Căutare

Share this article

Alex Benchea are 21 de ani, este student la Facultatea de Geografie din Cluj și este alpinist în lotul național de paraclimbing.

Alex s-a născut fără vedere, într-o familie cu șase copii, al căror tată s-a prăpădit când băiatul avea 2 ani. Alex a crescut ambițios și a învățat să se descurce singur de la 6 ani, când a plecat din satul lui de lângă Roman, spre Târgu Frumos, la școala specială pentru nevăzători. Însă piatra de temelie a independenței lui s-a arătat când a devenit student într-un oraș de câteva ori mai mare decât cel în care crescuse, unde trebuia să se descurce singur.

Atunci muntele și colegii de la Clubul Climb Again l-au salvat.

Anul trecut, în decembrie, a cucerit, alături de ghidul Cosmin Andron, vârful Kilimanjaro, pentru care s-a antrenat intens pe cele mai semețe vârfuri ale României.

În câteva săptămâni, Alex va pleca pe Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Alpi, un pisc periculos, unde trebuie să folosească colțari pentru porțiunile de ghețar și să meargă legat în coardă, și nu aproape de rucsacul ghidului. Însă ultima redută de cucerit pentru Alex va fi cel mai înalt vârf al Europei, Elbrus, ultimul din lista de moment a băiatului cu ochii albi.

Cum ai început aventura ta de alpinist?

Alex Benchea: Am descoperit clubul Climb Again în septembrie 2018, când m-am și alăturat echipei pentru că mi-a plăcut foarte mult abordarea lor și am început să practic escalada sportivă.

Toate astea pentru că sunt foarte pasionat de munți.

În martie 2019 i-am povestit antrenorului meu că visez să explorez trei vârfuri: Kilimanjaro, cel mai înalt din Africa; Mont Blanc, cel mai înalt din Alpi și Elbrus, cel mai înalt din Europa. În România ajunsesem chiar și pe Moldoveanu, cel mai înalt vârf de la noi, dar voiam și mai sus.

Am căutat un ghid montan internațional, Cosmin Andron, care mai colaborase cu Climb Again, ne-am întâlnit și a acceptat să îmi fie ghid și să le luăm în ordinea crescătoare a dificultății. Așa că am ajuns în decembrie pe Kilimanjaro, iar luna viitoare, între 15 și 20 iulie, ar trebui să mergem pe Mont Blanc.

Și te duci?

Alex Benchea: Eu cu asta sunt în minte din septembrie încoace. Și m-am bucurat că la acest demers s-a alăturat și colegul meu de lot, Răzvan Nedu. Vrem să demonstrăm încă o dată că suntem puternici împreună, asta e deviza clubului Climb Again.

Să ne întoarcem la povestea Kilimanjaro!

Alex Benchea: Ne-am întâlnit eu și Cosmin Andron, mi-a dat planul de antrenament și bugetul și am reușit să urcăm, ghidat de el, în decembrie 2019.

Alex Benchea și Cosmin Andon, ghidul care l-a ajutat să ajungă pe Kilimanjaro

Ce conține planul de antrenament?

Alex Benchea: Este o strategie de 6 luni, cu două ședințe de înot săptămânale, două escalade și cât mai mult mers pe munte.

Este un efort sportiv. A fost și un efort logistic, de fonduri. Dar ca în orice alt demers, e nevoie de efort.

De unde voința, motivația, țelul?

Alex Benchea: Sunt foarte pasionat de munte. Este un sentiment greu de explicat și profund.

Când ai mers prima dată pe munte?

Alex Benchea: Acum 2 ani și 3 luni, când aveam 19 ani, iar prima ascensiune reușită a fost pe Moldoveanu, acum 2 ani.

Aveam un prieten din Cluj, unde sunt student, la Facultatea de Geografie, Florin Năstase, un prieten foarte bun, mentorul meu, și el foarte pasionat de munte. Împreună cu el mi-am identificat această pasiune pentru exlorare, pentru a descoperi locuri îndepărtate. Așa că mi-am stabilit ținte și mai înalte.

Cât de mult a contat faptul că ești nevăzător în asta?

Alex Benchea: Pentru mine, deloc. Eu încerc să am o viață cât mai normală. Simt că sunt un om normal, iar dizabilitatea este pe un loc sub locul trei în prioritățile mele.

Și cum suplinești această lipsă a vederii când explorezi?

Alex Benchea: Mi-am dezvolatat mai mult simțul tactil, auzul, orientarea în spațiu.

Acum două sâmbete am urcat pe Pietrosul Rodnei, la 2303 metri. Am început ascensiunea dimineață, iar cum urcam aveam soarele în partea stângă. Deci dacă am soarele acolo și urc, înseamă că mă îndrept spre sud, spre versantul nordic al muntelui. Cam așa îmi fac calculele.

Apoi, pot să disting anumite texturi ale terenului atunci când calc, știu dacă este mai aspru sau mai fin. Mi se întâmplă să merg prin Cluj, pe stradă și să nu fiu foarte atent la drum, să merg din inerție. Și în loc să merg în față, am virat la stânga și mi-am dat seama după textura drumului să nu sunt unde trebuie.

Lacul Iezer, care are forma României, pe lângă care a trecut Alex în antrenamentul său spre Pietrosul Rodnei.

 

În general sunt atent la toate detaliile.

La fel, pot „citi” un om după cum vorbește, îi pot ghici sentimentele, atitudinea.

Faptul că am folosit foarte mult bastonul alb mă ajută să nu mă mai sperii dacă mă pierd.

Când am ajuns în Cluj, acum vreo doi ani, și veneam din Târgu Frumos, un oraș de 10.000 de locuitori, unde nu prea folosisem bastonul alb, a fost complicat din cauza aglomerației și a ritmului unei metropole, în care brusc eram nevoit să folosesc bastonul pe care nu îl folosisem până atunci. Și trebuie să știi să-l folosești, să știi tehnicile, fiindcă altfel ești în pericol. Sunt tehnici de urcat, de coborît, de traversat.

Am avut multe provocări dar am reușit.

De pildă, să folosesc bastonul, să învăț să folosesc transportul în comun, multă practică, orientare în spațiu, mă folosesc mult de tehnologie, de aplicații pe telefon să pot circula. Dacă m-aș duce într-un oraș în care nu am mai fost niciodată m-aș descurca, nu aș mai avea probleme, pentru că am aplicații. Apoi întreb oamenii.

Liceul l-am fâcut la Târgu Frumos și stăteam în internat, unde aveam cantină, iar asta mă scutea de o grijă care a apărut brusc atunci când am venit la Cluj. Mai târziu, am început să gătesc.

M-am dezvoltat mult de când am ajuns la Cluj, oamenii aici sunt foarte prietenoși, orașul este primitor pentru persoane nevăzătoare, cu foarte multe semafoare sonore, cu covoare tactile, am învățat multe lucruri și pe mine, am ajuns la Climb Again, am cunoscut echipa, mi-am făcut prieteni. Clujul a fost un salt de adaptare.

Sportul te-a salvat, ți-a întărit această încredere?

Alex Benchea: Da. Iar când practic sport sunt fericit.

Nu ți-e teamă pe munte?

Alex Benchea: Nu, pe munte sunt în siguranță, nu mă expun la pericole niciodată.

Și cum îți construiești această siguranță?

Alex Benchea: Cu echipament de bună calitate și mai mult mers pe munte, fiindcă astfel îmi dezvolt cât mai multe tehnici: de mers, de călcătură, atenția la fiecare mișcare. Nu am căzut niciodată, nu m-am lovit, nu m-am accidentat. Am fost foarte atent.

Când merg pe munte sunt însoțit, dacă este drum forestier, îl țin de braț, iar dacă ajungem pe poteci înguste, merg în spatele lui și mă țin de rucsac. Când urcă sau coboară simt cât de înaltă este treapta respectivă, am încredere că alege cea mai bună variantă posibilă, iar eu calc fix unde a călcat și el.

Acum trei săptămâni, am ajuns în Bucegi, unde erau cîteva porțiuni uscate, fără zăpadă, unde am mers singur, cu bastonul. Uneori îmi mai dădea cineva niște indicații, dar eu simțeam, exploram singur poteca.

Alex Benchea, alpinistul cu ochii albi și colegii lui de la Climb Again, în traseul Făgărașilor

Ai făcut vreodată testul cu un văzător, să se lege la ochi, să vadă cum e pe munte în pielea ta?

Alex Benchea: Eu nu am încercat, dar mi-au spus oameni care au încercat pe munte să închidă ochii și senzația era de durere peste tot, în întreg corpul.

Cum percepi tu frumusețea locului? Ți le descrie cineva?

Alex Benchea: Înainte de a pleca mă documentez foarte bine cu tot ce am nevoie pentru acel loc, trasee, punte letale, expdiții, oameni care au mai trecut pe acolo.

Când sunt pe munte îi cer însoțitorului să îmi descrie locul.

Hai să vedem, descrie-mi Pietrosul Rodnei!

Alex Benchea: Am plecat de la schitul Pietroasa, am urcat prin pădure pe un drum forestier care șerpuia, am urcat vreo 700 și ceva de metri diferență de nivel. Se întâmpla să am pădure și în dreapta, și în stânga, apoi pădurea de pe partea stângă s-a rărit, avea ceva arbuști din ce mi-au povestit prietenii mei. Iar când s-a terminat vegetația, am ajuns pe platoul stației meteo, lângă lacul Iezer. Am mers un pic pe platou, am traversat un pârâiaș în stânga, am mai înaintat un pic, iar în dreapta aveam lacul Iezer care pot să vă spun că are forma României.

La vreo 10-15 minute de mers se îngusta poteca și am început un urcuș abrupt, susținut. Muntele în față, versantul și noi trebuia să ajungem în vârf. Mai erau niște porțiuni de zăpadă, care se găseau la umbră, din ce mi s-a spus și asta explică de ce zăpada nu se topise.

Am tot urcat aceste trepte de stâncă, de diferite înălțimi, în șerpuire, pe versant până sus. De la lac am făcut vreo două ore până în vârf.

Pe creastă am mai mers vreo 5 minute, am mai urcat niște trepte și am ajuns pe vârf.

Se întâmplă ca pe tot parcursul urcării să am stâncă și în dreapta, și în stânga, iar eu mă folosesc de ea, pun mâna și mă sprijin ca de o balustradă. Dar știu că dacă în dreapta am stâncă, în stânga e hău. Când merg sunt atent tot timpul și îmi fac o hartă mentală a traseului.

Acum doi ani am fost pe Moldoveanu, pe valea rea, dar am urcat pe la Refugiul Viștea și am coborît pe la Lacul Galbena. Anul acesta, pe 7 iunie, am urcat din nou, cu colegii din lotul național de climbing și am urcat pe la Galbena. Am fost surprins că mi-am amintit traseul.

Alex Benchea, alături de colegii din Climb Again, în urcare spre Moldoveanu

Ce părere are mama despre pasiunea ta? Nu se teme pentru tine?

Alex Benchea: Mama m-a lăsat de mic să mă descurc singur, iar asta mi-a prins bine.

Ce muncește ea?

Alex Benchea: Acum este casnică, fiindcă e un pic mai în vârstă. Mai am încă 5 frați, dintre care unul este geamănul meu și ea a avut grijă de noi. Tata a murit când aveam eu și fratele meu 2 ani, iar mama a trebuit să ne crească.

Și cum v-ați descurcat?

Alex Benchea: Aveam o pensie de urmaș, aveam și frații mai mari care ne-au ajutat și ne-am descurcat. Fratele meu cel mai mare, de care mă despart 17 ani este și el nevăzător. Amândoi ne-am născut așa.

Cât de mult sau puțin vezi tu?

Alex Benchea: Nervul optic e atrofiat. E o boală mai gravă pentru care nu există rezolvare încă.

Tu ai terminat la o școală specială, nu?

Alex Benchea: Da, la Târgu Frumos. Eu sunt din Adjudeni și la 6 ani am plecat la școală. M-am adaptat, nu aveam încotro.

De ce geografie?

Alex Benchea: Mi-a plăcut din gimnaziu și m-a fascinat. E dorința de a cunoaște lumea în care trăiesc.

Și profesorii ce părere aveau?

Alex Benchea: Am fost și cu ei pe munte în practică, m-au văzut în acțiune.

Cum  te-ai descurcat cu echipamentele, scumpe și ele?

Alex Benchea: O parte le-am primit, altă parte am cumpărat-o. Dar nu las asta să mă descurajeze. Tot timpul sunt soluții, doar trebuie să le găsim.

Alex Benchea și colegii lui din Climb Again, pe Moldoveanu, cel mai înalt vârf al României

Hai să ne întoarcem la visul tău! Înțeleg că România nu mai reprezintă o țintă pentru tine și ieși în lume. Cu ce te ajută pe tine pentru Mont Blanc o expediție pe Moldoveanu?

Alex Benchea: Cu cât merg mai mult pe munte este tot mai bine. Și este o mare diferență între cățărat într-o sală și a merge pe munte, fiindcă organismul simte altfel diferențele, anduranța, expunerea la efort pe un teren natural și așa mai departe.

Da, dar marea provocare a muntelui nu este rezistența fizică, ci cealaltă, psihică. Cum te antrenezi aici?

Alex Benchea: În afară de faptul că sunt optimist, încerc să îmi ating obiectivele. Dacă îmi propun ceva nu mă las, încerc să găsesc soluții pentru orice.

Pe munte psihicul contează foarte mult fiindcă la un moment dat se întâmplă să obosești, ca pe Kilimanjaro, dar chiar dacă s-a întâmplat asta am tras de mine.

Cum a fost experiența de pe Kilimanjaro?

Alex Benchea: După ce m-am întâlnit cu ghidul, am stabilit planul de antrenament și bugetul, cum spuneam. Bugetul ajungea undeva la 8.000 de euro, dar Cosmin Andron a acceptat să lucreze pro bono, așa încât am mai avut de strâns 6000 de euro, pe care i-am reușit strânge cu ajutorul colegilor de la facultate, familiei, am făcut și o pagină de Facebook, Alpinistul cu ochii albi, unde oamenii au putut afla despre planurile mele și au putut să mă susțină. Și am reușit.

Pe 10 decembrie am plecat din București, cu un zbor până la Amsterdam, iar de acolo la Kilimanjaro.

Care era starea ta de spirit? Spaime, rezerve aveai?

Alex Benchea: Eram fericit că începe aventura.

Aveam și două griji: nu știam cum va reacționa corpul la altitudine mare și cum va fi vremea.

Cel mai înalt vârf pe care fusesem până atunci era Moldoveanu, 2.544 de metri, iar Kilimanjaro are 5.895 de metri, mai mult decât dublu.

Alex Benchea, alpinistul cu ochii albi

Ce așteptări aveai legate de reacțiile organismului?

Alex Benchea: Știam că unii au grețuri, vărsături, dureri de cap, dar știam cât de importante sunt indicațiile ghidului și să te supui lor, contează aclimatizarea, iar fiecare organism reacționează diferit.

Dimineața am plecat spre baza muntelui. Regula pe Kilimanjaro este că trebuie să angajezi staff local, doi ghizi, porteri și bucătar.

Ce mâncați acolo?

Alex Benchea: Supe, ouă, orez, paste; carbohidrați și proteină. Pastele se digeră repede și îți dau energie instantaneu. Și foarte multe fructe. Cât ananas am mâncat acolo nu am mâncat în viața mea.

Până sus, pe vârf, am parcurs 4.300 de metri diferență de nivel, iar ca distanță 41 de kilomtri în 6 zile și 5 nopți, dintre care o zi de aclimatizare, la 3.700 de metri, în tabăra II.

Cum se respiră la această altitudine?

Alex Benchea: Până la 3.000 nu era problemă, mai sus un pic au început dificultățile. La altitudini mai mari aerul este mai slab în oxigen iar asta se simte. Dar nici nu poți compara 5.000 de metri cu 7.000, de unde începe zona morții, când ai doar o treime din cantitatea de oxigen de la nivelul mării.

La 3.700 când am ajuns am simțit niște dureri ușoare de cap. Un soi de disconfort, iar noaptea mă trezeam cu sete.

Vineri am avut ziua de aclimatizare, care era foarte importantă. Practic, o plimbare scurtă pe munte, de la 3.700 la 3.900, dar care s-a dovedit foarte importantă. Corpul a resimțit diferența de altitudine și s-a relaxat.

Chiar ne povestea ghidul că mai fusese acolo de câteva ori, iar la una dintre călătorii a întâlnit un japonez care a urcat fără să facă aclimatizarea, iar în apropiere de vârf nu a mai putut merge pe picioarele lui. Porterii l-au dus în brațe până sus și a murit acolo, pentru că a făcut edem cerebral. Nu poți merge pur și simplu, fără să respecți regulile.

Deci muntele e palpitant, dar înșelător dacă nu ești pregătit!

Alex Benchea: Da, așa este. Dar eu mă duc pregătit, nu mă expun niciodată. Știu ce am de făcut și am obiective clare.

Sâmbătă am pornit spre vârf. Soarele era foarte puternic, eu nu am avut cremă și m-a ars, am rămas cu vânătăi.

De le 4.000 de metri a început o zonă mai aridă, iar pe la 4.500 am început să slăbesc ritmul fiindcă oboseam mai repede.

Pe munte nu trebuie să faci pe șeful, trebuie să fii smerit. Așa că am modificat ritmul să pot ajunge la tabăra III, așa cum m-a învățat ghidul.

Pe la miezul nopții ne-am trezit, fiindcă vârful se face noaptea, pentru a coborî pe lumină. Porțiunea spre vîrf se face în 6-8 ore, noi am făcut-o în 6 ore, voiam să ajung cât mai repede în vîrf.

Cum e traseul de noapte acolo?

Alex Benchea: Foarte frig. Aveam două perechi de mănuși și tot simțeam mâinile reci. Eram obosit fiindcă nu dormisem de ajuns. Aveam niște bocanci grei, de altitudine, cu care nu eram obișnuit. Pe la 5.600 a început și zăpada și un vânt năprasnic.

Am ajuns pe vârf la 7.10 și am stat vreo 3 minute acolo, cât să facem poze, fiindcă este foarte aglomerat iar coborîrea cu puhoi de oameni nu este tocmai recomandată.

Cum te-ai simțit acolo?

Alex Benchea: Eram fericit. M-am simțit împlinit.

Cum a fost coborârea?

Alex Benchea: E cea mai grea parte și m-au cam lăsat genunchii. Riscul să cazi e mult mai mare.

Dar eu mă simt la coborât mai bine fiindcă știu că mi-am atins obiectivul.

Te-ai temut vreo clipă că nu ai fi putut ajunge în vârf?

Alex Benchea: Exista această posibilitate. Putea să ningă sau să plouă foarte tare. Atunci ar fi trebuit să abandonăm expediția. Din fericire însă am avut vreme foarte bună.

Pe 15 decembrie am ajuns pe vârf, iar la 10:00 eram deja la tabăra III, apoi la tabăra II eram deja ca la nivelul mării, parcă pluteam.

Pe cine ai sunat prima dată când ai ajuns jos?

Alex Benchea: Am sunat acasă, la mama. I-am spus că am reușit și s-a bucurat pentru mine.

Escalada va fi una dintre provocările lui Alex pentru Mont Blanc

Cum te-ai antrenat în perioada asta? Cum o să fie escalada pe Mont Blanc?

Alex Benchea: M-am antrenat acasă, apoi cu lotul național de paraclimbing. După starea de urgență, am început și escaladele. Am ajuns pe Moldoveanu, pe Pietrosul Rodnei, iar sâmbăta asta în Piatra Craiului.

Mersul pe munte este esențial fiindcă mă ajută să mă descopăr, să îmi cunosc limitele, să lucrez ritmul, nu este doar o plimbare.

Mont Blanc este un pic diferit de Kilimnajaro, sunt porțiuni de cățărat. Altitutdinea nu ar fi o problemă, fiindcă e cu 1.000 de metri mai puțin, dar va trebui să folosesc colțarii pentru ghețar, iar aici este important fiindcă voi fi legat în coardă, nu mă mai pot ține de rucsacul ghidului fiindcă am colțari și-l pot lovi.

Care e slăbiciunea ta în acest plan?

Alex Benchea: Încerc să mă pregătesc încît să nu-mi scape nimic, dar tot timpul planul de-acasă nu se potrivește întru totul cu cel din târg.

Cert este un lucrur: cel mai în siguranță și stăpân pe mine mă simt pe munte.

Care e cel mai frumos munte?

Alex Benchea: Cel pe care nu l-am cucerit încă. (râde)

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO