Alex Zamfir scrie pentru comunitățile lui online, pentru blogul său, celmaibuntata.ro, iar de mai bine de doi ani a creat o serie de jocuri, The funny brand, care-și propun o misiune importantă: să conecteze oamenii între ei.
De curând a lansat jocurile dedicate copiilor între 7 și 12 ani, cu teme sensibile, zice-se, sex și bani.
De ce ai simțit tu să creezi aceste jocuri, care sunt mai degrabă prilejuri de reflecție?
Alex Zamfir: Am să încep prin a-ți spune cum și așa poate aflăm și de ce.
În pandemie blogul meu, celmaibuntata.ro și toate contractele mele de marketing au rămas pe hold, fiindcă toate bugetele companiilor, care ar fi trebuit să meargă în această direcție s-au dus către spitale, evident.
Ei bine, am fost șomer timp de 4 luni. Mai mult, nu am fost un simplu șomer, ci unul care cred că a terminat Netflix-ul de vreo două ori. Asta în timp ce, Iulia, soția mea, care este psiholog și care m-a ajutat la dezvoltarea tuturor jocurilor, muncea, făcea traininguri, avea pacienți. Iar peste toate, mai și ieșea la prânz să ne gătească nouă câte ceva. Ieșind, mă găsea pe mine, tolănit în canapea, nefăcând nimic altceva decât să mă uit la Netflix.
Undeva prin iunie, nemaisuportând, probabil, să mă vadă așa mi-a zis știind exact ce butoane să apese, „mi se pare că ți se va lichefia creierul în curând!”.
Atunci am realizat că trebuie să mă întorc la ce-mi plăcea mie să fac, fac în continuare și mi se pare că mă distrează, adică să scriu, pe blog, într-un mod funny, despre experiențele mele de părinte, despre experiențele mele și despre ce văd în jur.
Așa că ideea de The funny brand mi-a venit foarte natural, chiar sunt surprins că nu a fost luat deja domeniul la nivel mondial. Apoi am început să dezvolt unul dintre jocuri Dacă aș… L-am dezvoltat din două motive, pe care le-am dedus din ce mi se întâmpla: deși petreceam tot mai mult timp împreună, prizonieri în propria casă, cum am fost cu toții, relațiile dintre noi erau din ce în ce mai dezastruoase. Mai mult decât atât, cel mai mult de suferit avea copilul, fiindcă ne strângeam seara la cină și, de foarte multe ori se întâmpla ca toate anxietățile, fricile și toate informațiile pe care le primeam despre acest virus nenorocit, să explodeze cumva în capul lui, el neavând vreo vină.
După ceva vreme mi-am dat seama că Marc nu înțelegea ce se întâmplă.
Atunci mi-am zis că ar fi bine să inventăm ceva care să ne facă să lăsăm toți, la un moment dat, device-urile deoparte, și Iulia, cu laptopul ei, și eu, cu televizorul meu, și Marc, în școala online, și să ne punem la masă sau pe jos, pe covor, și să ne jucăm, să ne reconectăm.
Așa a apărut ideea primului joc, cu 80 de întrebări care încep cu Dacă aș…, de la „Dacă m-aș întâlni cu Hitler (acum ar putea fi Putin), pe o stradă pustie, aș….”, până la „Dacă m-aș întoarce în trecut, aș…”.
Apoi mi-am dat seama că, dacă aș face un singur joc, ar fi destul de greu de marketat și așa am ajuns la o colecție de 10 jocuri, majoritatea pentru întreaga familie, iar două dintre ele pentru adulți: unul se numește Testul relației, cu întrebări pentru ea și pentru el, iar celălalt este Adevăr sau provocare, pe care eu îl recomand de la 16 ani în sus.
Le-am lansat undeva în apropierea Crăciunului din 2020 și de-atunci mă tot distrez cu ele. Și, ce mă distrează cel mai tare, este să descopăr și eu cum le descoperă cei la care ajung jocurile, care-mi spun că aceste cartonașe reușesc să creeze o atmosferă foarte funny, relaxată, dar fără să-ți dai seama începi să povestești foarte multe lucruri, unele pe care nici nu realizezi că vrei să le povestești, altele pe care nu ți-ai imaginat vreodată că poți să le povestești și cumva te simți mult mai bine. Ca la psiholog. Mai mult decât atât, atunci când nu te joci e foarte mișto să vezi conectarea care se creează între oameni, acolo, spontan.
Cele două jocuri care au apărut de curând, de educație financiară și educație sexuală pentru copii de 7-12 ani, au apărut de nevoie, cred. Nimeni nu vorbește cu ei despre lucrurile astea, nici nu știu de ce ne este mai rușine să vorbim, despre bani sau despre sex. Cred că jocul este pentru foarte mulți părinți care găsesc aproape imposibil să vorbească despre aceste subiecte cu copiii lor, iar jocul face această minune, dezleagă răspunsuri la întrebări, pentru unii, imposibile.
Cum faci tu cu această lupă, funny, să răspunzi la niște întrebări, pe care sunt curioasă cum le-ai ales, așa încât să provoci acele reacții despre care pomeneai mai devreme, topirea gheții dintre noi?
Alex Zamfir: Aceste două jocuri nou apărute sunt puțin diferite de primele, fiindcă au și variante de răspunsuri. Primele însă sunt doar cu întrebări și fiecare zice ce simte. Acolo e risc asumat, unii vor răspunde superficial, alții dramatic, alții amuzant. Ce pot eu să fac și ce încerc să fac cu aceste jocuri este să creez un mediu în care oamenii să poată împărtăși lucruri importante.
De foarte multe ori se întâmplă ca, dacă nu este cineva acolo care să anime discuția, jocul poate fi foarte nasol, fiindcă unul poate nu este dispus să împărtășească, așa încât, când îi pică întrebarea: „ce ai schimba dacă te-ai întoarce în trecut?”, el zice: „nimic, sunt ok așa cum sunt!” și gata, s-a încheiat jocul. Majoritatea adulților așa răspund, ceea ce mi se pare un mare bullshit.
Mi s-a întâmplat și mie să întâlnesc astfel de oameni, iar când s-a întâmplat și mi-a venit rândul am cerut voie să răspund și eu la întrebarea asta nu pentru că nu ar fi adevărat ce spunea omul, dar mi se pare că este un mod politicos de a nu răspunde la întrebare.
Ce aș schimba eu dacă m-aș întoarce în trecut? M-aș duce la copilul care am fost eu la 10 ani și aș face două lucruri pentru el: l-aș lua în brațe și i-aș spune cât de tare îl iubesc, pentru că știu că nu a auzit asta niciodată și nu o va auzi cât va fi copil, ci undeva pe la 30 de ani, când o să-l sune la un moment dat taică-su, să-i spună că-l iubește, iar momentul va fi atât de ciudat încât nu vor ști cum să închidă mai repede telefonul. Și de-atunci încolo nu va mai auzi acele cuvinte. Iar al doilea lucru pe care i l-aș spune lui Alex la 10 ani sună așa: indiferent cum va fi și de ce va face, este suficient de bun așa cum este, fiindcă din nou acelui copil nu i s-a spus asta, iar el va petrece fiecare zi din viața lui de apoi, uneori alteori nu, demonstrând că este suficient de bun, inclusiv când aleargă dimineața în Herăstrău, de unul singur.
Ei, când povestesc asta adulților, oamenii sunt cu lacrima în colțul ochilor, înghit în sec și zic: „Ah, așa e jocul ăsta?”. Da, pentru că nimeni nu vrea, de fapt, să vorbească despre vreme, politică sau fotbal. Iar ceea ce fac aceste jocuri este să activeze acele zone pe care le dorim fiecare dintre noi: să fim iubiți și acceptați pentru ceea ce suntem. Fiecare dintre noi vrea să creadă despre el că este alb imaculat, dar adevărul este că de cele mai multe ori suntem în nuanțe de gri. Așa că avem nevoie să știm că vom fi acceptați cu bunele și relele noastre.
Dar cum a fost procesul tău de vindecare, astfel încât să poți povesti despre aceste lucruri?
Alex Zamfir: Eu am o mantră de care încerc să mă țin, chiar dacă nu mi se întâmplă întotdeauna să reușesc. Dar încerc. „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”
Și mai am ceva, mai ales în relația cu Marc, atunci când îmi vine să-i spun să facă lucruri: „Ce mi-ar fi plăcut mie la vârsta lui Marc să aud de la un adult?”
Așa am reușit să conștientizez lucrurile care mie nu mi-au plăcut când eram mic și creșteam. Un lucru pe care tata nu l-a făcut a fost să vorbească cu noi. În familia noastră se aplica tratamentul tăcerii, iar când tata sau cineva din familie era supărat pe noi, nu vorbea cu nimeni din restul casei. Iar ce făceam noi, copiii, era să facem pe saltimbancii, să-l îmbunăm, să treacă supărarea mai repede. Eu nu vreau asta, ca adult și, deși reacția naturală, atunci când vorbesc, este să țip, am realizat că nu pot să fac așa ceva, așa că trebuie să vorbesc.
Pe de altă parte, în 2007, Iulia a adus prima franciză de training-uri în România și a început să lucreze mult în această zonă. În preajma ei, care a făcut psihologie, am învățat și eu. Eu, ca Becali, nu sunt psiholog teoretician, sunt practician. (râde) Am învățat foarte multe lucruri auzind-o pe ea vorbind despre oameni și relații și le folosesc.
Apropo de generația noastră, părinții noștri s-au pus pe un piedestal și au crezut că noi nu-i vedem cum sunt în viața de zi cu zi. Și la mine, și la foarte mulți alții a fost foarte nasoală descoperirea că acei părinți despre care tu știai că sunt niște zei, sunt de fapt niște muritori de rând.
Cum dezvolți tu ce ai în acest moment?
Alex Zamfir: Mi se pare că jocurile sunt doar un instrument, iar ce-mi place mie acum și pot să fac bine este ideea de conectare a oamenilor. Este ceva ce mie mi se pare foarte important. Iar ce cred că fac eu acum, cu acest business, nu este atât de mult despre jocuri, cât despre aceste conexiuni: azi sunt jocuri, mâine pot fi training-uri pentru companii care au nevoie ca echipele lor să fie mai conectate, poimâine va fi un eveniment, sunt toate fațete ale aceleiași realități, nevoia de a ne conecta.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
