Refugiată din calea bombelor pentru a doua oară, și-a luat fata, nepoata și pisica, și-a pus toată viața într-un rucsac și a venit la București. Povestea supraviețuitoarelor Eleni, Nelli și Eva

Ți-ai pus vreodată întrebarea care este sensul real, palpabil al cuvântului refugiat? Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să te trezești brusc din somn în zgomot de alarme și de bombe? Sau cum ar fi să trebuiască să-ți îndeși în trei rucsaci viața ta de până acum și să o pornești către necunoscut? Cum ar fi ca tot ce-ți era familiar până ieri, cu bune și cu rele, să dispară într-o negură deasă, iar în fața ta să se întindă o cale cu totul nouă, încărcată de greutăți și provocări pe care nici nu le-ai bănuit vreodată?

Asta trăiesc milioane de refugiați ucraineni care au fost obligați să-și închidă casele, să pună lacăt vieții lor și să o pornească spre alte zări. Cu copii, cu animale de companie și cu doar câteva lucruri esențiale și amintiri adunate într-o geantă.

Le-am întâlnit pe Elina, Nelli și Eva, bunica, mama și fetița, trei generații de ucrainence ce au fugit din calea războiului. Au ajuns la București pe 4 martie, la Autogara Filaret, cu un mic geamantan, din acela ce poate fi considerat bagaj de mână în avion, doi rucsaci și o pisică pe care o cărau într-un cearșaf până ce s-a îndurat cineva și le-a oferit o cușcă de transport. Erau dezorientate, obosite, înfometate și însetate. Știau că destinația lor este Israel, având rude acolo, dar nu știau cum pot ajunge. Cineva le-a întins o mână de ajutor și le-a cazat într-un apartament, în așteptarea călătoriei.

Micuța Eva s-a acomodat cel mai repede, chiar dacă în bagaj avea o doar o căsuță de păpuși în miniatură, ca să nu ocupe mult loc și o tabletă cu care să-și mai omoare timpul.

Ce m-a șocat cu adevărat a fost optimismul lor și bunătatea din priviri. Sunt convinse că totul e la mâna lui Dumnezeu care nu contenește să le scoată oameni buni în cale și care, mai devreme sau mai târziu le va arăta calea înapoi spre casă.

Nu e prima dată când trăiesc o asemenea teroare. Au cunoscut războiul în Israel, iar babushka, Elina, este pentru a doua oară refugiată. În 1990 a fugit din Azerbaijan, după ce armenii sprijiniți de forțele ruse au atacat capitala țării, trăgând în mulțimea de oameni și provocând un adevărat masacru. Atunci Elina a cerut statutul de refugiat în Ucraina. Fostul ei soț și tatăl copiilor ei, pe jumătate armean, pe jumătate evreu, a rămas să lupte pentru Ucraina. La fel toți bărbații din familie. Le-am întrebat dacă ucrainenii chiar cred în această luptă, dacă o fac ca să-și apere țara sau pentru că sunt obligați de legea marțială. Răspunsul este o lecție de patriotism cum rar mi-a fost dat să văd: „Credem 100% în lupta asta”.

Nelli, are 26 de ani iar războiul pentru ea nu e nicidecum ceva nou

Nelli, de când ați plecat de acasă?

Nu-mi amintesc exact, posibil că pe 3 martie.

Din ce oraș veniți?

Din Odessa.

Începuseră bombardamentele în Odessa când ați plecat?

Când noi plecam, era deja război.

A început pe 24 februarie în toată țara și în Odessa exploziile erau la ordinea zilei.

Cum ați luat decizia asta de a pleca? De a strânge totul într-o geantă și a pleca?

Ne-am gândit câteva zile și ultima noapte a fost decisivă. În acea noapte a sunat o oră alarma de război, ne-am speriat foarte tare și atunci am hotărât să plecăm. Era momentul în care lucrurile s-au înrăutățit și nu mai puteam sta.

Ce ați pus în bagaj?

Interdicția de a ieși din casă este de la 7 seara până la 5 dimineața. Așa că am avut timp să adunăm strictul necesar. În timp ce fiica mea dormea, în acea seară, am adunat cele indispensabile vieții, haine călduroase, actele și tot ce era mai ușor de cărat. Am luat obiectele care ne-ar fi fost de folos într-o primă perioadă de câteva zile. Apoi, ne-am gândit că vedem noi ce facem.

A mai rămas cineva acasă? Familia voastră?

Da, a rămas bunica, mama tatălui meu și tata. De asemenea, verișorii mei, mătușa și unchiul. Unchiul e militar, dar nu știu exact ce grad are.

Frații (cuvânt preluat mot-a-mot din limba rusă și se referă la bărbați) nu pot pleca deoarece bărbații nu au voie să plece. Verișorii, băieții mătușii mele au fost nevoiți să rămână.

Tatăl meu a plecat să lupte în armata ucraineană, alături de unchiul meu.

Ce lucrai înainte de război?

Am lucrat ca patiser. Făceam torturi, deserturi la o fabrică de prăjituri.

Locuiați în aceeași casă cu mama ta?

Da, trăiam cu mama și cu logodnicul meu în aceeași casă.

Logodnicul tău ce lucra?

El lucra la un magazin de produse electro-casnice.

Cum era viața voastră înainte de război? Descrie-mi o zi din viața voastră?

Totul era foarte bine. Fiica mea mergea la școală în clasa I, începuse să citească, să scrie, totul era tare bine. În plus, și mie îmi mergea bine la serviciu.

Citește și: Poveste de dragoste printre bombe: Teodor și Anastasia, un român și o ucraineancă s-au logodit în prima zi de război. Doar granița, teama, războiul și refugiații au fost martori

Când ați auzit prima oară de război? Când a apărut prima dată perspectiva războiului?

Până în prezent ne-am tot confruntat la fel cu acțiuni militare în Israel. Apoi am venit în Ucraina și a început și aici.

Acum câțiva ani am fost cu fiica mea în Israel și la fel ne-am confruntat cu războiul de acolo. Suna alarma mai tot timpul, erau bombardamente și de aceea ne-am întors în Ucraina.

Pe 24 februarie, în Ucraina ne-am trezit toți, toată țara, pe la 4-5 dimineața din cauza exploziilor. În această zi Eva trebuia să meargă la școală, eu să merg la serviciu, însă a început o panică generală: „ce școală, ce muncă, toți rămâneți acasă”.

Nu știați că există perspectiva de a începe războiul? Nu erau amenințări?

Știam că există niște tensiuni politice, dar nu prea mă pricep la asta.

Însă nu mi-am imaginat că pot să ia asemenea amploare. Nimeni nu știa.

Cum vezi tu viitorul tău și al fiicei tale?

Eu aștept, eu cred că în Ucraina din nou va fi pace, că ne vom întoarce și că Eva va merge din nou la școală și eu voi lucra.

Casa voastră e încă în picioare? Știți ceva, aveți vești?

Da, totul e în ordine, ținem legătura cu vecina care ne comunică dacă se întâmplă ceva.

Tu ai cetățenie israeliană?

Da.

Care e legătura ta cu Israelul?

Am rădăcini de familie. Am două surori care trăiesc acolo.

Te gândești să rămâi acolo sau să te întorci în Ucraina?

Ucraina ne este mai aproape de suflet. Eu m-am născut în Ucraina, fiica mea s-a născut în Ucraina, am trăit toată viața aici. Vrem să ne întoarcem acasă

Câți ani ai?

26 de ani.

Elina are numai 54 de ani, este bunică (babushka) și este pentru a doua oară în viață refugiat

Ce sentimente aveți față de ruși? Vă considerați frați?

Eu nu dușmănesc pe nimeni, de aceea nu pot să mă supăr sau să urăsc anumite naționalități.

Dar Ucraina a fost alipită Rusiei. Erați cumva frați acum 30 de ani… Cum era viața înainte de 1990?

Noi eram toți ca frații, nu ne împărțeam pe naționalități. Eu am trăit la Baku, apoi am plecat de acolo, într-un fel m-am refugiat în Ucraina când au început conflictele armate. Sunt a doua oară în viață refugiat.

Ce ați găsit în România când ați venit?

Am găsit oameni buni, trimiși de Dumnezeu și de aceea nu pot să mă supăr pe nimeni pentru că oamenii buni sunt mai mulți decât cei răi.

Ce lucrați înainte de bombardamente?

Am mai multe profesii, coafeză, croitoreasă, dar mai mult sunt bunică. O ajutam pe fiica mea să o crească pe Eva.

Cum arată viitorul pentru dumneavoastră? Ați putea fi a treia oară refugiată în Israel sau vă întoarceți în Ucraina?

Totul e în mâna lui Dumnezeu. Sunt pregătită pentru orice. Însă eu cred doar în bine.

Soțul e ucrainean?

Eu sunt divorțată. El este pe jumătate armean, pe jumătate evreu.

Și luptă pentru Ucraina?

Da.

Cred ucrainenii în lupta aceasta? O fac pentru că vor să-și apere țara sau pentru că există această lege marțială?

Cred 100%.

Eva are numai 7 ani, zâmbește tot timpul și oferă cele mai calde îmbrățițări

Ai emoții?

Da.

Îți place aici, la București?

Îmi place.

Cum te simți aici?

Ca acasă.

Faci lecții online?

Mama îmi dă telefonul ca eu să fac lecții de citire cu învățătoarea.

Și te vezi cu colegii tăi online?

Doar cu învățătoarea, ca să nu ne încurce alți copii.

Prietenii tăi unde sunt?

În Odessa, Israel..

(mama spune în paralel că prietenii s-au împrăștiat în lume, unii în Cehia, alții în Moldova, Germania, România și că a aflat acest lucru de pe grupul părinților din școală).

Unde e pisica ta?

Pisica s-a ascuns că a văzut multă lume în casă.

Ne povestești despre ea? De când o ai și cât de mult o iubești?

O iubesc foarte tare (Mama: Pisica e mai mare cu două luni ca Eva)