Sunt actori pe care îi recunoști după față. Și sunt actori pe care îi recunoști după voce, chiar și cu ochii închiși, chiar și dacă nu știi exact cum îl cheamă. Constantin Codrescu era din a doua categorie. O voce caldă, profundă, cu o greutate aparte, care rămânea în aer mult după ce replicile se terminaseră. Viața lui Constantin Codrescu a fost, la rândul ei, un rol greu, plin de scene pe care nu le-ai fi scris tu, dacă erai scenarist și aveai chef de un final liniștit.
Dar viața nu se scrie cu chef de final liniștit. Se scrie cu ce ți se dă.
Constantin Codrescu: de la Huși, cu talent cu tot
Constantin Codrescu s-a născut la 5 septembrie 1931, în Huși, și a absolvit Institutul de Teatru din București în 1951. Asta, pe hârtie, sună simplu. Dar România anilor ’50 nu era un loc simplu în care să vrei să faci teatru, să visezi la roluri mari, să crezi că arta contează. Era o lume în care contau cu totul altele.
El a ales, totuși, scena. Și scena l-a ales înapoi.
Actor, regizor, scenograf și profesor, s-a remarcat din tinerețe datorită talentului său, făcându-se îndrăgit cu fiecare apariție, indiferent că era pe scenă, peliculă, radio sau în sala de curs. Puțini oameni reușesc asta. Să fie la fel de prezenți, la fel de vii, în registre atât de diferite. Constantin Codrescu era unul dintre ei.
Ghiță de la Moara cu noroc, rolul care l-a pus pe hartă
Dacă trebuie să alegi un singur moment din cariera lui, alegi 1957. A jucat rolul Ghiță din „La Moara cu noroc”, filmul lui Victor Iliu selecționat la Festivalul de la Cannes în 1957. Un festival de film internațional, cu un film românesc, cu un actor tânăr care nu arăta că vrea să impresioneze pe nimeni. Arăta că trăiește cu adevărat în pielea unui om care se pierde pe sine.
Asta era marca lui Constantin Codrescu. Nu grandilocvența. Nu gestul mare, teatral. Ci exact opusul: personaje complicate, cu fisuri vizibile, cu umanitate brută.
Filmografia sa include titluri precum „Mihai Viteazul” (regia Sergiu Nicolaescu, 1970), „Haiducii lui Șapte cai”, „Zestrea domnițe Ralu”, „Bietul Ioanide”, seria „Pistruiatul” și „Trenul vieții” (regia Radu Mihăileanu, 1998). O listă lungă, în care fiecare titlu aduce cu sine o altă față a aceluiași om care știa să dispară în personaj.
Constantin Codrescu: drofesor, director, cetățean de onoare
Constantin Codrescu nu a fost doar actor. A fost și omul care a format alți actori, ceea ce, dacă mă gândesc bine, este o formă de generozitate pe care puțini o practică cu adevărat.
Între 1976 și 1989 a fost profesor la Institutul de Teatru din Târgu-Mureș, unde a contribuit la înființarea secției române. A fost director al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila și al Teatrului din Sfântu Gheorghe. Nu și-a trăit cariera doar în București, pe marile scene cu lumini mari. A plecat acolo unde era nevoie, a construit acolo unde nu era nimic. Și Târgu-Mureșul i-a răsplătit asta cum se cuvine: în 2007, a primit titlul de cetățean de onoare al municipiului.
Dramele pe care le-a purtat în tăcere
Și totuși. Viața lui Constantin Codrescu nu a fost o carieră frumos ilustrată într-un album de presă. A fost și altceva. Ceva ce el a ales să spună abia târziu, în cărți scrise cu mâna tremurândă a unui om care vrea să fie sincer înainte să nu mai aibă timp.
Povestea primei căsătorii, cu actrița Valeria Gagealov, este una pe care cu greu o crezi când o auzi prima dată. Mama lui, convinsă că nora îi fura fiul și susținerea familiei, a recurs la ceva îngrozitor. A otrăvit-o pe Valeria, cu mătrăgună, boz și sticlă pisată, amestecate în mâncare și lichide, sfătuită de o vrăjitoare. Valeria a supraviețuit. Căsătoria, nu.
„Furia, revolta, disperarea m-au adus în situația de a comite un act de mare gravitate împotriva mamei mele, pe care nu-l pot uita și nu o să mi-l pot ierta vreodată. Intervenția fratelui meu m-a oprit”, a scris Codrescu, fără să ascundă nimic, fără să se cruțe pe sine.
Asta e ceva ce nu fac mulți oameni. Să se privească în oglindă în cel mai urât moment al lor și să spună: am fost și asta.
Constantin Codrescu: „Pribeag prin viața mea”
În 2009, Constantin Codrescu și-a lansat un roman autobiografic în două volume, intitulat sugestiv „Pribeag prin viața mea”. Titlul acesta spune mai mult decât orice biografie oficială. Un om care s-a simțit, toată viața, puțin în trecere. Prin roluri, prin orașe, prin căsnicii, prin epoci istorice care se schimbau fără să-l întrebe.
La 25 martie 2013, în cadrul celei de-a șaptea ediții a Galei Premiilor Gopo, i-a fost decernat Premiul pentru întreaga activitate. Iar în 2022, chiar în ultimul an din viața sa, a fost decorat de președintele României cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, cu ocazia Zilei Culturii Naționale.
Recunoaștere venită târziu, cum se întâmplă adesea la noi. Dar venită.
Constantin Codrescu a murit pe 13 noiembrie 2022, la București, la vârsta de 91 de ani.
91 de ani în care a jucat sute de roluri și a trăit o viață care ar fi putut fi ea însăși un scenariu. Cu momente de glorie și cu momente pe care le-ai vrea uitate. Cu o voce care a rămas în urmă, caldă și inconfundabilă, în înregistrările de la Radio România, în filmele vechi pe care le mai prinzi câteodată noaptea la televizor.
Genul acela de voce pe care o recunoști, chiar și cu ochii închiși. Chiar și după ani. Chiar și acum.
Citește și: Viața lui Octavian Cotescu: inteligență lucidă, discreție asumată și destinul unui actor care a ales profunzimea în locul zgomotului
Foto: Facebook
