Anastasia Konovalova, profesoara ce a bătut la ușa Ministerului Educației până a reușit să-i integreze pe copiii refugiați ucraineni în școlile din România. Șase luni mai târziu de la izbucnirea războiului, coordonează trei hub-uri educaționale

Anastasia Konovalova a avut aceeași soartă ca toți ceilalți refugiați ucraineni, nevoiți să fugă din calea războiului. În ziua în care au început să sune sirenele în Odessa, s-a întrebat ce opțiuni are pentru a se salva și pentru a-i salva viața fiului ei de numai doi ani. L-a luat de mână, și-a luat și bunica, o valiză mică și a plecat.

Ajunsă în Gara de Nord din București, s-a trezit înconjurată de mii de suflete, în special mii de copii care nu ar fi trebuit să cunoască niciodată sentimentul fricii și ororile războiului. S-a întrebat care va fi soarta lor, vor mai merge ei la școală, cum vor ține pasul cu programa școlară, ce șanse vor avea ei în viață fără educație.

Anastasia Konovalova era profesoară de limba engleză în Ucraina și a ales această meserie tocmai pentru că a știut că vrea să se implice și să dăruiască orice efort pentru viitorul copiilor din țara ei. Iar în Gara de Nord, părea că totul va fi fost în zadar.

S-a dus la Ministerul Educației, a expus grijile ce o frământau și a creionat rapid un plan. În scurt timp, la Colegiul Național Mihai Viteazul, a deschis un hub educațional pentru copiii ucraineni. Astăzi sunt 22 de astfel de hub-uri în toată țara, iar elevii ucraineni au o șansă în plus de a rămâne în contact cu școala și de a-și consolida educația.

În plus, pentru că nimeni nu are niciun plan, nu știe când și dacă se va termina războiul sau dacă acasă îi va mai aștepta Ucraina, Anastasia Konovalova îi îndeamnă pe copii să profite din plin de cursurile de imersiune în limba română pe care organizația Narada, cu sprijinul Asociației pentru Relații Comunitare prin fondul „Speranță pentru Ucraina. Putere pentru toți” le pune la dispoziție. Iată o poveste extrem de interesantă din care fiecare dintre noi vom învăța ceva.

Anastasia, cum ți se pare limba română?

Eu nu mă descurc, dar fiul meu e deja bilingv.

Serios?

Da. Are doi ani și jumătate și poate vorbi ambele limbi, atât română, cât și ucraineană.

De cât timp sunteți în România?

De șase luni.

Și în șase luni a învățat limba română?

La nivelul de doi ani și jumătate, da. Care sunt nevoile lui de comunicare? Vorbește despre trenuri, mâncare și nevoile primare, așa că o poate face în ambele limbi.

Anastasia, ești profesoară de engleză în Ucraina?

Da.

De unde ești?

Din Odessa.

Ești aici cu toată familia?

Nu. Soțul meu a rămas în Odessa, iar eu am venit cu fiul și cu bunica mea.

Părinții tăi?

Sunt acasă, în Odessa.

Povestește-mi despre sosirea ta în București și despre ce te-a determinat să le predai copiilor ucraineni…

Am venit aici și am văzut o mulțime de copii care aveau nevoie de ajutor, majoritatea dintre ei de susținere emoțională. Copiii au nevoie de o rutină pentru a se vindeca, iar școala este rutina lor. Așadar, cu ajutorul Ministerului Educației și al câtorva îngeri, am început așa-zisele hub-uri educaționale, al căror scop principal a fost să le oferim copiilor ucraineni susținere, rutină și să-i ajutăm să-și termine anul școlar.

Cererea era foarte mare, am avut liste de așteptare uriașe, așa că am deschis încă un hub, apoi încă unul și la momentul actual funcționează 22 de astfel de hub-uri la nivel de România. Toate sunt diferite, fiecare cu o viziune diferită, dar și cu alte valori. Eu mă ocup de 3 hub-uri aici, în București.

Unul este Colegiul Mihai Viteazul…

Da, al doilea este Ienăchiță Văcărescu și al treilea își are sediul într-o școală privată, SEK Bucharest International School.

Povestește-mi despre Mihai Viteazul, cel cu care ai început…. Ce se întâmplă acolo?

În acest moment predăm pentru 250 de copii aici, împărțiți în opt clase ce pornesc de la clasa 0 (copii de 5 ani), până la clasa a VI-a. Le predăm conform curriculei naționale ucrainene și, de asemenea, încercăm să le predăm limba și cultura română.

Câte ore pe zi?

3 ore pe zi, împărțite în patru lecții.

Câte lecții de română aveți pe săptămână?

Depinde foarte mult pentru că este o mare problemă cu profesorii de limba română. De fapt nu sunt profesori de limba română. Chiar acum, zilele acestea am pierdut o profesoară și pentru moment nu are cine să le predea copiilor româna.

Problema mare este curricula. Nu există limba română ca a doua limbă pentru copii. Când nu ai cărți, când nu ai o curriculă, trebuie să inventezi totul de la zero și de aceea este extrem de greu să le predăm limba română.

Știu că se predă limba română ca limbă străină anumitor minorități la noi în țară…

Da, așa este, minoritatea maghiară, spre exemplu, predă limba română ca o limbă străină însă o predă în maghiară.

Înțeleg… Și voi ar trebui să aveți manuale ca să o predați în ucraineană…

Exact! Nu poți preda o limbă străină fără să cunoști prima limbă a elevilor. Sau o poți face, dar trebuie să știi cum să o faci. Eu pot preda engleza copiilor spanioli, ruși, norvegieni, etc, însă eu știu tehnicile pentru că am făcut foarte mult training.

Pentru limba română nu este cazul, deoarece mai întâi trebuie să dezvolți un curs că să poți face asta. De aceea, fără a ști aceste tehnici, ne putem baza doar pe profesori care vorbesc ambele limbi, atât română, cât și ucraineană.

Nu spun că e imposibil să predai română fără să știi și ucraineană, însă trebuie să cunoști acele tehnici, care se dobândesc în minim un an de training.

De ce e important pentru tine ca profesoară și ca mamă ca elevii ucraineni să învețe română?

Chiar cred că situația prin care trecem acum poate fi văzută ca pe o oportunitate. Dacă nu stăm și plângem toată ziua, ci alegem să facem ceva precum a învăța limba, a învăța cultura, să privim experiențelor altor popoare, când ne vom întoarce, Ucraina va fi o țară unică, cu o experiență colectivă unică ceea ce nu va mai permite tolerarea multor lucruri.

Așadar, cred cu tărie că elevii noștri trebuie să învețe conform curriculei ucrainene, pentru că se vor întoarce acasă la un moment dat, dar, în același timp, ar trebui să observe cât de mult pot asimila minunata cultură în care am ajuns și să încerce să înțeleagă oamenii minunați cu care interacționăm. Sincer, nu cred că românii realizează cât de minunați sunt.

Iar când se vor întoarce, terorile războiului vor rămâne în trecut și ei vor aduce acasă aceste lecții de iubire și speranță și această experiență culturală minunată.

Așa că au nevoie să învețe limba română. Și o vor face. 

Dacă unii dintre refugiați vor rămâne aici, va fi o alegere extraordinară și trebuie să îi ajutăm, să le oferim abilitatea de a se descurca aici.

Dar e important pentru copiii ucraineni să rămână în contact cu școala? Se vor întoarce…

Să sperăm că se vor întoarce. Adică, noul meu credo este: „să sperăm la ce e mai bun și să ne pregătim de ce e mai rău”.

Cel mai rău nu e că nu se vor întoarce. Cel mai rău ar fi să rămână aici pentru o vreme. Pentru moment, planul pe termen mediu este un an academic. Dacă va fi mai mult, nu pot rămâne într-o societate segregată pe care o creăm noi acum prin școlile ucrainene. Cred cu tărie că dacă această situație va fi pe o perioadă mai lungă de timp, îi încurajez pe copii să meargă la școlile românești.

Însă e dificil pentru un copil care nu înțelege și nu vorbește niciun cuvânt în română, să apară la școală și să vadă el mai târziu ce se va întâmpla. Ar fi bine să știe cât de cât limba română, așa că încercăm să-i pregătim pentru o posibilă integrare lină în sistemul educațional românesc.

Iar dacă viitorul an academic va începe în Ucraina, învățarea limbii române reprezintă o dezvoltare a creierului. Așa că, cu cât vor fi mai dezvoltați copiii noștri, cu atât va fi mai bine pentru că avem mult de lucru când ne vom întoarce acasă.

Mă întreb ce fel de persoană erai în Ucraina, dacă aici ești atât de determinată să faci ceva, să-i ajuți pe toți cei din jurul tău….

Nu sunt toți profesorii așa?

Nu.

Ba da. Îți spun eu. Toți profesorii cu care lucrez și cu care am lucrat vreodată, sunt la fel. Am venit aici cu 8 profesori de la școala mea și am început acest hub, lucrând gratis timp de două luni.

Te întrebi cum e posibil? Uită-te la români. A fost o femeie care mi-a dat cheia casei ei uriașe, fără să mă întrebe cum mă cheamă, iar eu nu-i știu nici acum numele de familie. am locuit în casa ei timp de două luni și la un moment dat erau 36 de oameni în casa ei, erau saltele peste tot.

Vezi tu, asta nu e o alegere. Așa suntem noi. Și asta nu e despre mine, nu e nici măcar despre echipa mea, e vorba despre toată lumea din jurul nostru.

Îți e dor de casă?

Desigur!

Și de soțul tău?

Evident! Mai ales că nu există un plan. Nu poate veni în vizită, iar fiul meu este prea mic și mă tem să-l duc înapoi. Ne-am văzut vara trecută în vestul Ucrainei, însă este extrem de greu de ajuns acolo.

Nu poate veni aici din cauză că….

Nu are voie să părăsească țara, asemenea tuturor bărbaților. Unii au venit dovedind că au probleme de sănătate, însă el e un bărbat sănătos, slavă Domnului 😀. Ar fi fost minunat dacă ar fi putut veni în vizită, însă nu se poate.