De la studiile în America anilor ’90 la propria agenție de comunicare, Sorana Savu, Senior Partner Premium Communication, vorbește despre viața trăită după propriile reguli.
Nu mai țin minte când am cunoscut-o pe Sorana. Sunt mulți ani de atunci și ne-am tot întâlnit. Inițial, profesional, în tot felul de proiecte, apoi, personal, ca o continuare firească.
O admir pentru că e atentă nu doar la nevoile clientului din agenție, ci și ale jurnalistului, ceea ce înseamnă că vorbim aceeași limbă și că ne place să stăm la aceeași masă. E un om sincer, care are în discurs acea lejeritate specifică celor care au văzut și învățat mult, dar care nu țin morțiș să-ți demonstreze ceva. Iubește muzeele și pantofii, călătoriile și teatrul londonez, parfumurile și mașinile frumoase, muzica și pisicile. Mai jos, însă, ne-am concentrat pe ce înseamnă să-ți croiești drumul tău în viață, cu riscuri asumate și sfaturi ignorate la timpul lor.
Am vrut dintotdeauna să scriu. Dar n-am știut dintotdeauna că vreau să lucrez în PR sau în comunicare, pentru că în copilăria mea nu existau opțiunile astea de carieră. PR erau alea două litere cu care începea cuvântul „propagandă”. Bleah.
Iar jurnalist știam că nu pot să fiu, pentru că n-aveam dosar bun și proveneam dintr-o familie dezbinată. Adică ai mei divorțaseră când aveam un an.
Cât am fost copil, voiam să mă fac medic, în principal pentru bani. Și începusem să-mi fac probleme serioase în primele clase de liceu pentru că dădusem de fizică și chimie și pe amândouă le uram cu patimă.
Am avut noroc și am știut să ignor sfaturile celor din jur când a fost cazul. În 1989, a venit schimbarea din decembrie, am scăpat de fizică și chimie, și de treapta a doua, dar am făcut cinci ani de liceu în loc de patru. Și am aflat repede că Facultatea „Ștefan Gheorghiu” s-a transformat în „Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării” și, în fine, admiterea nu mai ținea de dosar. Erau examene la șapte materii, peste cele șase de la Bacalaureat, dar câtă vreme nu apărea nicăieri o testare la fizică sau chimie…
Am „pivotat” imediat, cum se spune azi, adică am informat-o pe mama că renunț la medicină și nici profesoară de română ca ea nu mă fac, în schimb o să dau la Jurnalism. Lumea din jurul meu mi-a zis insistent că îmi pierd vremea, că jurnalist poți să fii și fără diplomă de jurnalist, am trecut prin sfaturi ca gâsca prin apă și am tocit la cele șapte materii. Am fost disperată să intru în primul an pentru că perspectiva de a fi învățătoare fie și într-una dintre cele mai frumoase școli din București nu-mi surâdea deloc.
Am intrat, am adorat facultatea, am mers la toate cursurile, am citit toate cărțile care mi s-au pus în față, am terminat primul an cu o medie enormă și în anul următor am plecat cu bursă în Statele Unite. Abia acolo am descoperit relațiile publice, am înțeles că un om de PR va fi întotdeauna mai aproape de un subiect decât un jurnalist și că, dacă are coloană vertebrală și e bun profesionist, va avea șanse să împiedice crize să se întâmple, nu doar să le relateze. Plus că va trebui să scrie orice, pentru oricine, și nu se va semna niciodată.
„Am învățat PR în țara care a inventat PR-ul așa cum îl știm”
Deja pierdusem speranțele din anul I (speranțele tuturor studenților proaspeți de la FJSC) să fiu editorialist la Evenimentul Zilei, deci nu mai aveam pretenții să-mi apară semnătura pe undeva. Iar ideea de a scrie profesional îmi suna extraordinar. Nimeni nu știa pe vremea aia de AI, nici măcar în State. Google s-a inventat la un an după ce am terminat eu facultatea.
Am învățat PR în țara care a inventat PR-ul așa cum îl știm și, în ciuda tuturor celor care credeau că voi rămâne în California să-mi văd de viață, m-am întors acasă să dau câte 13 examene pe sesiune în fiecare an și să-mi iau diploma de la Universitatea București. Da, dacă vă întrebați, profesorii din România nu acceptau echivalarea cursurilor lor cu cele pe care le făceam eu acolo.
Dintre toate lecțiile despre PR și despre viață pe care le-am învățat acolo, cu una am rămas – în anul de grație 1996. Totul se poate rezolva pe telefon. Și cu un idealism întărit beton.
Am venit acasă într-o țară în care PR-ul era la început, în care nu existau hypermarketuri (am fost la conferința de presă care lansa primul magazin Metro) și în care singurul săpun străin se vindea în piață și era Palmolive. Bancurile vremii spuneau că toți cei care se întorceau din vreo țară străină în care ajunseseră cu noroc erau „înapoiați”.
Eu m-am gândit pe dos – că, dacă nu există nimic, am mult mai multe șanse să construiesc ceva decât aș avea în America.
Ani mai târziu, mentorul meu pentru business a fost tot un american – Jack Welch. Am citit cartea lui, „Winning”, despre care Warren Buffet spunea că e singura carte de management de care ai avea nevoie vreodată și, dacă n-aș fi fost crescută să respect cărțile, cred că aș fi subliniat cu carioca fiecare propoziție. Ani mai târziu, l-am cunoscut pe Jack Welch la București și a fost singurul guru care nu m-a dezamăgit în persoană. De asta nici nu pun ghilimele la guru, când vorbesc despre el.
Am început să mă bucur cu adevărat de meseria mea și de carieră abia când am avut, alături de soțul meu, agenția noastră. Am construit-o nu ca pe un business, ci ca pe un loc de muncă așa cum ne doream și cum nu găseam nicăieri altundeva. Cumva ca Ferry Porsche, care spunea „In the beginning, I looked around and could not find quite the car I dreamed of. So I decided to build it myself.”
Am lucrat și lucrez în continuare cu cine am vrut, așa cum am vrut, nu cu mulți clienți, dar cu clienți cu care rezonăm și cu care putem fi parteneri pe termen lung. În portofoliul nostru, durata medie a unui contract cu un client e de peste 10 ani. Luna asta am început colaborarea cu o companie nouă și asta ne afectează un pic media, dar și în cazul lor, ce ne-a atras a fost viziunea pe termen lung, perspectiva că vom trece prin multe împreună.
E ca în relații – dacă tot ce îți propui e să ieși la o masă cu cineva, nu te interesează nici să afli prea multe despre el, nici nu ai pretenția să-ți împărtășească povestea vieții sau valorile. Știi că totul se termină repede. Când îți propui să petreci peste un deceniu lângă el, ești mult mai atent la tot, ești conștient că trebuie să dai mai mult ca să primești mai mult, construiești încredere, îți pasă.
„Toată lumea spune că antreprenoriatul în România e sport extrem, și așa e”
Când am o problemă profesională mă sfătuiesc, de 30 de ani, cu soțul meu.
„Sfătuit” e un fel de-a spune, avem veșnic discuții în contradictoriu pentru că avem o profesie care se transformă continuu și în care lucrurile nu sunt, aproape niciodată, ce par a fi. Punem, și unul și altul, argumente pe masă și decibeli în cameră până când ajungem la o concluzie cu care să putem fi mulțumiți amândoi. E greu, e de neînțeles pentru mulți care nu ne cunosc, dar e ceea ce ne-a făcut să creștem și să învățăm mereu.
Când am riscat? Când mi-a spus Andrei că ar fi mai bine să ne înființăm propria agenție decât să ne angajăm în structuri construite de alții. Nu cred că m-aș fi aventurat de una singură, dar cu el alături, am înțeles că era, de fapt, singurul mod în care am fi putut fi fericiți cu profesia noastră pe termen lung.
Toată lumea spune că antreprenoriatul în România e sport extrem, și așa e. Dar, pe de altă parte, e o sursă de libertate extraordinară, pe care niciun alt context profesional nu o poate livra. Libertatea asta vine la pachet cu responsabilitate, normal. Cu conștiința că nu va mai fi nimeni care să-ți pună ceasul să sune la 7 dimineața, dar te vei trezi tu, natural, de la 4-5. Dacă nu ai o problemă cu asta, e cea mai frumoasă viață.
Nu cred în proiecte. Proiectele au un început și un final. Eu privesc lucrurile pe termen lung și mă atașez și de persoanele și de obiectele și de „proiectele” care pot avea viață îndelungată. Când mă uit în viitor, vreau să văd orizontul, nu un perete.
Îmi doresc foarte mult să pot în continuare să învăț ceva nou sau să descopăr ceva nou în fiecare zi.
O să râzi, dar obiectivele personale mi le-am cam îndeplinit și asta, câteodată, e descumpănitor, pentru că mi-am petrecut vreo trei decenii urmărind, dorind, încercând, alegând, alergând și mă obișnuisem cu alergarea.
Dar când îți conturezi de timpuriu ce vrei de la viață și nu te abați de la plan, cu tenacitate, îți iese, se îndeplinește. Acum, planul este să mă bucur de meseria mea așa cum mi-am dorit întotdeauna să o practic, atât cât se va mai putea, și să rămân în continuare înconjurată de oamenii – puțini – care mă ajută să cresc, mă inspiră, dar mă și trag de mânecă dacă o iau razna.
Foto: Ilina Schileru
