fbpx

Căutare

Share this article

Întâlnirea cu Roxana Lupu a pornit în mine un izvor de întrebări existențiale legate în special de sensul pe care aleg să-l dau vieții mele. De ce? Roxana are o familie frumoasă, o fetiță de vârsta grădiniței, un business, o casă, un soț, o mulțime de proiecte și cu toate acestea se dedică trup și suflet oamenilor aflați în nevoie. Încercând să fac un inventar al lucrurilor pe care le face, am ajuns la concluzia că nu doarme mai niciodată.

Fost jurnalist, Roxana a lăsat la un moment dat presa pentru a se dedica unor proiecte ce păreau să rezoneze mai bine cu principiile ei de viață. Una dintre primele femei care a terminat cu succes un Iron Man (știți, acel concurs sportiv de maximă anduranță pe care îl finalizează doar cei antrenați extrem de bine atât fizic, cât și psihic), mare amatoare de ciclism montan, Roxana Lupu și-a deschis o agenție de comunicare prin sport și a pus bazele în România conceptului de plogging (prin sport ajutăm la igienizarea și ecologizarea mediului înconjurător). Între timp a înființat și un ONG și când ne-a lovit pandemia, a fost printre primii care au sărit în ajutor: a adunat o mână de voluntari, a creat o platformă și zi de zi, cu telefonul în mână și cu laptopul în față a încercat să mapeze nevoile spitalelor de stat din România. A vorbit apoi cu diferite companii, a adunat bani și a încercat să acopere nevoile de măști, combinezoane, igienizante, să facă legătura dintre cei ce aveau și cei ce nu aveau. A descoperit un sentiment minunat de împlinire și sens în viață.

Roxana Lupu
Maria. Foto: Raduly Laszlo

A doua zi după ce a izbucnit războiul din Ucraina, Roxana Lupu i-a mărturisit soțului ei că ea vrea să meargă în vama Siret și să dea o mână de ajutor. Jumătate de săptămână stătea în vamă, vorbea cu refugiații, încerca să-i ajute să meargă mai departe, iar cealaltă jumătate venea la București unde strângea ajutoare pe care să le încarce în camion și să le treacă în Ucraina, urmând a fi împărțite celor ce aveau nevoie de produse de strictă necesitate.

Într-o duminică, printre toți cei ce treceau vama, Roxana Lupu a zărit o mamă cu fiica ei ce aveau mare nevoie de ajutor. Erau complet dezorientate și debusolate, motiv pentru care s-a simțit responsabilă să le arate o rază de speranță și siguranță, așa că le-a luat la ea acasă și le-a cazat până au reușit să plece către destinația finală.

Săptămâna asta pleacă din nou cu un transport umanitar la Cernăuți și este pentru prima dată când pe lista de cumpărături se regăsesc saci pentru cadavre.

Ceea ce am scris mai sus sunt numai câteva vorbe în care am încercat să sintetizez cam cu ce se ocupă Roxana Lupu. Sunt convinsă că după ce veți citi interviul cu ea, asemenea mie, vă veți pleca pălăria și veți rămâne puțin pe gânduri, cu întrebarea nerostită pe buze: „Eu când am făcut ultima faptă bună?”

Roxana Lupu a înființat organizația The Future is NOW, ce intervine în situații de criză umanitară

Roxana, îți amintești când ai făcut tu prima faptă bună?

M-ai luat tare cu prima faptă bună 😀. Habar nu am, nu știu…

Ai adus un cățel acasă, ai salvat un puișor….

Nu știu dacă prima, dar, da, am salvat un cățeluș. Și avem și niște pisicuțe salvate acasă, eu și soțul meu, care au devenit parte din familie. Dar mi-e greu să mă raportez la mine ca omul care face fapte bune, mă simt prost să vorbesc așa despre mine.

Roxana Lupu
Roxana Lupu alături de familia de ucraineni în centrul de refugiați de . Foto: Raduly Laszlolângă Gara de Nord

Dar ce faci tu? Cu ce te ocupi? Fă-mi un CV al tău 😀

Am o agenție de comunicare prin sport și evenimente, am un ONG prin care facem acțiuni de ecologizare și igienizare prin sport, un concept care se cheamă plogging și cumva ONG-ul nostru a căpătat și dimensiunea asta de intervenții de urgență în crize umanitare de când a început COVID.

Primul vostru astfel de proiect de intervenție în crize umanitare a fost?

Primul nostru proiect în categoria intervenții de urgență în crize umanitare a fost legat de COVID. Atunci, la începutul crizei, când toate lucrurile erau foarte în ceață am încercat să facem ceva, să contribuim cu ceva și am făcut o platformă prin care am mapat nevoile spitalelor de stat din România. Pe atunci nu se știa – sau cel puțin nu se comunica pentru că noi avem dintotdeauna o problemă de comunicare din partea instituțiilor statului – și atunci am făcut această platformă online, prin care am luat legătura cu oamenii din spitale și i-am convins să-mi spună care sunt nevoile lor. Doar așa puteam să încercăm să-i ajutăm. Am strâns o echipă de aproximativ 16 voluntari, ne-am apucat să vorbim cu spitalele, să le întrebăm ce nevoi au și am mapat asta pe o platformă. După care am încercat să interconectăm ONG-uri, companii private, persoane private care doreau să contribuie, astfel încât să redirecționăm o parte din echipamentele necesare spitalelor. Am făcut rost de sponsorizări de la companii și am acoperit noi nevoile câtorva spitale din țară. A fost un vibe minunat atunci și ne-am dat seama că vrem să facem asta, de câte ori apare ceva de genul acesta.

Roxana Lupu
Roxana Lupu, voluntar în Vama Siret

Doamne ajută să nu mai apară…

Doamne ajută să nu mai apară, da.

Ce făceai pe 24 februarie 2022?

Păi cred că eram acasă cu ai mei și când a început chestia asta, la o zi, i-am spus soțului meu: „să știi că eu o să plec la Siret”. El a făcut o pauză și a zis: „Bine, dacă simți tu să faci asta, mergi”. Am mers acolo, lucrurile erau foarte la început, era haos, nu știa nimeni ce să facă, cum să facă și am luat pulsul acolo, imediat ce au început oamenii să vină prin vama Siret. Am încercat apoi să merg să vorbesc cu autoritățile, să văd cum pot fi de folos și cum pot contribui. M-am cunoscut cu oameni din ONG-uri și efectiv am ajutat acolo, pe loc, în cazuri particulare, am împărțit ceai, sendvișuri, lucruri de genul acesta.

Apoi am încercat să găsesc căi de a ajuta mai mult decât a fi un voluntar în vama Siret și a împărți ceai. M-am gândit ce pot să fac mai mult de atât.

Roxana Lupu
Roxana Lupu în prima zi în Vama Siret

Cât ai stat în vamă?

În vamă mergeam weekendu-rile și apoi am început să stau mai mult: plecam de joi și stăteam până duminică. Am început apoi transporturile și plecam joia, duceam transportul și apoi rămâneam să voluntariez până duminică.

Roxana Lupu
Unul dintre paleții cu produse pregătiți pentru Kiev

Ce înseamnă transportul?

Am început să strângem donații, atât în produse, cât și în bani și cu banii donați de oameni mergeam și cumpăram produse de strictă necesitate pentru oamenii din Ucraina. Bineînțeles strângeam și produse la noi la birou pe care le încărcam, cumpăram și duceam lucruri în funcție de listele foarte concrete pe care le primeam de la ONG-urile cu care vorbeam din Ucraina. Practic noi ne întâlneam în Ucraina, descărcam și ei încărcau ceea ce noi duceam.

Și erau distribuite mai apoi la oameni?

