„Un copil fericit este copilul care poate să zâmbească din orice”. Liana Dumitru și Andreea Talmazan, psihoterapeutele care au elaborat cel mai amplu și util ghid de prevenire a traumelor copiilor care au văzut și au trăit pe pielea lor războiul

„Cine ar putea să se declare expert, din România cel puțin, în gestionarea situațiilor dramatice care apar în război?” spune psihoterapeuta Liana Dumitru. „În primul rând, eu cel puțin, am încercat să-mi imaginez o astfel de situație. Ce aș face eu cu copilul meu? Eu, ca mamă, dacă aș fi într-o situație de criză. E foarte greu să-ți imaginezi cum e cineva sub ploaie de bombe”, continuă colega ei, Andreea Talmazan.

Povestea începe acum câteva săptămâni când Andreea a primit un telefon și i-a fost descrisă situația mamelor cu copii din Ucraina. Imediat a simțit că poate face ceva. A sunat-o pe Liana și într-o noapte au creat împreună scheletul unui ghid practic de preveire a traumelor copiilor, util tuturor părinților ucraineni. Unii dintre ei au văzut războiul pe viu, alții au simțit neputința și teroarea atunci când s-au ascuns de bombe în buncăre sau în subsolurile metroului. Alții au trăit durerea de a se despărți de unul dintre părinți, ca să nu mai vorbim de situații și mai sfâșietoare.

România le-a sărit în ajutor refugiaților ucraineni și mulți oameni au încercat să facă ce știau mai bine pentru a le oferi sprijin.

Liana Dumitru și Andreea Talmazan au știut că acest ghid de prevenire a traumelor copiilor este lucrul cel mai potrivit cu care ar putea să ajute într-o astfel de situație. Ghidul este tradus în ucraineană, rusă și engleză și va fi distribuit la toate granițele și în toate centrele de refugiați.

Cui i-a venit ideea acestui ghid de prevenire a traumelor copiilor în urma războiului?

Andreea: Ideea acestui ghid a venit de la Oana Bâzgan, fostă deputată în Parlamentul României, care m-a contactat într-o seară și mi-a spus că a fost în contact cu persoane, cu femei din Kiev, din Ucraina, mame în special, care povesteau în ce situație sunt acolo, cât sunt de terorizați, cât sunt de înspăimântați și cât de greu le este cu copiii în oraș și în subsoluri, pe unde se ascund de bombe.

Mi-a zis: „Ai vrea să faci un ghid, o broșură prin care să le spunem ce să facă, cum să facă, cum să facă față situației, mai ales cu copiii?”. Am zis: „Ok”. Am sunat-o pe Liana: „Uite ce propunere am, ce zici?”. Ea a zis… Ce ai zis?

Liana: „Bine”

Andreea: „Bine”.

Asta se întâmpla într-o seară, a doua zi ne-am pus să facem scheletul și seara, fiecare în bucătăria ei, prin Skype am pus pe schelet foarte multă informație, foarte mult conținut.

Liana, tu mi-ai mai spus că femeia din Kiev care a cerut ajutorul avea în grijă mai mulți copii…

Liana: Cumva da, așa a ajuns informația la noi, că femeile care au în grijă un număr mare de copii nu mai știu cum să gestioneze situația și cum să împartă atenția înspre fiecare copil. Și atunci când am realizat ghidul am ținut cont de un număr mare de copii și un număr ceva mai mic de adulți care îi pot îngriji.

Voi ați interacționat cu părinți cu copii din Ucraina?

Andreea: Nu.

Cum ați stabilit scheletul acestui ghid de prevenire a traumelor copiilor în urma războiului?

Andreea: În primul rând, eu cel puțin, am încercat să-mi imaginez o astfel de situație. Ce aș face eu cu copilul meu? Eu, ca mamă, dacă aș fi într-o situație de criză. E foarte greu să-ți imaginezi cum e cineva sub ploaie de bombe. Și mai apoi am căutat pe internet, mi-am dat seama că sunt totuși specialiști care au lucrat cu refugiați din alte zone ale lumii și am găsit mărturii despre cum au trecut persoanele respective printr-o situație de criză, sub bombe, sub amenințarea armelor și așa mai departe. Mi-a fost mult mai ușor să-mi imaginez ce se întâmplă. Și am urmărit interviurile pe care le dădeau mamele cu copii care ajungeau la graniță. Adică a fost o muncă de cercetare la acest nivel.

