi nu mi se pare că trebuie să mă împachetez prea mult. Nu am înţeles prea bine sloganul iubeşte-te pe tine însuţi, pricep mai mult iubeşte-ţi aproapele!

La puţin timp după ce am început să ajut oamenii, mi-am dat seama că mă ajut pe mine. Pentru că îţi schimbi perspectiva asupra lucurilor despre care crezi că sunt importante: nevoi, probleme, obiective. Când vezi oameni în jurul tău care nu au ce mânca, că sunt bolnavi, că au nevoie de medicamente, brusc nu te mai enervezi că nu merge cablul sau că nu ţi-ai luat ultima creaţie Hermes pentru că îţi dai seama de dimensiunea meschină a problemelor pe care crezi că le ai. Singurele probleme sunt cele legate de sănătate şi de iubirea părinţilor către copii. Restul sunt mici inconveniente pe care nu le realizezi până când nu ajungi în preajma celor care cu adevărat suferă.