Erau distribuite la oameni și în regiuni, acolo unde era nevoie. Erau ONG-uri și mai mari, și mai mici, cele mai mari aveau puncte în toată Ucraina și le duceau apoi ori cu trenul, ori cu mașina, așa cum se putea, în funcție de ce nevoi erau.

Roxana Lupu
Vama Siret în primele zile de la izbucnirea războiului

Cât a durat perioada asta de voluntariat în vamă?

Perioada de voluntariat în vamă a durat cred că primele trei săptămâni, timp în care am fost acolo cam bună parte din săptămână, pentru că plecam cu transportul și apoi rămâneam. Apoi am rămas mai mult în București, în sensul în care doar duceam, descărcam transportul și apoi mă întorceam în București, pentru că noi am început să ne concentrăm și pe oamenii de aici, din București, cei care au decis să rămână și care aveau nevoile lor. De fapt fie cei care voiau să rămână în România, fie cei care rămâneau aici o perioadă tampon cât să-și facă planurile unde să plece, să facă rost de vize, să stabilească ultimele detalii pe mai departe.

Unde suntem noi azi? Ce e aici?

Suntem la un centru de tranzit pentru refugiați Aici noi venim și suplimentăm cu tot ce au ei nevoie, de la produse de strictă necesitate până la a sta și a petrece timp cu ei, cu adulții, cu copiii, facem sport cu ei, facem mișcare, desenăm, terapie prin artă, terapie prin sport, încercăm să le facem zilele mai senine aici.

Roxana Lupu
Maria și familia ei: mama, bunica și sora mai mică. Foto: Raduly Laszlo

Săptămâna viitoare pleci în Ucraina….

Săptămâna viitoare plecăm iarăși cu un transport în Ucraina. Am strâns donații, facem acum cumpărături… Spre deosebire de primele transporturi, acum pe lista noastră de cumpărături figurează și saci de cadavre. Ni se spune din Ucraina că au nevoie de foarte mulți saci pentru că sunt foarte multe victime și se face preluarea oamenilor care au murit acolo și au nevoie de astfel de produse. Oamenii de acolo spun că se așteaptă să continue conflictul și acum produsele de strictă necesitate sunt alimentele – sunt foarte mulți oameni care au nevoie de mâncare, sunt foarte mulți oameni care și-au părăsit casele și sunt în alte zone din Ucraina unde au iarăși nevoie de mâncare, haine și alte lucruri. Și o să mergem până la Cernăuți să lăsăm transportul acesta. Tot joi va trebui să mai înlesnesc un alt transport: noi am livrat și către administrația din Nicolaev – acolo știți că a fost bombardată clădirea administrativă – și suntem în legătură cu administrația de acolo și practic le-am făcut legătura cu un ONG internațional foarte mare care are baza în Siret și care are strânse foarte multe donații de la alte ONG-uri internaționale. Eu o să facilitez acest transport, o să merg eu cu ei la centru, o să încărcăm și o să-l ducă ei spre Nicolaev.

Acum vreo trei săptămâni, tu ai luat chiar la tine acasă o familie de ucraineni…

Eram în vamă și trebuia să mă întorc acasă. Era duminică. Vorbisem cu cineva să mă întorc spre București și cei cu care voluntariasem în vamă erau o organizație, un ONG din Covasna al unor pompieri. Ei făceau asta: puneau la dispoziția oamenilor mașini cu care îi aduceau la București sau în diverse alte orașe din țară. Îi preluau din Siret și îi duceau în diverse zone din țară, acolo unde aveau nevoie să ajungă. Am văzut printre toate mamele cu copii o mamă cu o fetiță ce păreau destul de debusolate și prin intermediul translatorului am înțeles că nu au unde să stea în București. Am vorbit cu acest ONG din Covasna, am spus că vor să ajungă la București și că o să le iau eu la mine.

Roxana Lupu
Fetița Roxanei și Sofia, fetița refugiată ce a stat în casa lor

Citește și: Cum se naște dorința de a ajuta în sufletul unui copil de 15 ani? Taisia Țurcan, translator voluntar în Gara de Nord: „Simt că acolo sunt frații și surorile mele. Trebuie să-i ajut și pe ei, așa cum m-ar ajuta și ei pe mine”

Noi nu avem un apartament foarte mare, dar o mămică cu un copil puteam să acomodăm. I-am spus mămicii: „Uite, o să mergi la mine, e totul în regulă”. Am simțit nevoia atunci să o liniștesc și să-i spun că totul va fi în regulă. Atunci cei de la pompieri au spus: „Păi haideți și dumneavoastră”. Și așa am venit și eu acasă și le-am însoțit.

Roxana Lupu
Produsele de strictă necesitate strânse la biroul Roxanei

În mașină, cu mămica și cu copilul, a mai fost încă o familie formată dintr-o mamă cu un adolescent și am venit împreună spre București. Au stat la noi câteva zile, fetița s-a împrietenit cu fetița mea și deși una vorbește ucraineană, una vorbește română, fiecare vorbea în legea ei, dar se înțelegeau perfect. Nici o secundă nu a fost nevoie de nici un translator. Au desenat împreună, una zicea ceva în ucraineană, cealaltă zicea ceva în română, nu era absolut nici o problemă. S-au jucat cu păpușele, au desenat, au alergat, s-au jucat v-ați ascunselea, am mers împreună la cafenea, noi adulții am băut o cafea și ele s-au jucat și s-au fugărit prin cafenea. Au fost minunate zilele astea. Poate și pentru că am simțit că pot să le ofer sentimentul acesta de siguranță. De asta e grozav că foarte mulți români au făcut asta și încurajez în continuare pe oricine poate să facă asta, să o facă.

Roxana Lupu
Roxana admiră un desen foarte emoționant făcut de micuța Kira. Foto: Raduly Laszlo

Ce a spus soțul tău? După ce că erai atâta timp plecată prin vamă, te-ai mai întors și cu musafiri acasă…

Soțul meu a fost foarte bucuros să vadă că vin cu o mămică și un copil. El mi-a spus că vrea să luăm o familie la noi pentru câteva zile. Singurul…mă rog, nu a fost reproș… ideea este că obosiserăm amândoi și la un moment dat el, pentru că rămânea cu copilul acasă și eu eram plecată și destul de absentă – în sensul în care eram implicată pe telefon, eram non stop pe telefon de dimineața până noaptea – iar copilul meu obișnuit să aibă atenția mea bineînțeles că o cerea, atunci soțul meu mi-a spus: „V-a trebui să lași acel telefon de-o parte”. Eu nu puteam să fac asta pentru că-mi țiuiau absolut toate grupurile în care eram și plus că aveam foarte multe spețe în desfășurare. Vorbeam cu ONG-uri, cu oameni, aveam un caz de zece mămici care trebuie să ajungă nu știu unde, o bătrână cu un cățel care trebuia deparazitat și să-i facem rost de acte ca să treacă vama… Erau nenumărate spețe on going și nu puteam să mă opresc din chestia asta.

Roxana Lupu
Roxana Lupu în toiul nopții, gata să plece cu un nou transport spre Ucraina

Dar tu ai terminat un Iron Man, asta înseamnă că ai multă anduranță… 😀. De unde vine anduranța asta?

😀 Cred că e nativă. Apropo de anduranța emoțională – pentru că până la urmă, în cazul acesta despre asta e vorba, cred că e și modul meu de a face față stresului. Adică sunt la modul acțiune, nu la modul îngheț. Trebuie să acționez, trebuie să fac lucruri.

Citește și: Roxana Lupu, tânăra care și-a învins teama de apă, a învățat să înoate la 30 de ani și a devenit una dintre primele șapte femei din România care au terminat Iron Man

Ți-e frică de ceva?

Da, mi-e frică de moarte. Dar, de când s-a născut copilul meu, mi-e frică de moartea alor mei, nu-mi mai e frică de moartea mea. Și de când a început chestia asta și de când escaladează tot războiul din Ucraina și tot ce se întâmplă acolo, am căpătat o nouă groază, o groază de faptul că există astfel de oameni pe pământ care pot să comită atrocitățile astea. Într-un fel – pentru că ele se întâmplă la ordinea zilei în alte state îndepărtate, sunt războaie, orori – acum când te întâlnești cu victimele, când vezi oamenii ăștia că fug din război, când îi vezi plângând, când îi vezi traumatizați, simți altfel lucrurile. Și bineînțeles, când e războiul aici la graniță e cu totul alta emoția și cu totul altul impactul. Din păcate. Pentru că, teoretic ar trebui să fie același, chiar dacă lucrurile astea se întâmplă la mii de kilometri depărtare, însă se pare că așa funcționăm.

Roxana Lupu
Pe drum spre Ucraina

Maria (18 ani), refugiată din dintr-un oraș ucrainean din apropiere de Harkov

Maria, de câte zile ești în România?

Suntem în România de șapte zile.

Roxana Lupu
Maria. Foto: Raduly Laszlo

Din ce oraș veniți?

Venim din Ucraina, din orașul Sumy.

Cu cine ai venit în România?

Am venit cu mama, cu bunica și cu sora mea. Sora mea are 8 ani.

Și restul familiei tale?

Tatăl meu a rămas în Sumy, precum și alte rude de-ale mele, precum o bunică, unchiul meu…

Roxana Lupu
Maria și surioara ei. Foto: Raduly Laszlo

Asta pentru că nu li se permite să treacă granița, nu?

Ei nu au nici o oportunitate de a pleca din țară sau din oraș.

Încotro vă îndreptați?

Am venit la București ca să ne facem pașapoartele biometrice pentru că vrem să obținem viza pentru Canada, deoarece acolo avem rude.

Până acum șapte zile ați stat în Ucraina?

Da. Am stat în Cernăuți pentru că avem și acolo rude. Am plecat din Sumy în jur de 10 martie și două săptămâni sau mai mult am stat în Cernăuți. Ne-a fost frică să părăsim Ucraina, să luăm astfel de decizii.

Orașul vostru a fost atacat de forțele ruse?

Orașul meu, Sumy, a fost înconjurat de trupele rusești și unele bombe au explodat la marginea orașelor și ne-a fost frică.

Vorbiți cu tatăl tău, aveți posibilitatea să țineți legătura?

Da, are conexiune la internet și semnal la telefon așa că putem vorbi zilnic.

Și casa voastră rezistă încă?

Da 😀

Roxana Lupu
Maria. Foto: Raduly Laszlo

Ce ai găsit aici, în București?

Am fost foarte fericite când am ajuns aici pentru că nu ne așteptam la atât de multă atenție și la atât de mult ajutor din partea românilor. Am primit un loc unde să stăm, alimente și tot ce nu aveam cu noi. Suntem foarte bucuroși și recunoscători.

Unde ai învățat așa bine limba engleză?

Am învățat limba engleză la școală și de asemenea sunt studentă la universitate în Ucraina unde studiez engleza.

Voi fi traducător sau interpret.

Ce crezi? Vă veți întoarce acasă?

Sper. Deocamdată mergem în Canada și cred că vom sta acolo câteva luni, după care sper să ne întoarcem în Ucraina. Îmi e foarte dor de tata și de celelalte rude și sper că situația asta se va termina.

În numele tuturor ucrainenilor, ce crezi, aveți șanse să câștigați războiul acesta?

Da. Cred că ucrainenii sunt puternici și suntem un popor foarte patriot.

Sper că vom câștiga.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO