Alex Gâlmeanu a descoperit fotografii de la o nuntă englezească de acum 42 de ani. BBC a intrat pe fir şi a găsit mireasa! - LIFE.ro
Mergi la conținut

Alex Gâlmeanu a descoperit fotografii de la o nuntă englezească de acum 42 de ani. BBC a intrat pe fir şi a găsit mireasa!

În 40 de ţări s-a dus vestea. Alex a găsit un film foto vechi de 42 de ani de la o nuntă. Ce s-a întâmplat, a fost de poveste!
Share this article

Fotograful Alex Gâlmeanu iubeşte fotografia. Şi aparatele foto. Mai ales pe cele vechi. Colecţionează, cumpără şi chiar îşi face el însuşi un aparat. Pentru asta a realizat din bucăţi o cameră foto. Îi mai trebuia un obiectiv. L-a găsit la un model vechi de aparat foto. Numai că, în afară de obiectiv, în aparatul respectiv se mai afla un film. Vechi de 42 de ani. Riscând să-l developeze, a descoperit fotografii de la o nuntă. Mireasă, mire, nuntaşi. Şi o maşină ale cărei model şi număr l-au ajutat să poziţioneze nunta în timp şi spaţiu. 1974. Anglia.

Intrigată de această poveste, i-am făcut o vizită lui Alex Gâlmeanu. Începem să vorbim, plimbându-ne prin studioul său unde, pe un perete, văd multe poze. Îmi spune: sunt 365. Făcute într-un an, în fiecare zi, la ora 5. Pe perete este tot anul 2013. Fix la ora aceea scotea, în fiecare zi, aparatul şi fotografia ce vedea în faţa ochilor. Vorbeşte despre proiectul de la ora 5: „sună alarma şi scot aparatul. Unele sunt cu prietenii, altele cu colegii, unele sunt făcute la studio, altele în timpul unor şedinţe foto, la mare, la munte, mă rog… unde m-a prins ora 5. Acum, nu ştiu, poate făceam lucruri mai interesante la ora 6 sau la ora 4, dar…”

Dar tu ai vrut la ora 5!

E foarte interesant că – uite, la ora 5, în noiembrie, e aproape noapte; ora 5 în iulie e zi în amiaza mare.

Ce simţi când te uiţi la ele?

E un fel de radiografie. Unele lucruri sunt interesante doar pentru că trece timpul. Uite, de exemplu aici e Ionuţ, care a murit la Colectiv, colegul nostru…. Asta e puterea fotografiei, că încremeneşte timpul cumva şi te poţi întoarce mereu la el.

O parte din proiectul „de la ora 5”

Tu nu scoţi aparatul dacă n-ai nimic de zis?

Nu fac eforturi supranaturale să găsesc ceva de spus. Pur şi simplu e joacă. Mă interesează joaca.

Păi din joaca asta au ieşit articole în presa din 20 de ţări. Sau aceea e altă joacă?

Motivul pentru care am luat aparatul acela vechi de fotografie nu a fost aparatul în sine, ci obiectivul, ca să creez o cameră custom-made. Obiectivul îmi trebuie. L-am căutat pe ebay, am găsit ceva ce îmi plăcea, şi a venit „drăcia asta”. Intenţia mea era clară – de a scoate obiectivul pentru camera asta custom. Am eu o idee fixă că după un timp trebuie să îţi construieşti propriul aparat de fotografiat (am mai multe camere custom made cu care am tras nişe cadre faine).

Şi ai găsit filmul…

 A venit aparatul, îl deschid şi găsesc filmul acesta. Am constatat că e bine păstrat, că nu e voalat. L-am developat şi am scos fotografiile despre care ştie lumea acum.

Te-au contactat?

Hai să o iau cu începutul. Tu ştii Muzeul de Fotografie, nu? El este un site, nu un muzeu, mi-aş dori să fie muzeu la un moment dat, este pariul meu pentru bătrâneţe. E un muzeu virtual în care public poveşti despre fotografii, altele decât ale mele. Fac asta de ceva vreme, de vreo 10 ani. Deja a devenit relevant în medii dintr-astea foarte academice…

Câte fotografii are muzeul?

Are mii, sute de articole. Un articol poate să aibă şi 30 de poze. Depinde cum le găsesc. Iar site-ul a devenit relevant pentru medii academice, adică e dat ca referinţă în articole, ceea ce mă bucură. Până la urmă e o joacă de copii, o pasiune personală. Dar pasiunea te duce către multe lucruri. Întotdeauna se leagă între ele. Am o fostă profesoară de facultate, m-am dus la ea şi i-am spus că habar n-am ce vreau să fac pentru licenţă, mi-a spus „ştii ceva, caută în istoria ta, sigur o să găseşti ceva!”. Drept urmare am găsit foarte uşor subiectul meu de licenţă. Întotdeauna lucrurile mici pe care le faci, tind cumva să se pună laolaltă şi adunate să iasă, aşa, ceva unic care te caracterizează într-un fel anume.

Pentru că am încă o dragoste foarte mare pentru fotografia veche, fac şi lucruri dintr-astea, precum camere custom-made, pentru care caut chestii pe net, pe ebay sau prin târguri de aparate vechi.

Aşa am ajuns să cumpăr acest aparta vechi. Întotdeauna mai mulţi factori, trebuie să se alinieze mai multe planete ca să iasă o poveste numai bună de zis. De exemplu, pentru filmul acesta a trebuit să se întâmple aşa: a trebuit ca cineva să facă fotografiile prin ´74, a trebuit ca – dintr-un motiv sau altul – să uite filmul în aparat, a trebuit ca filmul din aparat să se păstreze în nişte condiţii decente (să nu fie expus la lumină prea multă, să nu fie expus la temperatură excesivă, să nu se „joace” cineva aiurea cu filmul în ăştia 42 de ani, să nu stea în prea multă umiditate) – tot contextul acesta. Aparatul, din câte am înţeles, s-a plimbat pe la mai mulţi colecţionari şi pe la mai multe târguri şi nimeni nu intervenit asupra filmului (care erau şansele?), apoi să fie cumpărat de cineva care să îl şi aprecieze şi să şi ştie ce să facă cu el.

Îmi vine aparatul acasă, găsesc filmul, mă uit la el – un film vechi (nu există chimicalele de developare), e un negativ color… după un research de câteva ore şi descopăr că totuşi pot să îl developez alb-negru. De-asta imaginile sunt alb-negru: ele iniţial au fost trase color, dar cu ce aveam eu la îndemână, cea mai bună opţiune pe care o puteam avea, era să le developez alb-negru: o decizie înţeleaptă până la urmă, având în vedere că a dat rezultate.

O dată a fost surpriza filmului. Practic l-am developat în seara aia, nici n-am mai stat până a doua zi…

Fotografia de nuntă care a făcut înconjurul lumii

Ai fost nerăbdător, nu?

Îţi dai seama, eram curios! Dar a fost un „long shot”. Şansele să găseşti „nimic” pe filmul acela erau mult mai mari decât să găseşti ceva  după 42 de ani! Developarea unui film atât de vechi nu e o ştiinţă exactă. Imaginea latentă pe un film nedevelopat este instabilă. Pe orice cutie de film scrie, developaţi imediat ce aţi făcut fotografiile. După 42 de ani nu e chiar imediat! Am luat o decizie la un moment dat, am găsit nişte timpi de developare pe care îi sugerau nişte oameni pe internet, în condiţii relativ asemănătoare, dar cu filme mult mai „tinere”, nu atât de vechi. Am făcut eu o adunare şi o înmulţire de bun simţ şi au rezultat nişte timpi de developare. Am trecut la fapte apoi, şi am rămas foarte uimit să văd, după întreaga procedură care a durat 15-20 minute, că există nişte imagini. A doua zi le-am scanat aici în studio, am văzut că e vorba de o nuntă şi m-am gândit că ar fi foarte frumos să le înapoiez fotografiile titularilor, oamenilor din fotografii – pentru că mirele şi mireasa, cel puţin, păreau destul de tineri, aşa că şansele să fie încă în viaţă erau destul de mari. Mai erau şi oameni mai în vârstă în fotografii, dar erau toate şansele ca măcar o parte din cei fotografiaţi să mai fie în viaţă.

Am apelat apoi la instrumentele pe care le aveam la îndemână, am un blog, am facebook, instagram, toate resursele astea de social media, care nu sunt neapărat importante: nu am followeri ca Justin Bieber, dar pe de altă parte, nu sunt nici de neglijat, există o mică forţă acolo. Am postat fotografiile şi i-am rugat să le share-uiască mai ales cei din zona Angliei, ceea ce s-a şi întâmplat. Iar după 4-5 zile primesc un telefon de la un ziarist de la Daily Mail, un jurnalist colaborator care scrie pentru mai multe reviste. A fost interesat de subiect, probabil că din share în share i-a apărut în feed informaţia, a preluat-o şi mi-a pus nişte întrebări, mi-a cerut voie să publice fotografiile. Desigur, am zis, cu plăcere! Să maximizăm şansele să îi găsim pe oamenii ăştia.  Publică fotografiile, publică articolul care imediat „explodează” în zona Scoţiei, e implicat BBC, e implicat The Sun, sunt implicate nişte nume din presă de care – nu ştiu cum să spun – auzeai doar în filme (râde). Drept urmare în următoarele 2 zile (asta se întâmpla pe 1 decembrie – a fost un timing perfect pentru că au fost acele zile libere şi am avut timp să mă ocup pe îndelete de toată treaba asta). Imaginează-ţi că pe 1 şi pe 2 decembrie doar de la BBC am primit vreo 20 de telefoane.

Incredibil!

Da! Au fost vreo două live-uri video şi vreo 4 live-uri audio, pe radio. Cred că au fost mai multe, vreo 2 pe zi, că la fiecare jurnal de ştiri mă mai sunau să îmi mai pună câte o întrebare. Da, a fost foarte interesant. Ei bine, în data de 1, pentru câteva ore, BBC-ul s-a pus în mişcare (dacă ei n-au forţă în lumea asta, atunci cine are?) şi în 6 ore i-au găsit! Dacă îmi aduc eu bine aminte, fratele miresei a sunat la BBC şi a spus „eu sunt în poză şi pot să îi numesc pe toţi ăştia!”.

Dar cum ai dedus că e vorba de Anglia, în fotografii?

Am scanat imaginile şi evident că „mi-am scos ochiul de fotograf din geantă” şi m-am uitat cu el atent la imaginile alea şi am descoperit primul şi cel mai important indiciu – bine, găseşti tot felul de indicii în styling-ul oamenilor, în cum sunt îmbrăcaţi, locul şamd – dar indiciul concret a fost un număr de înmatriculare al uneia dintre maşinile implicate la nuntă, decorată ca atare şi am căutat numărul acela, am căutat şi tipul maşinii şi am descoperit tot felul de cifre apropo de loc şi dată. Numărul de înmatriculare – în Anglia, dacă îl cauţi, există o arhivă destul de liberă, găseşti o instituţie care îţi spune ce se întâmplă cu numărul acela de maşină, dar nu-ţi spune proprietarul – spune când a fost înmatriculat şi unde. Ei bine, maşina asta se pare că fusese înmatriculată undeva între vara lui ´73 şi vara lui ´74, undeva în Edinburgh. Şi atunci mi-am zis „măcar maşina e din Scoţia, asta e clar!”. Filmul, tipul de film s-a produs până în anul 1974, după aceea Kodak l-a scos din producţie, la fel şi chimicalele de developare.

Aparatul de fotografiat – acesta e un amănunt interesant – a fost produs doar până în anii ´60, deci există un decalaj de aproape 14 ani între momentul producerii ultimului aparat de fotografiat din seria asta şi momentul producerii ultimului film.

Deci îl aveau de 14 ani deja!

Aparatul foto s-a întâmplat să fie deja vechi la momentul fotografierii. Asta înseamnă că cel mai probabil îl avea o persoană în vârstă.

E ca în Sherlock Holmes!

Evident că se putea întâmpla ca un tânăr să umble cu un aparat foarte vechi. Mie mi se întâmplă în fiecare zi să umblu cu aparate foarte vechi, dar te gândeşti la probabilităţi. Mai ales că aparatul acela de fotografiat nu era un aparat profesional, era un aparat de amatori. Şi presupui că un amator nu are neapărat o nostalgie pentru echipamente vechi, decât dacă au fost ale lui, cumpărate cândva… Cam asta ar fi logica.

Numărul de înmatriculare al maşinii m-a dus către Scoţia, tot contextul acesta m-a dus către anii ´73-´74. BBC găseşte familia, o găsesc până la urmă şi pe mireasă merg cu mireasa la faţa locului, acolo unde s-a ţinut nunta, locul e aproape neschimbat, dar nu e Scoţia. Am greşit cu Scoţia, dar n-am greşit cu anul. Nunta a avut loc în aprilie 1974. Deci am fost la o acurateţe maximă cu partea mea de detectivism în privinţa datei…

Dar unde era locul?

În Anglia. Un pic mai aproape de Gloucester, cred. Se pare că familia aia, maşina aia, a circulat pentru nunta asta, a coborât toată insula britanică de la nord la sud să ajungă la nuntă. După aceea am descoperit că familia aceea trăise pentru o perioadă în Scoţia şi s-a mutat într-o altă zonă. Mireasa era din Scoţia, ca şi întreaga ei familie. Nu-mi aduc aminte dacă şi din partea mirelui, probabil că mirii sunt chiar englezi.  Partea mai puţin fericită este că ei nu mai sunt împreună. Ar fi fost foarte frumos să fie, aşa, o poveste de dragoste…

Dar ce reacţii au avut când au văzut fotografiile?

Amândoi au fost foarte surprinşi. Singurul care a vorbit şi cu mirele am fost eu, pentru că într-un episod complet separat ştirea, propagată de BBC 2-3 zile la rând pe un soi de heavy rotation, că mă sunau prietenii din Anglia să îmi spună că am apărut la televizor la BBC, a ajuns până în Australia, unde fiica mirelui (mirele este recăsătorit, are doi copii foarte frumoşi) şi-a văzut tatăl în fotografii şi l-a anunţat. Şi el mi-a scris.

Este ireal!

Da, da, adică au fost două propagări complet diferite, sigur, una datorată celeilalte, pentru că dacă BBC nu exista cu forţa asta de propagare uriaşă, probabil că lucrurile s-ar fi întâmplat mult mai lent sau deloc.

Şi zici că ţi-a scris? Ce ţi-a scris?

În primul rând mi-a cerut fotografiile, a fost foarte uimit să le găsească… Nu ştie cine le-a făcut. Asta este enigma care a mai rămas de rezolvat: nu ştim cine e fotograful sau proprietarul aparatului de fotografiat. Şi nu ştim cum de filmul acela a rămas în aparatul de fotografiat tot timpul acela. Adică nu ştim dacă aparatul i-a fost furat, dacă l-a uitat într-un raft, dacă… Da. Este o poveste foarte puternică şi a fost preluată. Evident că, ajungând în cadrul instituţiilor acestea de presă, a existat un val uriaş de reluări ale ştirii, chiar şi acum se întâmplă. Am numărat până acum vreo 40 de ţări diferite în care s-a difuzat povestea, unele foarte exotice – a ajuns până în Brazilia!

Cât despre cei doi, cum spuneam, el s-a recăsătorit şi are doi copii. Ea, foarte ciudat, nu s-a mai recăsătorit niciodată. Ba mai mult de-atât, mai are fotografii de la nuntă, pe cele oficiale (pe acestea nu le-a văzut niciodată până acum, evident), avea până şi invitaţiile de la nuntă şi mai are o filmare pe o peliculă de 16mm, care, din păcate nu mai poate fi văzut astăzi cu uşurinţă, doar dacă va fi digitizat. Ea mai are lucrurile astea. El nu prea mai are lucruri legate de această nuntă. Sigur că, fiind recăsătorit, are o altă nuntă de care să-şi aducă aminte.

Există o şansă să îl descoperim pe fotograf, poate, în filmarea aceea. Până după sărbători, ea, mireasa, Katie, se va duce să digitizeze acest film şi să ne uităm împreună pe el poate zărim pe cineva cu un aparat de fotografiat în mână, eventual cu aparatul acesta! Să avem cumva un final.

S-ar putea să mă văd cu ei în februarie căci o să ajung atunci la Londra. Pentru mine e important să îl văd pe fotograful acesta. Sper că mai trăieşte.

Ea, fosta mireasă, presupune că este vorba de un coleg de serviciu de-al tatălui ei. Adică o persoană relativ în vârstă. Probabil că n-o să avem neapărat şansa să vorbim cu el, dar nu poţi să ştii! Viaţa asta e plină de surprize!

Găsiţi detalii despre istoria acestor fotografii salvate pe blogul lui Alex Gâlmeanu

Share this article

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora