Life StoriesTheater
Life StoriesTheater
Oana Popa, păpuşar: ”Magia mea este că refuz să mă fac om mare. Sunt un copil într-un corp de 42 de ani”
Monica Tănase
|Reading time: 14 mins
Share this article

De cinci ani, la Craiova se întâmplă un miracol: păpuşile invadează străzile, timp de opt zile, la sfârşitul lunii august şi este un bun prilej de a ne întâlni noi, păpuşari din aproape duăzeci de ţări, să construim spectacole.

Sună activist: puppets occupy street!

Dacă toată lumea ocupă strada, de ce nu ar face-o şi păpuşile? Sunt păpuşi gigant care invadează spaţiul urban şi, o dată cu ele, toate celelalte tipuri de păpuşi. Vaiang, păpuşa care se mulează pe mână dar are şi tije care ajută păpuşa să îşi mişte mâinile, bibabo, adică păpuşa ciorap. Mai există păpuşa buraku, cea care se îmbracă şi a fost creată de păpuşarii străvechi din Japonia, apoi marioneta, favorita mea, păpuşa pe sfori, dar şi siluetele de umbre, care sunt făcute din plexiglas sau carton, păpuşi foarte mici care capătă grandoare datorită ecranului de umbre. Dar acestea sunt numai cuvinte, definiţii care ne sunt de folos doar nouă, păpuşarilor. Copiii care ajung pe străzile din Craiova vor să vadă spectacolul, să rămână cu gura căscată.

Există o temă care guvernează fiecare an. Acum este a doua ediţie a cărei temă este pământul. Înainte a fost focul. Îmi amintesc că au fost invitaţi colegii din Fire Theatre din Bulgaria, care montează spectacole doar de foc: poi spinning, păpuşerie pe foc şi aşa mai departe.

Avem o vorbă, noi cei care ne întâlnim an de an la Craiova: nu ne-am jucat suficient în copilărie şi ne răzbunăm acum! Strada devine scenă. Părinţi, copii transformă Craiova într-o capitală a păpuşilor, vreme de opt zile.  

Ce spectacol ai creat tu pentru festival?

La Craiova voi avea în trei zile proiectul ”Caravana de joacă”, cu care am ajuns în festival chiar din primele lui ediţii. De la un an la altul, copiii ne lăsau, prin părinţii lor, mesaje să ne transmită că ne aşteaptă din nou cu jocurile copilăriei noastre: lapte gros, ţeava cu cornete sau raţele şi vânătorii . Se întâmplă cumva că butoanele, gadget-urile le fură copilăria şi rămân uimiţi că există jocuri care le dezvoltă imaginaţia şi sunt luaţi în seamă aşa cum vor ei, chiar dacă nu pun mâna pe butoane.

A fost o întâmplare acum doi ani, la Craiova, când m-am dus cu un joc nou pentru ei, ţeava cu cornete. Şi în vreme ce le explicam copiilor cum se fac cornetele, văd că una dinre fetiţe nu reuşeşte cu niciun chip să facă un cornet.  De altfel, este ceva ce am observat: această generaţie de copii au pierdut mare parte abilităţile noastre motrice, în schimb sunt geniali pe tehnologie sau imaginaţie. Le-am explicat cum am putut mai bine, dar fetiţa asta, de vreo zece ani, chiar nu reuşea. Şi vine mama ei, o smuceşte pur şi simplu şi îi zice: ”dar cât de tâmpită poţi fi să nu înţelegi un lucru atât de simplu!? Eu fac de-astea de când m-am născut.” Atunci mi-am dat seama că cel mai mare duşman al copilul era chiar mama lui. Am vrut să spun ceva la microfon, dar fetiţa mi-a tăiat-o scurt şi s-a întors spre mama ei: ”mama, nu mi-ai spus nicioadată că ai avut o jucărie atât de minunată!”. Atunci sute de ochi au ţintuit-o şi am înţeles că în felul acesta mama şi-a luat pedeapsa de la comunitate.

Aşa încât chiar cred că joaca împreună, afară, în gaşcă este o foarte eficientă metodă de educaţie şi chiar îşi găseşte rostul în a ocupa străzile oraşului. 

Cum te-ai apropiat tu de teatru?

Eu am crescut la Cluj, la bunici, căţăraţă toată ziulica pe bara de bătut covoare, cu certitudinea că voi deveni Nadia Comăneci. Părinţii mei locuiau aici, în Bucureşti şi au considerat că la şapte ani era momentul să mă scape de accentul ardelenesc aşa că m-au miticizat.

Tata, Grigore Popa, a fost regizor la Teatrul Bulandra şi apoi la Tinerimea Română şi, în 1967, a făcut primul teatru de avangardă din Europa, Teatrul Podu’.

Teatrul Podu’ s-a născut dintr-o revoltă a lui, pentru că a fost împiedicat să dea licenţa, iar în perioada aceea, când probabil îşi petrecea serile pe la Casa de Cultură a Studenţilor, Grigore Preoteasa, a descoperit podul clădirii, care nu era nimic altceva decât un depozit de hârtii. L-a preluat, a făcut curăţenie cot la cot cu colega lui, Magda Bordeianu, au început să deseneze pe pereţi scene din Biblie şi cam tot ce era interzis atunci.

Prima piesă montată acolo a fost ”Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să ascult”, a lui Tennessee Williams, absolut interzisă atunci.

Şi în scurt timp a devenit spaţiul în care oricine avea nevoie de un spaţiu de exprimare artistică putea să îl aibă. Exista chiar şi un slogan: aici intră cine vrea, rămâne cine poate! Prin Pod au trecut Gheorghe Visu, Gruia Sandu, Olga Delia Mateescu, Geanina Corondan, mai recent, după ce tata s-a dus.

Vorbim de zece minute despre tatăl tău şi despre realizările lui şi am sentimentul că te-a influenţat radical. Cum este de fapt?

El a fost stâlpul meu pentru că întotdeauna am găsit un partener de comunicare. Când a murit am pierdut un părinte şi un prieten.

Tata era un nebun frumos, cu care puteai discuta orice. Ştia să se adapteze lumii mele, lucra doar cu tineri şi la un monet dat, când a primit o ofertă de muncă, director de teatru în Olanda, a refuzat pentru că avea un copil de crescut în ţară.  Asta a spus el, că rămâne aici pentru mine.

Tata nu a vrut să fac teatru niciodată. Mai în glumă, mai în serios, mi-a zis că dacă fac teatru mă omoară cu mâna lui. Cred că ştia atâtea despre partea mai puţin strălucitoare a lumii teatrului încât nu îşi putea închipui copilul într-o astfel de viaţă. Pentru mine însă teama lui nu era motiv să renunţ. Doar eram fata lui, deci tot ce era interzis trebuia încercat şi, tocmai pentru că mi-a interzis să fac teatru, am înceut să fur meserie de la copiii cu care lucra, repetam singură în baie şi mă ţineam după el până la exasperare să mă asculte. Dar nici nu voia să audă!

Copiii îl adorau pentru că avea un mod incredibil de a comunica cu ei.  Şi mai avea o vorbă: când pui piciorul pe scândura sfântă (scena) eşti gol şi nu ai cum să mă minţi!

Aş vrea să vorbim de ce ai ales să devii păpuşar şi cum s-a lipit asta de sufletul tău?

A trecut ceva timp până am aflat că îmi place teatrul de păpuşi. Norocul meu a fost că am început să muncesc devreme.

La 13 ani am fugit de acasă ”cu banii de lapte”, cum spuneau colegii mei de radio de atunci, am fugit de la ora de mate, de fapt, împreună cu colega mea de bancă. Unde? La Universitate începuse să emită primul post de radio privat. Se numea Unifan Radio şi dădea muzică foarte faină.

Eu mai fusesem în radio, actualul Radio România, singurul în vremea copilăriei mele, unde citeam ceva sau pur şi simplu vocea mea era folosită la un ”bună seara, copii!”. Dar nimic din ce ascultasem eu la radioul comunist nu semăna cu muzica şi vorbele dj-ilor de la Unifan. Acolo era muzica cu care crescusem: eu, copil, nu am ascultat niciodată ”şade raţa pe butoi”. Ascultam Janis Joplin, Pink Floyd sau Gershwin şi Beethoven.

Tata montase un spectacol împreună cu Florian Pittiş, la Bulandra, prin care încercau să înveţe tinerii despre ce înseamnă curentul flower-power, Woodstock şi un întreg curent de cultură populară occidentală. Era o revoluţie prin muzică şi poezie, un one man show ţinut în întregime de Pittiş. Eu trebuia să îi duc şi să îi iau microfoanele din piesă. Apoi am început să freventez des, cu mama, acel spectacol aşa încât toată educaţia mea muzicală s-a petrecut în jurul fenomenului Woodstock.

Practic am copilărit cu cei de la Holograf şi am avut adolescenţa printre formaţii rock sau printre artişti de jazz.

O copilărie şi o adolescenţă printre staruri. Cum te schimbă acest lucru?

Nu cred că m-a schimbat, ci m-a blocat. Mai devreme sau mai târziu ai de-a face cu copiii de vârsta ta. Or, eu niciodată nu am putut comunica cu oamenii de vârsta mea. Niciodată nu mi-am găsit o punte comună cu colegii de clasă. Cei din gaşca mea de la Cluj erau mai mari. Şi cu ei se bloca comunicarea la un moment dat pentru că veneam în vacanţe şi începeam să le povestesc de la spectacole. Iar la un moment dat asta începea să îi frustreze. Şi mă îndepărtau.

Aşa încât, volens nolens, tot universul meu s-a învârtit în lumea teatrului, a muzicii astfel încât îţi vine natural să trăieşti printre artişti.

 Să ne întoarcem la decizia de a deveni păpuşar.

M-am hotărît să dau la teatru abia după ce mi-am încheiat cariera în radio, adică la 18 ani. Şi am început-o la 13 ani, când am fugit de la şcoală. M-am dus la uşă, la Unifan, m-am prezentat: ”sunt Oana Popa şi aş vrea să văd cum arată un radio liber!” Ei s-au uitat cruciş la mine, gândeşte-te că vorbim de februarie 1990, când încă mai mirosea a praf de puşcă la Universitate.

Şi tu căutai libertatea, la 13 ani, într-un radio de la Universitate. Nu era un cuvânt prea mare?

Eu aşa fusesem crescută: să gândesc cu capul meu, să fiu altfel decât turma. Iar când i-am auzit vorbind pe cei de la Unifan, acolo mi s-a arătat poarta spre libertate. M-am dus la ei, mi-au arătat radiul apoi m-au trimis înapoi la şcoală. Am plecat, dar peste o oră m-am întors. Şi m-am ţinut aşa de capul lor o săptămână. Părinţii mei ştiau că mă duc la şcolaă, eu eram la radio. Stăteam în faţa uşii, ca în vorba ceea: ”te dau afară pe uşă, intri pe geam”. Dar eu nu puteam să intru pe geam la etajul patru, aşa că mă aşezam în faţa uşii. Iar la un moment dat s-au îndurat. Codruţa Marinescu, pe atunci Florescu, m-a luat, mi-a pus nişte căşti la urechi şi mi-a spus: ”uite ce e, pitic! Dacă vrei să faci radio iei căştile astea, te aşezi în faţa acestui casetofon şi asculţi un buletin de ştiri de la Europa Liberă. Transcrii ce auzi şi înveţi cum se fac ştiri de la profesionişti. Iar acum îmi laşi numărul de telefon al părinţilor tăi. Aici vii doar o oră pe zi, în rest mergi la şcoală şi îmi aduci carnetul de note. Altfel nu mai calci în radio!”

Atunci şi acolo a început cariera mea de jurnalist.

Am rămas în radio până la examenul de bacalaureat. Iar în tot timpul ăsta teatrul mă urmărea. În clasa a VII-a am văzut că se dă concurs la Teatrul Creangă, am dat proba şi am luat-o. Evident că nu spusesem nimic acasă, iar tot secretul meu s-a năruit când regizorul l-a sunat pe tata să îl felicite. Ce a făcut tata? M-a lăsat să intru la premieră, a venit în culise la sfârşit şi m-a scos în şuturi din teatru.

Aşa că la după ce am terminat liceul, deja lucram în televiziune, la ”Fereşte-te de măgăruş!”, a apărut ideea de a da admitere la o facultate. Aveam de ales între Jurnalism şi Teatru. Terminasem cu radioul dar mă tenta televiziunea. Dar şi mai mult mă atrăgea teatrul.

Şi am dat examen la istitut. Fără ştirea lui tata pentru că aveam convingerea că, dacă ar fi aflat că vreau să intru la Istitut, ar fi făcut tot posibilul să mă împiedice. . Aşa că am depus dosarul de înscriere, am ales secţia de păpuşi, pe fişă, în dreptul părinţilor, am scris cp sunt decedaţi, am dat examen şi am intrat.

Nu mi-a iertat niciodată faptul că l-am minţit că dau la Jurnalism şi m-am dus la Teatru. Şi atât mi-a spus: ”sa faci bine să treci de anul I că altfel înseamnă că nu ai nici pic de talent şi ai ocupat locul altcuiva. Iar asta este o mare nedreptate.” M-au tulburat cuvintele acelea, mai ales că la vremea despre care vorbim, concurenţa era de 16 candidaţi pe loc.

Iar în anul întâi s-a întâmplat magia. Atunci m-am îndrăgostit de marionetă. Profesoara mi-a dat păpuşa, m-a aşezat în faţa oglinzii şi mi-a spus să mişc crucea. Iar când am tras de sfori şi am văzut cum o bucată de lemn cu ochi mari, pictaţi se miră exact ca un copil, mi-au dat lacrimile.

Şi tocmai când s-a petrecut magia, era să renunţ de tot la Institut, din cauza unei profesoare. Aş vrea să rămână anonimă, însă voi spune cum am reuşit noi, nişte puştani să o dăm afară de la catedră. Era de nesuportat, făceam urticarie înainte de ora ei. Era convinsă că intrasem cu pile de la tata şi nu mi-a crezut o clipă aventura prin care trecusem să ajung acolo. Mai mult, era acră, rea şi frustrată cu toţi colegii. Aşa că am făcut grevă. Am plecat de la cursuri la Sinaina şi din gară am sunat, la un telefon cu fise, şi am anunţat conducerea şcolii că nu ne vom întoarce la şcoală dacă nu o mută pe respectiva profesoară. Iar oamenii ne-au luat în serios pentru că grupa noastră era singura din an, iar fără noi s-ar fi desfiinţat seria cu totul. Aşa încât decanul a cedat şi a mutat profesoara, iar în locul ei a venit Gruia Sandu, omul care m-a învăţat teatru. El mi-a spus că am o calitate rară: pot să fiu copil la orice vârstă. În plus, aveam o candoare, cu care convinsesem chiar şi comisia de admitere, care putea fi marea mea miză în carieră. Şi l-am ascultat şi am intrat în teatru pentru copii.

Cum s-a născut ”Caravana de joacă”, proiectul cu care vei fi la Craiova?

Când aveam 21 de ani tata s-a prăpădit. Ai mei divorţaseră deja, mama l-a avut pe fratele meu, dar a rămas singură, şi din toate aceste împrejuri eu am rămas singura care întreţinea familia. Aşa că am început intens munca în televiziune. De aici am rămas cu multă oboseală, frustrări, ani pierduţi, dar şi cu o lecţie de viaţă esenţială, de la Valeriu Lazarov: ”vinde-te ca şi cum ai fi Dumnezeu, aşa încât oamenii să te perceapă ca pe un om normal. Dacă eşti modest, nici nu se vor uita la tine!” Şi a venit un moment când am ajuns la personal să mi se spună că îi cost prea mult şi că sunt pusă pe liber.

Am plecat din televiziune şi am căzut în depresie.

După câteva luni de lamentare la psiholog am înţeles că nu am decât o opţiune: să încerc un proiect cu copiii. Primul meu client a fost un băieţel care nu voia să facă nimic altceva decât să se uite pe telefon lângă mine. Aşa a trecut o lună de făcut nimic. Mă plictiseam deja. Aşa că am început eu să mă joc în preajma lui. Şi ce să vezi? A început şi el să se joace. Au venit şi alţi copii, am diversificat joaca şi aşa s-a născut Şcoala de joacă, care a funcţionat în Bucureşti şi în ţară. Dar parcă era nevoie de mai mult. Aşa că într-o zi, în preajma Crăciunului, am primit cadou o cutie cu 55 de jocuri ale copilăriei noastre, pe care eu le făceam deja cu copiii însă nu ştiam că există şi un manual. Exista şi se numea ”În faţa blocului”. Am făcut un parteneriat cu autorii şi am plecat prin ţară, în şcoli şi grădiniţe. Însă am realizat că trebuie să ieşim în stradă, în piaţă. Aşa că am creat Caravana de joacă. Iulian Vrabete, basistul de la Holograf, ne-a creat un imn şi acum cinci ani am deschis Festivalul de la Craiova. Iar de atunci a rămas o tradiţie ca începutul şi sfârşitul Festivalului de Păpuşi să se facă negreşit cu spectaorii Caravanei de joacă.

Să ne întoarcem la scenariul în care un om şi o păpuşă ridică o sală de copii în picioare. Cum reuşeşti şi de unde vine magia?

Magia stă în onestitatea cu care urci pe scenă. Dacă vii cu problemele de acasă în faţa unui copil, el se va simi un punct din agenda ta, se va ridica şi va pleca.

Magia mea stă în faptul că refuz să mă fac om mare. Domne, ştii cum refuz?! Mi-am însuşit atât de bine tema pe care mi-a dat-o Gruia la actorie: îţi ordon să fii copil!, încât doar atât vreau să fiu. Când mă izbesc de chestii de oameni mari mă ia inima, intru în depresie, nu ştiu să le gestionez. Am fost marcată toată cariera mea de un rol, Micul prinţ: da, oamenii mari sunt ciudaţi! Eu nu sunt un om mare, sunt un copil într-un corp de 42 de ani. 

Magia marionetei vine de la povestea lui Pinocchio: o bucată de lemn care prinde viaţă datorită ţie. Eşti un mic Dumnezeu care coordonează o buturugă de lemn. Cândva a fost un copac. Iar un artist a ştiut să îi dea chip uman. Restul îl face păpuşarul.

Am fost în Magicamp cu păpuşile. Iar printre copiii din tabără erau două fetiţe: una nu avea o mână, iar cealaltă nu avea un picior, doar o proteză. Se cunoşteau destul de bine din spital. Au ascultat cu atenţie ce le-am spus despre marionete: dacă tu mergi merge şi ea, dacă tu râzi râde şi ea, dacă tu plângi plânge şi ea. Este practic copia ta într-o bucată de lemn. Când am început să exersăm, fetiţele mi-au spus că nu vor să se implice pentru că, mi-a spus cea fără picior, ea nu poate mişca piciorul cu naturaleţe, proteza nu îi dădea prea mult. Cealaltă nu avea o mână, deci nu putea să ţină păpuşa. Eu am insistat. Iar asta probabi că a întors un cuţit în rană. Fetele s-au retras. Şi, spre uimirea mea, s-au întors amândouă  hotărîte: s-au aşezat una în faţa celeilate şi s-au completat: tu îmi dai picioarele tale şi eu îţi dau mâna mea. Şi împreună au făcut un păpuşar cu o marionetă.

Asta e magia păpuşii.

 

Life StoriesTheater
Share this article