De la Constanța la Viena, viața Alexandrei Silocea e ca o poveste în care muzica a fost mereu prezentă, de la primele ore petrecute la pian până la scenele internaționale de azi.
Cu un repertoriu care trece de la Schubert și Brahms la Prokofiev, Fazıl Say și Elena Kats-Chernin, Alexandra Silocea a început să studieze muzica la Constanța, iar la 16 ani a ajuns la Viena, unde s-a format ca pianistă și unde trăiește și astăzi.
Am invitat-o să răspundă chestionarului My life in music și să ne vorbească despre piesele care au marcat-o: prima dragoste muzicală, lucrarea legată de povestea ei de dragoste, muzica la care revine când îi este greu și concertul învățat în doar cinci zile, în plină pandemie. Și, desigur, despre proiectele pe care le pregătește în perioada următoare.
Care este prima piesă de care îți amintești că te-ai îndrăgostit? Unde erai și ce te atrăgea la ea?
Dacă ar fi să aleg o singură lucrare, ar fi Concertul pentru pian și orchestră în la minor de Edvard Grieg, în interpretarea lui Dinu Lipatti.
Aveam în jur de 12 ani și mă mutasem deja de la Constanța la București pentru a-mi continua studiile muzicale. Îmi amintesc perfect un ritual al acelor ani: adormeam și mă trezeam cu căștile Walkmanului în urechi, ascultând aceeași înregistrare. Seară după seară.
Nu știu dacă la acea vârstă înțelegeam cu adevărat ce anume mă fascina atât de mult. Poate felul în care pianul intră în dialog cu orchestra, poate melancolia extraordinară a temelor sau noblețea interpretării lui Lipatti. Era ceva în sunetul lui care mă făcea să uit de tot ce exista în jur.
„În timp ce alți adolescenți își descopereau libertatea, eu descopeream partituri”
Astăzi, privind înapoi, cred că nu eram îndrăgostită doar de concertul lui Grieg, ci și de felul în care Dinu Lipatti îl transforma într-o poveste. Fără exagerări, fără gesturi inutile, cu o sinceritate muzicală pe care o admir și acum.
Poate că atunci am înțeles, fără să pot formula încă în cuvinte, că a cânta la pian înseamnă mult mai mult decât a reproduce notele unei partituri.
Există o melodie care te duce imediat înapoi în copilărie sau în adolescență? Ce îți amintește despre tine și despre viața ta de atunci, înainte ca muzica să devină și o profesie?
Copilăria mea are sunetele Constanței și ale primilor ani petrecuți în fața pianului. Dar dacă ar fi să aleg muzica adolescenței mele, m-aș întoarce inevitabil la Viena.
Aveam doar 16 ani când am ajuns aici pentru a studia la Universitatea de Muzică. Pentru o adolescentă venită din România, Viena era aproape un loc mitic. Orașul lui Mozart, Beethoven, Schubert, Brahms și Mahler. Un oraș în care muzica nu aparține doar sălilor de concert, ci face parte din identitatea locului.
Îmi amintesc fascinația de a descoperi că străzile pe care mergeam zilnic erau aceleași pe care pășiseră compozitorii ale căror partituri le studiam.
Dacă ar fi să aleg o lucrare care să reprezinte acea perioadă, ar fi Impromptu-ul în sol bemol major, D. 899 nr. 3, de Franz Schubert. Are o melancolie luminoasă, un amestec de fragilitate și speranță, care îmi amintește de vârsta aceea, când totul părea posibil, dar nimic nu era încă sigur.
Adolescența mea a fost destul de diferită de cea a multor tineri. În timp ce alții își descopereau libertatea, eu descopeream partituri, profesori, săli de concert și, inevitabil, propriile limite, dar și curajul acestei aventuri.
Viena m-a format nu doar ca muzician, ci și ca om. M-a învățat că în spatele frumuseții pe care publicul o ascultă există ani de disciplină, îndoială, singurătate și muncă. Dar și bucuria extraordinară de a simți că aparții unei lumi în care muzica este un limbaj comun.
Există o lucrare, un cântec sau un compozitor pe care îl asociezi cu o persoană importantă din viața ta? Cum s-a legat muzica de acea relație?
Mă gândesc imediat la Radu Lupu, unul dintre muzicienii care au avut o influență profundă asupra mea. Numele lui este pentru mine inseparabil de muzica lui Schubert și Brahms. Dacă ar fi să aleg o înregistrare, ar fi Intermezzo op. 118 Nr. 2 de Johannes Brahms, în interpretarea sa.
În aceste pagini de o intimitate extraordinară, Radu Lupu reușea să exprime o întreagă lume interioară prin cele mai subtile nuanțe. Aveai impresia că pianul respiră, că fiecare frază se naște firesc, fără niciun efort. Nu era vorba despre virtuozitate sau despre dorința de a impresiona, ci despre o sinceritate muzicală rară. În interpretările sale, chiar și tăcerile aveau ceva de spus.
De la Radu am învățat că adevărata intensitate poate exista într-un sunet abia șoptit.
Alte două personalități care au avut un rol important în formarea mea sunt Elisabeth Leonskaja și Maria João Pires. Cu Elisabeth Leonskaja asociez ultimele trei sonate de Schubert. Iar când mă gândesc la Maria João Pires, îmi vine în minte Concertul nr. 20 în re minor, KV 466, de Mozart. Este una dintre acele lucrări în care fragilitatea și dramatismul coexistă într-un echilibru extraordinar.
Fiecare dintre acești muzicieni m-a învățat ceva diferit, dar poate cea mai importantă lecție a fost aceeași: muzica nu înseamnă să impresionezi, ci să transmiți ceva adevărat.
Există o piesă care te duce înapoi la o poveste de dragoste? Ce îți amintește despre perioada aceea?
Sunt împreună cu soțul meu de peste 23 de ani, așa că, într-un fel, muzica a fost martora întregii noastre povești. Există însă o lucrare care va rămâne pentru totdeauna legată de noi: Sonata nr. 2 în re minor, op. 14, de Serghei Prokofiev. Cu această sonată s-a născut și primul nostru CD, un proiect care a însemnat enorm pentru mine, atât artistic, cât și personal.
Îmi amintesc de acea perioadă în care aveam atâtea visuri, atâtea planuri și poate nici nu bănuiam câte lucruri avea să ne aducă viața. Erau anii în care începeam să construim nu doar o carieră, ci și o viață împreună.
Sonata lui Prokofiev este fascinantă tocmai prin contrastele ei. Are energie, ironie, pasiune, dar și momente de o tandrețe neașteptată. Partea a treia, Andante, are o frumusețe aproape dureroasă, ca o amintire pe care nu vrei să o pierzi.
După mai bine de două decenii, când revin la această muzică, nu aud doar Prokofiev. Aud și ceva din povestea noastră. Mi se pare extraordinar că muzica poate păstra intactă emoția unui moment, chiar și atunci când noi ne-am schimbat atât de mult.
Există o piesă la care revii atunci când îți este greu sau ai nevoie de liniște ori curaj? Ce trezește în tine de fiecare dată?
Aș alege Black Earth (Kara Toprak) de Fazıl Say. Nu este neapărat o muzică liniștitoare, în sensul obișnuit al cuvântului. Dimpotrivă. Are o intensitate aproape viscerală, ceva ancestral, o tristețe profundă care se transformă treptat în forță.
Lucrarea pornește de la un cântec al poetului și muzicianului turc Așık Veysel și poartă în ea ceva din legătura omului cu pământul, cu rădăcinile sale, cu pierderea și cu speranța.
„Când îmi este greu, nu caut întotdeauna o muzică care să mă liniștească”
În 2023, am avut ocazia să interpretez Concertul pentru pian și orchestră Water de Fazıl Say, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Această întâlnire cu muzica sa a fost începutul unei fascinații care m-a determinat să îi explorez mult mai profund creația.
Am descoperit un compozitor care nu se teme de emoție, de contraste și de propriile rădăcini culturale. În muzica lui, tradițiile turcești se întâlnesc cu limbajul clasic contemporan într-un mod extraordinar de personal.
Black Earth a devenit între timp una dintre lucrările de care mă simt cel mai apropiată. Când îmi este greu, nu caut întotdeauna o muzică care să mă liniștească. Uneori am nevoie de una care să îmi permită să simt tot ceea ce încerc, poate, să ascund în viața de zi cu zi. Iar Black Earth are pentru mine această putere. Nu îți promite că durerea dispare, dar parcă îți amintește că există frumusețe și forță chiar și în cele mai dificile momente.
Ce lucrare ai putea interpreta de zeci de ori și tot ai simți că mai ai ceva de descoperit?
Sonata nr. 4 în do minor, op. 29, de Serghei Prokofiev. Am înregistrat primele cinci sonate pentru pian ale lui Prokofiev, iar relația mea cu acest compozitor este una cu totul specială. Sonata a patra face parte din așa-numitele sale „Sonate vechi”, lucrări în care revine asupra unor idei muzicale din tinerețe. Este o sonată care nu își dezvăluie imediat secretele.
Prokofiev este adesea asociat cu virtuozitatea spectaculoasă, ritmurile incisive, ironia sau chiar brutalitatea sonoră. Dar eu am fost întotdeauna fascinată de cealaltă față a muzicii sale: vulnerabilitatea.
În partea a doua a Sonatei nr. 4, Andante assai, există o lume interioară de o sensibilitate extraordinară. Iar finalul aduce o energie aproape explozivă, ca și cum două personalități complet diferite ar locui în același om.
Poate tocmai de aceea nu mă plictisesc niciodată de Prokofiev. Cu cât îl cunosc mai bine, cu atât descopăr mai multe contradicții, nuanțe și întrebări.
Există o idee care mă însoțește de mult timp: partitura rămâne aceeași, dar noi nu. O lucrare pe care o interpretezi la 20 de ani nu mai este aceeași la 40, pentru că între timp ai iubit, ai pierdut, ai devenit părinte, ai cunoscut succesul, dar și îndoiala. Toate aceste experiențe ajung, într-un fel, în sunetul nostru.
Ce planuri ai pentru perioada următoare? Pe ce scene sau în ce locuri te putem vedea?
În ultimii ani, am început să privesc rolul meu de muzician dintr-o perspectivă mult mai largă. Continui să concertez internațional, dar mă interesează din ce în ce mai mult și ceea ce se întâmplă dincolo de scena tradițională.
Cred că muzica clasică are un potențial extraordinar de a dialoga cu alte forme de artă și, mai ales, de a ajunge la oameni care poate nu ar intra în mod obișnuit într-o sală de concert.
Un exemplu este seria mea de proiecte interdisciplinare de la Heidi Horten Collection din Viena, unde creez întâlniri între muzică și arta vizuală. Pe 28 februarie 2027 voi prezenta Basquiat: Sound Between the Lines, un proiect dedicat universului lui Jean-Michel Basquiat, în care muzica devine un alt mod de a privi și de a înțelege lucrările sale.
În paralel, dezvolt podcastul meu internațional Piano Fortissimo, în care invit personalități din lumea muzicii și a culturii la conversații care depășesc adesea granițele profesiei.
Din octombrie sunt gazda unei rubrici săptămânale la radio klassik Stephansdom din Viena, intitulată Zwischen den Noten, adică „Printre note”. În fiecare marți dimineață, povestesc despre viața din spatele scenei: despre emoțiile dinaintea unui concert, despre relația cu publicul, despre greșeli, perfecționism, călătorii și toate acele momente pe care spectatorii nu le văd.
Pregătesc și noi proiecte în zona scrisului și a dialogului cultural, pentru că simt tot mai mult nevoia de a împărtăși nu doar muzica pe care o interpretez, ci și poveștile, întrebările și experiențele din spatele ei.
Mă preocupă o întrebare pe care mi-o pun din ce în ce mai des: ce rol are un muzician clasic în societatea de astăzi?
Cred că răspunsul nu se mai limitează la ceea ce se întâmplă între intrarea pe scenă și ultimul acord.
O lucrare, un compozitor, un album sau o înregistrare de care te leagă o poveste importantă și despre care nu te-am întrebat?
Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră, Lebewohl, de Elena Kats-Chernin. În decembrie 2020, în plină pandemie, am primit un telefon neașteptat: eram invitată să înlocuiesc un solist și să interpretez această lucrare alături de London Philharmonic Orchestra, sub bagheta lui Vladimir Jurowski, la Royal Festival Hall din Londra. Aveam cinci zile să învăț un concert pe care nu îl cântasem niciodată.
„Aceasta este magia muzicii: ne permite să ne întoarcem în timp fără să părăsim prezentul”
Era una dintre cele mai stranii perioade ale vieții noastre. Concertele erau anulate, sălile erau goale, călătoriile deveniseră o aventură birocratică, iar acasă încercam, ca atâția alți părinți, să gestionez și școala online a copiilor. Între partituri, teste PCR, restricții și nesiguranță, trebuia să găsesc concentrarea necesară pentru a învăța un concert întreg în doar câteva zile.
Și totuși, acolo eram, pe scena Royal Festival Hall, alături de una dintre marile orchestre ale lumii, interpretând o lucrare al cărei titlu, Lebewohl, înseamnă „Adio”. Mi s-a părut aproape simbolic. Într-o lume în care ne luam rămas-bun de la atâtea lucruri pe care le consideraserăm firești, muzica continua să existe.
Îmi amintesc și astăzi sentimentul acela extraordinar de a fi din nou pe scenă, după luni de incertitudine. Nu era doar bucuria unui concert. Era sentimentul că, în ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplau în jur, ceva esențial rămăsese intact.
În martie 2026, am revenit la aceeași lucrare, de această dată pentru o înregistrare alături de BBC National Orchestra of Wales. Au trecut peste cinci ani între cele două întâlniri cu această muzică. Cinci ani în care lumea s-a schimbat enorm, iar eu odată cu ea.
Și poate tocmai aceasta este magia muzicii: ne permite să ne întoarcem în timp fără să părăsim prezentul. Când am cântat din nou Lebewohl, mi-am amintit nu doar de concertul din Londra, ci și de femeia care eram atunci, de toate temerile și de curajul pe care a trebuit să îl găsesc în acele cinci zile.
Uneori, o partitură devine un jurnal pe care nu l-ai scris niciodată, dar pe care îl poți reciti de fiecare dată când te așezi la pian.