Citește și: Cum se naște dorința de a ajuta în sufletul unui copil de 15 ani? Taisia Țurcan, translator voluntar în Gara de Nord: „Simt că acolo sunt frații și surorile mele. Trebuie să-i ajut și pe ei, așa cum m-ar ajuta și ei pe mine”

Cum arată ghidul vostru azi? Ce cuprinde el?

Liana: Ghidul nostru este tradus deja în engleză, ucraineană și rusă. Este structurat în două părți. Prima parte vizează emoțiile și stările emoționale care pot apărea în aceste situații, iar cea de-a doua parte este mult mai practică și cuprinde o serie de jocuri care duc la relaxarea copiilor. Ne-am axat foarte mult pe corporalitate, de a folosi corpul în aceste jocuri. Ne-am întrebat dacă am putea folosi și jocuri ceva mai zgomotoase și am ales să nu le implicăm pentru că nu știm dacă acei copii pot face zgomot. Ne axăm foarte mult pe respirație, pe relaxare… Cam așa arată.

Îmi spuneați că informațiile din acest ghid de prevenire a traumelor copiilor sunt atipice față de alte ghiduri de psihologie adresate celor mici. De ce?

Andreea: Informațiile sunt atipice pentru că am trecut de zona generalității și ne-am dus pe concret. Concret, ce se poate face într-o situație de criză? Și ne-am imaginat închiși într-un metrou, într-o stație de metrou și ne-am întrebat ce se poate întâmpla acolo. Cum poți să gestionezi o stare de anxietate, de spaimă, de frică, de angoasă? Și am pus concret. Nu am avut pretenția că știm exact dacă am pus acolo tot ceea ce am fi putut pune, sau s-ar putea face în astfel de situații, dar ne-am gândit că e un punct de plecare. Cineva care ajunge să citească sau să intre în contact cu ghidul nostru își poate reaminti cu ușurință: „A, asta pot să fac. Și mai pot să fac asta și asta, și asta”. e pur și simplu un punct de plecare. Și asta e diferența între ghidul nostru și alte ghiduri, că oferim ceva concret.

Ce înseamnă că nu aveți pretenția că știți exact?

Liana: Cine ar putea să se declare expert, din România cel puțin, în gestionarea situațiilor dramatice care apar în război? Noi nu ne-am confruntat cu așa ceva ca societate și atunci ne putem sprijini pe acele ghiduri și să facem un research din alte zone de conflict și să încercăm să adaptăm situației de acum.

Spre exemplu, ne-am gândit foarte mult la cum trăiesc copilașii bombardamentele în situația în care nu toți au un adult pe care să-l îmbrățișeze în acel moment. Și atunci ne-a venit ideea să punem în ghid ca fiecărui copil să i se dea o jucărie de pluș și să fie încurajat să o îmbrățișeze foarte tare în momentul în care simte spaimă. Și în felul acesta să obțină puțină consolare.

Care este pe mai departe traseul acestui ghid?

Andreea: Înainte de a-ți răspunde la această întrebare, vreau să-ți spun altceva. După ce am terminat ghidul l-am trimis la paginație – asta iarăși e un lucru interesant, că pentru ghid am folosit niște desene de copii care să-l facă mult mai uman, mai ușor de primit, de acceptat, pentru că desenele de copii întotdeauna sunt o plăcere să le privești – s-a întâmplat următorul lucru: veneau știri dinspre graniță, dinspre granița noastră sau dinspre granița poloneză, despre părinți cu copii care făcuseră cumva instinctual, intuitiv unele lucruri pe care noi le puseserăm în ghid. Și poate că cel mai impresionant caz a fost cel al băiețelului care a venit singur la granița poloneză, cu un număr de telefon scris pe palmă, cu un bilețel în buzunar și cu o jucărioară de pluș. Mai apoi am văzut podul de jucării de peste Siret. Cumva, intuitiv, oamenii au făcut ce am pus și noi în ghid.

Și asta ne-a dat încredere că am făcut bine ce am făcut.

Și o altă sursă de informare – pentru că o aveam în minte, dar am uitat – au fost multele lecturi pe care le-am avut amândouă în perioada de formare, despre psihanaliști care au lucrat cu supraviețuitori din lagărele de concentrare naziste și cu urmașii supraviețuitorilor. Cum au elaborat și ce au trăit ei după cel de-al doilea Război Mondial e o sursă fantastică de informație despre cum trăiești o situație de război sau despre cum trăiești o situație traumatică la nivel de societate.

Liana: Pornind cumva din această zonă de inspirație, am ales și motto-ul ghidului: „Binele și iubirea nu au granițe”.

Revin, ce se întâmplă cu acest ghid de prevenire a traumelor copiilor pe mai departe?

Andreea: Suntem în discuții cu Guvernul României să-l preia și să-l pună pe platforma Guvernului de ajutorare a refugiaților și sperăm să ajungă la cât mai multe persoane. Pentru că este tradus și în engleză, și în rusă, și în ucraineană, să ajungă la granițe în centrele de refugiați, în taberele de refugiați și chiar și în centrele în care se lucrează cu copii orfani care au ajuns în România.

Este un proiect 100% de voluntariat?

Liana: Este un proiect 100% de voluntariat.

Andreea: E un proiect 100% de voluntariat și este un proiect pe care l-am făcut pentru mame și pentru femei și pentru copii. Adică iubim amândouă la fel de mult copiii și ne gândim că nu merită. Nu merită nici ei, copiii ucraineni, nu merită nici copiii români, nu merită nici un copil să trăiască sub teroare.

Dar de ce v-ați implicat în proiect? Aveați prea mult timp liber?

Andreea: Nu este vorba că nu am fi avut treabă sau nu am fi avut mult de lucru, însă începerea războiului a fost un șoc pentru noi toți. Și pentru noi ca specialiști, și pentru pacienții și clienții noștri, și pentru copiii noștri și familiile noastre. Realizarea acestui ghid, dacă e să folosesc o exprimare de specialitate, a fost modul prin care noi am elaborat această spaimă.

Adică?

Andreea: Am elaborat frica pe care și noi am fi putut-o trăi. Fiecare dintre noi, oricât de pregătiți am fi psihologic, niciodată nu suntem pregătiți pentru un război. Și atunci, ca să putem să trăim frica, ne-am imaginat ce-am putea face noi într-o astfel de situație și cumva ne-am pregătit pregătind pe altcineva.

Cel puțin despre tine, Liana, știu că nu ești la primul proiect de voluntariat…

Liana: Nu, nu e primul proiect de voluntariat.

Am făcut voluntariat în trecut, în ceea ce privește populația romă, am lucrat mult pe drepturile romilor, sunt implicată tot în zona de voluntariat pe ajutorarea refugiaților în Chișinău, am câțiva prieteni acolo cu care colaborez pentru asta…

Și mergi o dată la două săptămâni în Republica Moldova…

Liana: Cam așa, merg o dată la două săptămâni în Chișinău și încerc să ajut și acolo.

Iar tu, Andreea?

Andreea: Mai puțin. Adică nu în zona aceasta. Dar am fost odată rugată să merg la școala la care făcea Valeriu Nicolae lecții cu copiii, să le vorbesc despre droguri. Și cel mai mare, de fapt singurul sfat pe care l-am primit atunci a fost: „Ai grijă că ei știu mai multe despre droguri decât știi tu”.

Și așa era?

Andreea: Da. Și ca să pot să ajung totuși la subiect și ca să pot să creez o relație cu ei, i-am pus să deseneze. Și i-am pus să deseneze cel mai frumos vis al lor. Și am strâns vreo 25, 30 de desene absolut minunate și în timp ce ei desenau, vorbeam despre droguri. Mai spuneam eu ceva, mai spuneau ei, însă ceea ce mi-au povestit a fost îngrozitor. E o situație în anumite zone ale orașului și cred că și în alte zone ale țării, în care copiii trăiesc pur și simplu cu drogurile în ușă.

Liana: activitatea de desen am inclus-o și în ghid. Este o metodă foarte bună de elaborare și de a pune în afara noastră ceea ce simțim. Iar pentru copii este la îndemână, ei fac față situațiilor prin joc și joacă.

De fapt asta am vrut să facem prin ghid, să fie o supapă care să le deschidă din nou creativitatea. În momentele traumatice creativitatea este închisă și noi am vrut ca prin indicațiile acestea să ajutăm să atingă din nou, să intre în contact cu creativitatea și cu spiritul lor ludic.

Cum ați ajuns voi să vă ocupați de psihanaliză?

Andreea: Drumul meu, pe scurt, până la psihanaliză a început cu 10 ani de presă, cu 10 ani de impresariat artistic, cu câțiva ani de cochetare cu astrologia și mai apoi facultatea de psihologie și formarea în psihanaliză, în psihoterapia psihanalitică la Asociația Insight – de fapt acolo ne-am și cunoscut eu cu Liana – și iată-mă azi aici.

Liana: Parcursul meu profesional începe într-o zonă tehnică, inițial am terminat facultatea de Agronomie, am ajuns într-un punct al vieții în care am simțit că am nevoie să fiu mult mai mult în contact cu oamenii și să aduc un aport, și nu financiar și prin urmare am făcut Facultatea de Psihologie, apoi un master, apoi formarea la Insight și ușor, ușor am intrat în meserie.

Înțeleg că voi erați prietene? Sau cum de ți-a fost așa de ușor ca pentru un astfel de proiect de voluntariat să o suni chiar pe Liana?

Andreea: Noi încă de la formare am fost cumva…ne-am simpatizat, ne-am mai ajutat din când în când pe diverse lucruri minore, cum ar fi: „am nevoie de un articol pe tema asta, am nevoie de o recomandare de carte pe tema nu știu care” și de-a lungul timpului am mai avut tot felul de idei și de proiecte și o sunam: „Te-ar interesa să facem asta? Tu cum vezi lucrurile?” (de fapt nu cred că a fost vreunul care să se fi concretizat până acum). Noi am păstrat legătura și chiar dacă vorbeam o dată la două, trei luni, ne tot imaginam ce ar trebui să facem unde vedem că sunt probleme. Cum îți spuneam (n.r. înainte de interviu) mie mi se pare că adolescenții sunt acea categorie de dezvoltare de vârstă abandonată la propriu și de societate, și de sistemul de învățământ, și de părinți și cred că au nevoie să-i ajutăm cumva. Și mă gândesc tot timpul la ce proiecte am putea face pentru adolescenți. Și tot vorbind mai de una, mai de alta cu Liana am știu că e persoana care gândește ca mine, gândește asemănător cu mine.

Am sunat-o, am întrebat-o…

A fost prima ta opțiune?

Andreea: Prima, da.

Liana: Mulțumesc

Când v-ați considera satisfăcute și mulțumite de ceea ce ați realizat?

Liana: Cred că în momentul în care primii copii vor juca acele jocuri.

Andreea: Eu aș simți că ne-am atins scopul în momentul în care vom auzi că una dintre activitățile pe care noi le-am trecut în ghid a devenit un punct de referință și este practicată în toate comunitățile cu copii.

Liana: Am recomandat ca în stațiile de metrou sau unde se află ei să existe o zonă dedicată și să știe atât copiii, cât și adulții că în acea zonă se merge atunci când îți este rău fizic sau emoțional și ai nevoie de suport.

Ne-am gândit la această strategie pentru a ajuta doamnele care îi îngrijesc și care poate nu au cum să-i urmărească pe toți odată. Și în felul acesta, dacă văd un copil în acea zonă este foarte clar că acel copil are nevoie de atenție atunci, nu mai târziu.

Ceea ce se poate aplica și adulților pentru că și acele femei sunt obosite, copleșite, sunt speriate și atunci în ghid am inclus și Take 5 pentru adulți, care să fie semnalul pe care și-l spun între ei atunci când au nevoie de o pauză, să se descarce și să nu o facă de față cu copiii.

Liana, ce ai simțit când te-a sunat Andreea cu propunerea asta?

Liana: : Îngrijorare, în primul rând. Povestea pe care mi-a spus-o ea a fost un contact cu realitatea mult mai direct decât ceea ce am văzut la televizor. Există o femeie care din disperare a sunat alte femei și a spus: „Ajutați-mă cumva să știu cum să le fac viața copiilor mai ușoară în condițiile date”. Și atunci a fost îngrijorare.

Prima dată am simțit îngrijorare și apoi am simțit furie. Dar furia aia era constantă de câteva zile prin ceea ce vedeam la televizor. Din furie, care s-a legat foarte bine cu starea de neputință pe care o trăim cu toții, a venit și curajul de a scrie, de a face ceva, de a contribui cumva, chiar dacă nu direct, nu fizic, ci prin acest ghid de prevenire a traumelor.

Din punctul de vedere al unui psiholog, cum trebuie să arate un copil fericit?

Liana: Un copil fericit este acel copil care se poate juca în siguranță, fără să se uite peste umăr.

Andreea: Din punctul meu de vedere, un copil fericit este copilul care poate să zâmbească din orice. Să plângă liber, să râdă liber, să alerge, să cadă, să se ridice, să experimenteze pur și simplu viața.