fbpx

Căutare

Share this article

Alexandra Ușurelu este artistă iar muzica ei, din altă dimensiune parcă, a încântat publicul de curând, într-un concert inedit, organizat în vreme de pandemie de Ziua Îndrăgostiților, „Fata care chiar există”.

Alexandra a crescut într-un oraș din sudul țării, împreună cu un tată care ar fi fost un artist folk dacă nu ar fi ales o meserie mult mai stabilă, de comisar la Garda financiară.

Cum și de ce ai decis să devii artist?

Alexandra Ușurelu: Nu a fost o decizie la mine, ci o dorință, un vis pe care trebuie să-l împlinesc, acela de a dărui oamenilor ce am eu mai frumos în adâncul sufletului. Chiar și facultatea și studiile pe care le-am făcut m-au ajutat să mă organizez și să-mi duc la îndeplinire acest vis, chiar dacă domeniile: matematică, informatică, chimie, economie și drept te fac să te gândești la altceva și nu la muzică.

Aici e miza cumva: te naști și crești într-o societate care prețuiește banii, acumulările și în care, din păcate, cariera artistică este asociată cu zona succesului și popularității, dar mai puțin cu banii. Îmi imaginez că e greu să ții cu dinții de un vis care are potențial să-ți aducă multe satisfacții dar să te priveze de multe altele. Așa e?

Alexandra Ușurelu: Eu îmi trăiesc viața pe care mi-am imaginat-o și nu am avut nicio clipă alte visuri materiale și nici n-am avut vreo presiune din exterior în acest sens.

Mie nu-mi trebuie multe lucruri să fiu fericită și, atât timp cât stă în puterea mea să-mi organizez concertul și să mă prezint în fața oamenilor să le cânt, iar asta să genereze destule reacții încât să pot continua ce fac, eu sunt foarte mulțumită cu ce am.

Alexandra Ușurelu

Când ai început să cânți?

Alexandra Ușurelu: Cred că aveam 5 ani când tata a început să ne cânte.

Tata avea singura chitară din oraș și cred asta fiindcă aveam mulți prieteni acolo, dar în orice casă aș fi mers, nu găseam o chitară. Doar la noi acasă se întâmpla magia asta, pe care mi-am dorit să o retrăiesc iar și iar.

Tata a fost magicianul. Deși el nu a urmat cariera muzicală, ci ceva mult mai serios. În fiecare dimineață pleca de acasă în uniformă, se întorcea, lăsa uniforma și lua chitara și se transforma într-un magician.

Și ce uniformă avea?

Alexandra Ușurelu: Era comisar la Garda financiară.

Și chitara cum a ajuns la voi în casă?

Alexandra Ușurelu: Tata făcea asta din liceu. Avea un prieten în București și împreună cântau la evenimentele folk. Iar eu cu această muzică am crescut, cu Pasărea Colibri, cu Mircea Vintilă.

Alexandra, la 9 ani, cu chitara tatălui ei

Și în timp ce tatăl tău cânta, mama ce făcea?

Alexandra Ușurelu: Mama era departe, în alt oraș și țin minte că și ea avea o voce superbă atunci când ajungeam la ea și îmi cânta.

Părinții mei s-au separat când aveam 5 ani și mereu am fost între două lumi. Eu am simțit dintotdeauna că acolo, în orașul tatălui meu, în Oltenița, este casa mea. Acolo am primele amintiri, acolo am copilărit. Și cu cât am putut discerne atunci, am ales casa pe care o cunoșteam cel mai bine.

Cât de des mergeai la mama ta?

Alexandra Ușurelu: Mergeam în vacanțe să o văd.

Tu ești sora mare sau mică?

Alexandra Ușurelu: Eu sunt cea mai mare dintre cele patru surori. Una dintre ele este studentă la actorie, cea mai mică dintre noi este elevă de liceu, iar următoarea după mine este mămică acum, are un copil minunat, născut de ziua mea. (râde) Îl iubesc enorm.

Deci în familia ta erau artiști și mama, și tata?

Alexandra Ușurelu: Erau talentați, să zicem. Cred că te poți numi artist dacă și creezi ceva ce lași lumii.

Pe stradă eram vreo 20 de copii și imediat după teme ieșeam pe stradă și ne jucam orice. Și era minunat că aveam această posibilitate, aerul curat și cerul liber, fără asfalt și fără mașini.

Alexandra Ușurelu

Despre ce an vorbim noi acum?

Alexandra Ușurelu: 1997. Eram clasa a II-a și aveam 7 ani.

Ce s-a întâmplat mai departe?

Alexandra Ușurelu: La 16 ani m-am mutat cu mama și cu sora mea în București și am continuat studiile la Liceul Gheorghe Lazăr.

Cum se simte o mutare ca asta la 16 ani?

Alexandra Ușurelu: Dacă mă întrebi cum a fost să vin într-un oraș cu totul nou, ți-aș răspunde că a fost un pic debusolant. Ratam de foarte multe ori primele ore fiindcă ratam troleibuzul sau mă încurcam între ele. Dar până la urmă am reușit și m-am împrietenit cu colegii mei, chiar și cu cei de la alte clase. Iar la evenimentele ce se organizau atunci în liceu mă invitau și pe mine să cânt. A fost frumos.

Dincolo de asta însă, nu am fost niciodată adolescenta rebelă care să-i dea peste cap pe părinți. Am fost destul de cumpătată și înțeleaptă aș spune în alegerile pe care le-am făcut.

Ce anume te-a făcut așa?

Alexandra Ușurelu: Mi-am dorit să trăiesc și alături de ele. M-am gândit că dacă nu îi pot avea împreună, să mă împart eu între ei.

Cum ai integrat în această viață de copil și adolescent liniștit cântatul?

Alexandra Ușurelu: Când mă jucam cu copiii făceam concursuri de cântat și-mi plăcea că mereu primeam nota cea mai mare.

Aveam o prietenă care venea destul de des la mine și mă înregistram pe o casetă, trăgeam ce cântam eu peste alte cântece și-mi plăcea să ne ascultăm.

Alexandra Ușurelu

Ce cântai?

Alexandra Ușurelu: Cântam muzica pe care mi-o cânta și tata: de la Mielul lui Mircea Vintilă, la Cântec Șoptit. Erau și poeme cântate.

Și din muzica anilor tăi?

Alexandra Ușurelu: Ascultam N&D…. (râde) Și făceam coregrafie pe această muzică pe această muzică cu prietenele mele.

Colegii tăi din București cum te-au perceput, cu această muzică a ta mai degrabă pe înțelesul părinților lor decât al lor?

Alexandra Ușurelu: Doar cu muzica vorbeam pe înțelesul părinților lor, fiindcă eu vorbeam pe înțelesul lor.

Dacă nu ar fi fost muzica, ca profesie, ce ar fi fost?

Alexandra Ușurelu: Dacă nu ar fi fost muzica, ar fi fost tot o profesie care m-ar fi ajutat să aduc oamenii împreună. Probabil aș fi făcut art-terapie; am urmat și un master în acest sens la UNATC. A fost un proces în care am înțeles și mai bine cât de importantă este arta în viața individului și cât de mult îl poate ajuta.

Din acest motiv te-ai dus la UNATC?

Alexandra Ușurelu:  M-am dus la UNATC tocmai pentru că foarte mulți din publicul meu îmi spuneau că simt muzica mea cu un efect terapeutic.

Am vrut să înțeleg mai bine ce înseamnă aceste vorbe mari pe care ei mi le spun.

Alexandra Ușurelu. Foto: Gina Buliga

Ce te bucură când ești pe scenă?

Alexandra Ușurelu: Mă bucură să văd lumina din ochii spectatorilor, mă bucură să văd cât de bine le face muzica mea atunci când eu cânt și lor le dau lacrimile de fericire.

S-a întâmplat să îi ai spectatori pe părinții tăi?

Alexandra Ușurelu: Da, i-am avut de multe ori în public la concertele mele. Primul concert la care au participat ei a fost foarte emoționant, mai ales că ei nu insistaseră foarte mult în a mă susține pentru alegerea acestui drum, fiindcă pur și simplu își doreau ceva mai stabil pentru mine, dar acest prim concert la care au venit a schimbat ceva profund în ei și i-a făcut să înțeleagă mult mai bine că asta îmi doresc să fac și că acesta este rostul meu pe aici.

 

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO