Alex Tache, fondatorul cuibului copiilor abandonați, Casa NEST (Vâlcea): „Când mi-am dat seama că moartea este mai aproape decât aș fi crezut, am decis să fac ceva pentru ceilalți, ceva care să rămână peste timp”

Alex Tache are 34 de ani, iar la 20 afla că are o formă foarte agresivă de cancer osos. Au urmat 14 ani de boală, investigații, intervenții chirurgicale, metastaze multiple, majore, tratamente experimentale, dar nimic din toate acestea nu l-au oprit pe Alex să gândească, să strângă fonduri și să ducă la implementare proiectul Casa NEST, adică un spațiu în care 12 copii abandonați să trăiască exact ca într-o familie.

300.000 de euro, un proiect arhitectural inovator, verde, care să respire din toate colțurile filozofia lui Alex: „Copiii nu au cerut să vină pe această lume, și totuși lumea i-a abandonat. Merită să fie tratați omenește!” au făcut din Casa NEST unul dintre cele mai remarcabile proiecte din zona socială de la noi.

Cum ai decis să faci fundraising pentru copiii care au nevoie de ajutor?

Alex Tache: Povestea mea începe o dată cu un diagnostic pe care l-am primit în 2007; am aflat atunci că sufăr de osteosarcom, un cancer al oaselor.

Aveam 20 de ani și nici nu știam foarte bine ce înseamnă cancer.

În timp, când mi-am dat seama că moartea este mai aproape decât aș fi crezut eu, am decis că trebuie să fac ceva pentru ceilalți, ceva care să rămână, să lase o amprentă. În 2016, la 9 ani de la acest diagnostic, am acționat și am creat o asociație care îmi poartă numele și care ajută copiii din centrele de plasament. Copiii abandonați mă impresionează cel mai mult, fiindcă ei nu au cerut să vină pe lume și totuși au ajuns aici, iar noi îi ignorăm.

Așa că am decis să îi iau în plasament și să îi cresc ca pe proprii mei copii.

În fața morții toți ne cutremurăm și ne agățăm de orice speranță. Cumva mintea noastră acceptă cu greu ideea de a mai ajuta pe altcineva decât pe sine însuși. La tine cum s-a petrecut acest declic altruist?

Alex Tache: Am fost tot timpul un tip foarte activ și nu am stat niciodată: nici înainte de a mă îmbolnăvi; în liceu am făcut voluntariat, știam despre situația copiilor din centrele de plasament, mai târziu am început să lucrez, iar când m-am îmbolnăvit am continuat. Nu am stat locului niciodată. Nu mi-am luat liber niciodată să bolesc, să am un timp pentru mine. Nu sunt genul de om care să stea pur și simplu.

Dar e evident că nu știam la ce mă înham când am început acest proiect. În decembrie 2018, la doi ani de la înființarea fundației, aveam 15.000 de euro în cont. Atât reușisem să strâng și mi-am zis că trebuie să încep șantierul cu orice preț. Primisem o veste bună de la un sponsor pentru fier beton și beton. Am săpat fundația și am început cu gândul că mă voi opri când se vor termina banii. Dar după ce am săpat fundația, sponsorul s-a retras, am întrerupt lucrările în iarna cu pricina, iar în aprilie 2019 am reînceput șantierul, cu cei 15.000 de euro din cont și cu ajutorul cuiva care ne-a ajutat cu un excavator.

În tot acest timp am simțit ajutorul lui Dumnezeu fiindcă niciodată de atunci până acum nu am rămas fără bani, iar lucrările nu s-au întrerupt niciodată din lipsă de fonduri. Până acum am investit cam 300.000 de euro.

Pentru tine ce ai făcut?

Alex Tache: Eu am supraviețuit.

De la început am mers la tratament în Italia, doctorii de acolo sunt foarte responsabili și pot să spun că și-au făcut foarte bine treaba până la un moment dat, când diagnosticul meu a luat-o razna, iar lucrurile au mers din rău în mai rău, iar acum sunt pe tratament experimental.

Boala mea s-a agravat în tot acest timp, iar o dată la două luni merg la un nou control; sunt ținut sub supraveghere și mi se fac investigații imagistice periodice, pentru a vedea cât a avansat boala, nu cât s-a retras, fiindcă așteptările în acea direcție merg.

Te-ai împăcat cu această idee?

Alex Tache: Cred că da, m-am împăcat. Cum ziceai și tu, tuturor ne este frică de moarte. Și am observat cel mai bine la mine această frică în această vară, când am primit cadou de la un prieten un salt cu parașuta.

De la 4000 de metri, un salt în gol te face să realizezi ce înseamnă frica de moarte. Chiar mi-a fost frică. Și evident că m-am întrebat de ce, fiindcă de ani de zile am trăit cu moartea la ușă.

Adevărul este că nu știu cum te poți obișnui cu gândul că viața atârnă de un fir de ață. Cu toate astea, sunt perseverent în tot ce ține de acest proiect, am lângă mine oameni care l-ar continua indiferent dacă aș mai fi aici sau nu, iar ce mă face cel mai fericit este să știu că prind ziua când va fi inaugurat și mă voi bucura de el.

Nu mi-am luat gândul de la ideea că mă voi vindeca, fiindcă asta înseamnă renunțare și se spune că speranța moarte ultima.

De ce au fost medicii italieni surprinși?

Alex Tache: Au fost surprinși că nu mă răpune boala. Am niște noduli mari, chiar la plămâni, unii dintre ei au în jur de 10 cm, deci sunt foarte mari, alții răspândiți prin tot corpul și cu toate astea eu sunt aici. Nu simt niciun fel de durere, ci doar sunt mai obosit, dar asta nu mă împiedică să stau la birou 8-10 ore zilnic.

Ce ai muncit înainte de a te îmbolnăvi?

Alex Tache: Am început să muncesc înainte de a avea 18 ani, organizam evenimente în cluburile din Vâlcea. Am continuat și mai târziu și am continuat un mare eveniment, se numește Conflictul liceelor, este marcă înregistrată, a fost organizat de mine timp de 10 ani, durează o lună, adună mai mult de 100 de dansatori din licee și peste 6000 de spectatori în fiecare sezon. Ulterior, am intrat în antreprenoriat, am lucrat și pentru un hotel, în zona de tratament și recuperări balneare. În cele din urmă am ajuns la Ministerul Fondurilor Europene, unde sunt și acum și lucrez ca analist de business și documentare. De fapt, în acest moment sunt în concediu medical, fiindcă la un moment dat nu am mai făcut față și cu construcția casei, și cu boala, și cu stresul implicit.

Cât timp ai lucrat în paralel cu construcția casei?

Alex Tache: Din 2015 până în 2019. Patru ani de zile am fost și la serviciu, supravegheam și lucrările de construcție a casei și mergeam și la tratamente în Italia. Un an de zile am făcut naveta în Italia, fiindcă trebuia să primesc niște perfuzii, iar în perioada aceea mergeam cu perfuziile în buzunar peste tot: la serviciu, pe șantier, peste tot. Oamenii se închinau când mă vedeau. A fost o perioadă obositoare dar frumoasă.

Dacă te întrebam acum 15 ani, înainte să te îmbolnăvești, ce visai să devii ce mi-ai fi spus?

Alex Tache: N-aș fi știut. Am făcut o facultate fără nicio legătură cu ce fac eu, adică ingineria transporturilor, dar cred că m-aș fi orientat spre antreprenoriat. Ceea ce, într-un fel, fac și acum, fiindcă încerc să dezvolt niște activități care să susțină ulterior casa, după ce o construim. Am văzut cât de greu este să strângi banii necesari și nu aș vrea să depindem de donații și ulterior.

Pe lângă Fundație, încercăm un proiect turistic, adică am construit niște căsuțe pe care să le închiriem; avem o finanțare europeană pentru o linie de fabricare peleți și pentru un atelier de tâmplărie.  

Îmi ziceai la un moment dat că ai simțit ajutorul lui Dumnezeu, dar sentimentul meu este că, atunci când primești un atare diagnostic, îți cam vine să te iei de gât cu El și să te întrebi: de ce eu, de ce mie? La tine cum a fost?

Alex Tache: Așa a fost și la mine. O lungă perioadă (cred că nici acum nu m-am oprit) mi-am pus aceste întrebări. M-am gândit că atunci când afli cauza încetează efectele. Atunci am căutat răspunsuri.

Vorbesc adesea cu Dumnezeu și-l întreb de ce, dar în același timp simt ajutorul lui, fiindcă altfel nu aș fi ajuns aici. Și mai cred că dacă nu aș fi avut această problemă de sănătate nu aș fi făcut ce am reușit până acum, nu m-aș fi aventurat să construiesc o casă de acest gen, nu aș fi activat în niciun caz în acest domeniu social.

Pentru câți copii ați gândit această casă și când va fi finalizată?

Alex Tache: Casa este gândită pentru mai mulți copii, dar legislația ne-a impus să ne oprim la 12 copii.

Acum, după cum arată, casa este 80% gata. Mai avem de făcut instalația electrică, finisajele, nivelarea terenului și este gata. În primăvară cred că o putem deschide.

Cine a construit vreodată o casă știe că cei mai mulți bani se duc în timpul finisajelor, dar noi avem, din sponsorizări și din fonduri,  banii necesari acestor etape și probabil că ne vom încadra cu cheltuiala sub suma estimată inițial, de aproape 500.000 de euro. Adică, undeva spre 300.000 de euro.

Și tu cum ești?

Alex Tache: Eu sunt împlinit, fiindcă fac ce-mi place, chiar dacă apar tot felul de probleme. Dar nimic nu mă sperie. Mai rău decât problemele de sănătate nu cred că poate fi ceva.

Primim și critici, adică de ce facem o casă de 300.000 de euro pentru niște copii? Poate că așa este, dar aveam doar două opțiuni: fie facem lucrurile bine, fie nu le facem deloc. Și pentru că niște oameni au decis să fie alături de mine, am făcut-o. Iar cine mă cunoaște, știe că nu pot face decât bine.

Acest proiect nu își propune doar să crească niște copii abandonați. Din punct de vedere material, acești copii au tot ce le trebuie în centrele de plasament. Acolo primesc haine, mâncare sau un loc unde să doarmă. Noi ne dorim mai mult, vrem să atragem atenția că un copil abandonat merită tot ce e mai bun pe lume. Dacă pe copiii noștri ne dorim să îi creștem în lux și opulență, de ce nu am fi de acord ca un copil abandonat să trăiască într-o casă decentă, frumoasă, proiectată de niște arhitecți cu gândire și viziune. Iar cei care au vrut să fie alături de mine, de noi, au fost și am ajuns aici. Cei care nu au vrut le-am înțeles reacția și am continuat.