Căutare

Share this article

Alexandrina Halic este actrița-veselie, fără vârstă, care a venit dintr-un orășel mic din Banat, în urmă cu aproape 50 de ani, și a cucerit scena teatrului și inimile copiilor din toată țara.

A jucat o viață roluri de copii și adolescenți, de la Dorothy, la David Copperfield, Tom Sawyer, prinț ori cerșetor, o puteți vedea și acum pe scena Teatrului „Ion Creangă”, însă este mândră și de rolurile care au însemnat ceva și care au scos-o din confortul unei partituri deja știute, așa cum a fost cel din Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.

Cum ați decis să dați la teatru, să deveniți actriță?

Ca toți copiii, am participat și eu la serbările școlare, dar nu de acolo a venit imboldul, ci din teatrul la microfon. Exista chiar și în copilăria mea, din anii 50, teatru radiofonic pentru copii, iar o actriță minunată, care devenea vocile unor băieței veseli și deștepți, era Silvia Chicoș. Din păcate, mi se pare că toată lumea a uitat-o.

În „Aventurile lui Cipollino”, „David Copperfield”, „Prinț și cerșetor” o ascultam cu drag, neștiind că peste ani voi juca și eu aceste roluri și de câteva ori, chiar pe aceeași scenă cu ea.

Silvia Chicoș, „vocea” copiilor din teatrul radiofonic și unul dintre oamenii care au influențat-o pe Alexandrina Halic

Am terminat liceul, am fost prima generație care a făcut liceu de 11 clase, înaintea mea funcționase modelul sovietic, cu 10 clase și am început să mă pregătesc pentru facultate. Adică, și pentru teatru, dar și pentru filologie, neștiind și nesperând că voi reuși să intru la institut din prima încercare. Din fericire am reușit, însă în anul II au început niște frământări.

Profesorii mei se întrebau: ce va juca Alexandrina? Are 1,5 metri și voce de copil. Câte roluri potrivite pentru ea se pot găsi într-un teatru. O să fie nefericită, fiindcă nu va avea ce juca.

La îndemnul lor am plecat la Filologie, unde am făcut un semestru. Aveam de dat niște examene care mă speriau numai când le auzeam numele: slavă veche, dialectologie, lingvistică romanică. (râde) Dincolo de ele, aveam și niște cursuri minunate, cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga ori Nicolae Muntean. A fost o perioadă frumoasă.

Mi-ar fi plăcut să fiu profesoară, eram pregătită și pentru asta și cred că aveam și aptitudini.

Iar în acele luni, când eu eram studentă la Filologie, regizorul Ion Cojar, care nu fusese profesorul meu, a început să lucreze la proaspăt înființatul Teatru de Tineret și Copii, care în 1965 avea să devină Teatrul „Ion Creangă” (anul acesta împlinim 55 de ani de existență).

Alexandrina Halic

Vorbim de anii 1959-1960, când în București s-a petrecut o transformarea a teatrelor. De pildă, Teatrul de Tineret a devenit Teatrul de Comedie, Teatrul Armatei a devenit Teatrul „Constantin Nottara”, iar Teatrul de Tineret și Copii funcționa în două săli, una pe str. Eforie, unde, la insistențele și cu multele eforturi ale lui Ion Lucian, au început spectacolele pentru copii, iar a doua pe str. Sărindar, unde funcționează acum Teatrul Mic, erau spectacole pentru adulți.

La Eforie, regizorul și mâna dreaptă a lui Ion Lucian era Ion Cojar. Și el m-a chemat înapoi la teatru, fiindcă avea nevoie de mine pentru colurile de copil. El a insistat la decanat, m-am transferat înapoi la Facultatea de Teatru și mi-am echivalat niște examene. Astfel am devenit colaboratoare acolo, cum nu prea se întâmpla în acele vremuri.

De prin 1961 am început să colaborez și la radio, la început pentru emisiunile pentru copii, dimineața: „Profesorul Știe Tot”, „Bună dimineața, copii!” sau „Povești pentru copii”, iar cu timpul am trecut și prin „Alice în țara minunilor”, „David Copperfield”, „Prinț și cerșetor” ori vreun rol de la Mark Twain.

Atunci am avut surpriza, plăcută, să-i fiu parteneră Silviei Chicoș, chiar în ultimii ei ani de viață, într-un spectacol cu care mi-am dat examenul de diplomă, „Misterul cizmei”, în care jucam un travesti, un personaj care se numea Mielușel, iar Silvia Chicoș, chiar dacă se mișca foarte greu, se sprijinea într-o mătură, a jucat cu foarte mult umor o portăreasă nemaipomenită. Ne-am întâlnit apoi pe „scena” teatrului radiofonic, unde în ultimii ani ajungea greu, într-un cărucior. S-a stins foarte repede, a fost foarte bolnavă și mi se pare că tare nedreaptă a fost viața cu ea în acei ani.

Când ascultați, copilă fiind, teatrul radiofonic și înflorea pasiunea pentru actorie, părinții ce aveau de spus despre asta?

Era doar mama cu noi, cu mine și cu sora mea. Ea ne-a crescut cu multă dragoste și ne-a susținut întotdeauna, indiferent cât de îndrăznețe ne erau visele.

Mama era un om blând și bun, care m-a îngăduit cu tot ce eram, m-a ajutat mult. Ea lucra la o maternitate, era asistentă la bebeluși, în orășelul nostru mic din Banat, Bocșa.

Era mândră de mine. Îmi povestea cum îi asculta, la noi acasă, în Banat, pe copiii din fața blocului cum își alegea jocurile, rolurile și cum își doreau să fie „Alexandrina Halic”.

Mama ne spunea tot timpul că ne iubește, iar când eram mică îmi zicea: „ești ziua mea de duminică!”. Pentru mine era suprema declarație. Ziua de duminică era ziua aceea când ascultam Concertul de la Ateneu, iar mama pregătea ceva bun: supă de pui cu tăiței de casă, găină umplută cu măruntaie tocate, cu multă verdeață și un pic de pâine și o salată, cum se face în Banat, cu smântână și zahăr.

Îmi plăceau și mâncărurile de gutui ori de prune uscate, tot dulci, ori supele de roșii, acrișoare. Am aflat de borș și de bame abia când am ajuns în București.

Alexandrina Halic în rolul Greiere
în spectacolul „Pinocchio”, după Carlo Collodi

Cum era acest orășel în care ați crescut?

Bocșa este un oraș compus din mai multe orășele mici: Bocșa Română, Bocșa Montană. Acum sunt toate integrate. Era un orășel care se lăuda și cu ceva industrie, dar și cu natură, cu dealuri și câmpuri unde cultivau oamenii viță de vie ori livezi.

Uzina era de poduri rulante și ținea de domeniile Reșița, de care era foarte aproape. Jumătățile astea diferite, rurală și urbană, dispăreau parcă atunci când realizai că acest orășel avea și o bibliotecă, un club, unde ajungeau trupe din toată țara.

O întâlnire ciudată la vremea aia, nesperată, a fost cu o actriță care mi-a devenit ulterior colegă la Teatrul de Tineret și Copii, Natalia Arsene. Ne-am întâlnit pe o scenă profesionistă într-un spectacol care se chema Băiatul din banca a doua, în care eu jucam o fetiță, și am apreciat că ea nu s-a ferit niciodată să joace inclusiv travesti în sala pentru copii.

V-ați născut în vremuri aspre!

Foarte aspre, m-am născut în 1941.

Noi nu simțeam foarte tare războiul. Mamei însă i s-au întâmplat câteva lucruri. Când au trecut rușii înspre Berlin, un rus beat cu o bicicletă a lovit-o, a trântit-o și i-a rupt mâna. Iar în vacanțe, când plecam lângă Timișoara, la o mănăstire, maicile se ascundeau de câte ori se dădea câte un semnal: trec rușii!

Erau lipsuri, dar toți le aveau și nu simțeam mai abitir războiul. Țin minte că la grădiniță au venit și americanii, nu fizic, dar au trimis ajutoare: unt de arahide, care nu-mi plăcea deloc, și lapte condensat.

La grădiniță venea Moș Crăciun și făceam serbare la iesle, iar eu aveam niște aripi de îngeraș, făcute din carton și acoperite cu franjuri din hârtie creponată. Mama le făcea. La școală începuse să vină Moș Gerilă, iar Moș Crăciun mai venea doar acasă. Apoi a dispărut portretul Regelui de pe perete.

Când ați ajuns la București?

Prima dată am venit în București prin clasa a X-a. Fiul nașilor noștri, care era preot, m-a adus în Capitală și atunci am ajuns prima dată la Operă, unde am văzut „Maeștrii cântăreți din Nürenberg”, cu Petre Ștefănescu Goangă și toată lumea vorbea despre „steaua” care se născuse, un nou tenor extraordinar. Era vorba despre Valentin Teodorian.

Apoi am ajuns la Teatrul Bulandra, la o invitație a mamei lui Fory Etterle. L-am văzut în Don Carlos, neștiind că peste ani, în Vrăjitorul din Oz, la radio, unde venea toată crema actorimii bucureștene, aveam să mă întâlnesc cu Fory Etterle. El juca Vrăjitorul, iar eu eram Dorothy.

Alexandrina Halic, în studioul Teatrului Radiofonic

Ce se întâmplă după ce terminați Facultatea?

Am terminat în 1963, chiar m-am uitat pe diplomă zilele astea, cu nota 9.38. (râde)

Am plecat într-un stagiu de doi ani de zile la Botoșani. Acolo am început să joc Oana, în Apus de soare, și a fost minunat să realizez dragostea de teatru a botoșănenilor.

S-au născut niște copile în acel an și am aflat ulterior că au fost botezate Oana. Eram invitată duminica la prânz. Mă iubeau dincolo de ființa mea. Iubeau personajul. Și eu îl iubeam.

Nu a fost ușor. Ajungeam în turnee locale, plecam câte o săptămână, era greu, era sărăcie, dar dincolo de asta oamenii iubeau teatrul.

Îmi amintesc de o deplasare la Câmpulung, pe o iarnă groaznică. Ne-am împotmolit pe drum. Trebuia să jucăm la 8.00 seara, Apus de soare, dar nu am ajuns. Iar spectatorii au rămas cuminți în sală până am sosit. I-am întrebat atunci dacă mai vor să jucăm. Și au vrut. Am terminat la miezul nopții.

La teatrul radiofonic am jucat tot ce nu se putea pune în scenă: Peter Pan, de pildă, care nu se putea monta la vremea aia, apoi mergeam pe Mississippi, cu Tom Sawyer și Huckleberry Finn.

Alexandrina Halic în rolul Soarelui
în spectacolul „Călătorii prin galaxii”

Aveți copii?

Am și copii, și nepoți: am un băiat care are doi băieți și o fată care are două fete. Sunt fericiți. Unul este medic, celălalt a terminat asistență socială, au făcut ce și-au dorit.

Amândoi iubesc teatrul, fiul meu este chiar un bun cunoscător de teatru, dar nu au fost atrași să facă această meserie. Iar noi, nici eu nici soțul meu, actor și el, nu i-am îndemnat să facă teatru cu orice preț. Este foarte trist să ajungi un actor care nu spune nimic.

Ați rămas în zona copilului etern! Cum făceați să ieșiți dintr-o maturitate, cu toate acumulările spirituale ce vin o dată cu ea, și să jucați copii ori adolescenți?

Nu știți cum arătam și mă manifestam până la 20 și mulți de ani. Eram într-un fel de adolescență întârziată. Nu eram credibilă nici fizic, cu o figură care ducea în altă parte decât într-o zonă matură. Am încercat să joc o profesoară ori alte personaje mature și nu a mers. În schimb, am jucat până la 52 de ani pe Pinocchio, destul de credibil, iar la 45 de ani am avut premiera cu „David Copperfield”.

La un moment dat am realizat că pot să joc și altceva, cam în perioada în care m-am trezit cu părul alb. Și am încercat și un Pantalone, în Turandot, o mămică, o bunică. Dar nu acestea au fost rolurile care m-au scos din confort. Ci rolul din Efectul Razelor gamma…, unde fără să scot o vorbă 3 ceasuri,  trebuie să transmit ceva. Este un rol care înseamnă ceva pentru mine.

Acum joc la Teatrul Național rolul unei mame destul de rele, puțin dusă cu capul, pe care nu mi-a fost foarte greu să o abordez, chiar dacă e răutăcioasă. Dar în Albă ca zăpada, mai demult, în care jucam un sfetnic al Mașterei, malefic și el, am atras atenția unui cronicar care a spus: „Doamna Halic nu știe să fie rea!” Era un eșec, în fond. Acum pot să fiu și rea. (râde)

Pare o binecuvântare să poți fi copil la nesfârșit. Așa e?

Așa e. Îmi dau seama acum, când vin la mine oameni și îmi spun că își amintesc vocea mea de la radio. Mă miră să aflu asta, să mă recunoască cineva doar după glas. Vocea a fost un atu pentru mine.

La un moment dat mă întrebam ce ar fi fost dacă arătam ca Gina Lollobrigita și aveam vocea Sofiei Loren? Nu m-ar fi ajutat cu nimic. M-am bucurat mai mult pentru ce am avut decât pentru ce aș fi putut avea.

Alexandrina Halic

 

 

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO