Anca Dănilă, antropologul între doi demoni ideologici, propaganda și PR-ul: „Relațiile publice au făcut cel mai mare rău omenirii” - LIFE.ro
Mergi la conținut

Anca Dănilă este antropolog ca formare și, înainte de a alege să dezlege misterele oamenilor, a muncit ca PR pentru Cărturești, Street Delivery, dar și pentru câteva agenții din România.

O criză de identitate nebănuită a făcut-o să se retragă și să își caute răspunsurile și sensul. Așa a realizat că s-a format într-o familie în care tatăl ei ocupa cea mai importantă funcție administrativă în municipiu în regimul comunist, că a crescut în birourile de propagandă ale unui partid renegat în toată adelescența ei, iar mulți ani mai târziu a ajuns să muncească pentru ceea ce, avea să afle din studii, este propaganda capitalismului: relațiile publice.

Antropologia m-a ajutat să găsesc soluții pentru acești demoni. Așa că am găsit o soluție pe care o voi concretiza în curând într-un proiect, adică într-o agenție de refacere identitară, de iertare și mediere istorică.

Am văzut la tine niște cărți comuniste, Constituția PCR, volume roșii, ideologice, așa cum numai în muzee am mai găsit. Ce faci cu ele?

Anca Dănilă: După ce am terminat facultatea de antropologie, mergând pe modelul american, mi-am dat seama că un bun antropolog trebuie să pornească la drum prin această practică, numită antropologie personală; întâi trebuie să văd cine sunt eu, să intru în familia și rădăcinile mele, iar după ce mă înțeleg pe mine și procesul terapeutic antropologic, abia atunci am disponibilitatea de a ieși în lume și a vorbi cu celălalt.

De ce ai văzut tu la mine acele cărți comuniste? Tatăl meu, în ultimii 3 ani de comunism, a fost prim-secretar UTC. Eu eram mică, grădinița era lângă biroul lui, deci am copilărit prin birourile de propagandă, îi știam bine colegii, dar, pentru mine, acea perioadă nu avea nicio culoare politică. Era mai degrabă o rutină cotidiană.

Anca, șoim al patriei

Această carte la care lucrez acum vorbește despre împăcare istorică, despre oameni care nu au mai avut voce pentru că, după 1990, au fost acest dușman necesar sau acest țap ispășitor spre care ne-am îndreptat pentru a da vina pe trecut.

Sunt foarte mulți oameni care în acei ani și-au dus tinerețea, iar imediat după aceea, tinerețea lor a fost cumva pusă la zid. Nu au mai avut voie să vorbească despre ea, chiar dacă acolo ei și-au consumat prietenii, întâlniri, și-au legat căsătorii, s-au separat, deci au trăit.

Mulți oameni, până la urmă, cum spune și Darwin, s-au adaptat. Nu au avut grad de comparație, iar imediat după 1990 s-au adaptat vremurilor noi. Ce ai văzut tu la mine este parte din acest proiect editorial care, în primă fază va fi o teză de licență, iar ulterior va fi o carte.

Șoimii patriei

E un proces de vindecare aici?

Anca Dănilă: Da. E o vindecare personală, pe de o parte, dar și o vindecare colectivă, dând voce unor oameni care nu au mai avut dreptul să vorbească după aceea.

Mi-ai zis că și stânga și dreapta ideologice sunt în egală măsură în noi. Mai ales în aceste vremuri politice, în care apare din ce în ce mai des ideea de sindicat, de dreptul muncii, de solidaritate, adică idei alocate unei stângi necesare dar, cum se vede treaba, nu foarte frecventabile. Și iată cum vii tu și spui că omul puternic de până în 1989, tatăl tău, s-a transformat imediat după aceea într-un dușman, lucru care, îmi imaginez, pe tine te-a rănit. Hai să vorbim un pic despre această rană.

Anca Dănilă: La vremea aceea, nu am perceput-o așa, fiindcă tata, imediat după 1990 s-a apucat de mici afaceri, nimic grandios: o presă de ulei, găini cumpărate și date mai departe în satul în care a copilărit. El s-a adaptat foarte bine.

Anca și tatăl ei

Lucrarea la care muncesc eu acum a început de la tata, dar eu m-am dus apoi către toți colegii lui, să văd cine au fost, practic, oamenii cu care el și-a petrecut timpul.

Revenind la întrebarea ta, despre dreapta și stânga ideologice, cred că ar fi bine să spunem aici că stânga este absurdă, dorind să scoată din om competiția, iar dreapta este absurdă fiindcă nu are etică și nu se oprește. Aici suntem astăzi.

Aș vrea să zăbovim pe această rană despre care vorbești. Mă gândesc că, dacă a necesitat vindecare, acolo e o cicatrice acum. Cum arăta această rană și cum crezi că au procedat copiii altor oameni ai partidului care au fost nevoiți să trăiască noile vremuri cu această istorie personală?

Anca Dănilă: Cred că și aici lucrurile sunt complexe. Sunt copiii care au profitat de acest statut, sunt oamenii care au mers mai departe în sistem, s-au integrat în el, dar cu aceleași valori, ale trecutului. Iar când vorbim despre o rană, ca să o elimini, trebuie mai întâit să o accepți și să treci prin procesul de iertare a istoriei.

După cum prea bine știm, tot ceea ce negăm, și la nivel personal, și la nivel colectiv, se întoarce înzecit la noi. Iată un exemplu: zvastica a fost interzisă. Ce crezi că s-a întâmplat mai târziu? Acum este cel mai tatuat simbol.

Dacă nu integrăm trecutul și nu-l acceptăm, este foarte posibil, iar istoria ne arată această ciclicitate, ca el să se întoarcă înzecit înapoi. Din acest motiv, noi trebuie să trecem prin procesul de acceptare, de vindecare.

Cum ai făcut?

Anca Dănilă: Exact așa. Am început să folosesc mai puțin gura și mai mult urechile, să-i ascult pe acești oameni, să le ascult poveștile de viață, să-mi dau seama că există această nostalgie a tinereții, anulată de vremuri. La nivel personal, pentru mine a funcționat foarte bine și nici nu s-a mai pus problema de iertare, fiindcă aia e, după ce îl înțelegi pe celălalt, abia atunci poți face familie cu el.

Tu ce l-ai întrebat pe tatăl tău în privința acestei teze și ce răspunsuri ai primit?

Anca Dănilă: Au fost foarte multe întrebări, toate structurate într-o schemă a acestei iertări. Ar trebui să-ți dau metodologia, dar, ca să rămânem totuși în zona de poveste, ți-aș spune că l-am întrebat cum arăta tinerețea lui înainte să ajungă în partid, cum a ajuns acolo, cum erau recrutați, ce se întâmpla la slujbă, cu ce a rămas și ce s-a întâmplat o dată cu momentul 1989.

Anca Dănilă, antropolog

Aș vrea să punctez că, pe lângă interviul cu tatăl meu, a contat foarte mult discuția cu colegii lui, fiindcă, nu-i așa?, anturajul ne definește. Există vorba că prieteniile se contruiesc în jurul viciilor, iar în cazul de față, prieteniile se contruiesc la serviciu, dacă ne gândim că politica socialistă recomanda să-ți găsești perechea la serviciu, fiindcă, în acest fel, erai și mai atașat de locul în care lucrai.

Așa încât, am vrut să văd cum s-a conturat viața personală a tatălui meu, care este povestea lui, ce a trăit și să-l văd și pe el tânăr, când eu eram mică și nu înțelegeam prea bine ce i se întâmplă lui și ce li se întâmpla și colegilor lui, pe care eu îi știam de când aveam 4-5 ani. Acum îi văd, le văd viețile, nevoile, supărările și mai toți au ajuns în acest proces de comparație în care pui unul lângă altul timpul de atunci cu cel de acum. „Atunci nu era bine, dar ce s-a întâmplat după aceea, poți să-mi spui tu, Anca, că e bine?”.

Chiar și eu am fost pusă în situația de a repara pe moment și a cicatriza, într-un fel, o rană deschisă.

De ce ai vrut tu să vii în București?

Anca Dănilă: Ca orice adolescent dintr-un oraș mic din țară, care-și dorește mai mult, am ales Bucureștiul. Mai ales că la vremea respectivă eram fascinată de ce înseamnă relații publice. Mi-am terminat facultatea în această zonă, am lucrat foarte multă vreme în domeniu, am avut norocul că m-am orientat către niște brand-uri în care am crezut, dar ulterior, după ce am analizat foarte bine acest domeniu, mi-am dat seama că e unul dintre domeniile care au făcut cel mai mult rău umanității.

De ce?

Anca Dănilă: Pentru că relațiile publice îți creează nevoi artificiale, te fac să-ți dorești lucruri de care nu ai nevoie, așa cum propaganda veche, comunistă, te făcea să-ți fie frică de cineva imaginar.

Propaganda

Aici, cele două zone se intersectează, fiindcă până la urmă, PR-ul reprezintă această fostă propagandă, pe care a redenumit-o Edward Bernays, nepotul lui Sigmund Freud. Propaganda și relațiile publice sunt foarte similare și ambele își doresc să controleze masele: una să cumpere, iar alta să voteze sau să se supună, fiindcă, iată, „vine salvatorul care te apără de dușmanul din spate!”, așa cum auzeam noi în perioada comunistă.

Deci aceștia sunt marii demoni ai celor două sisteme ideologice, nu?

Anca Dănilă: Exact și s-a făcut speculă pe identitatea noastră, umană. Noi suntem definiți și avem nevoie de acest țap ispășitor. De la Grecia antică și până în prezent, civilizațiile au avut nevoie de un vinovat gata de a fi sacrificat. La nivel de religie creștină, Iisus este marele țap ispășitor. La nivel guvernamental poate fi Rusia ori SUA și pentru fiecare există un capital îndestulător de argumente pentru ca omul să fie convins și să ceară să fie salvat.

Practic, ce fac relațiile publice și propaganda este o speculă pe emoțiile identitare ale omului.

Capitalism

Și tu cu ai realizat că ești în zona în care nu voiai, de fapt, să fii?

Anca Dănilă: După ce treci prin manualele de PR și după ce treci prin niște experiențe, nu mai este deloc dificil să-ți dai seama. S-a întâmplat să fiu o vreme la Cărturești, iar acolo îmi era bine, îmi doream să fac relații publice fiindcă vindeam carte, dar apoi am ajuns în niște agenții de publicitate, în două mai exact, în care nu am rezistat mai mult de 3 luni, pentru că mă lua depresia știind că trebuie să conving niște oameni să consume ceva de care nu aveau nevoie. Mai mult decât atât, relațiile publice nu au etică, iar o criză de PR va fi salvată doar cu o altă campanie de PR, niciodată cu un îndreptar etic.

Așa că m-am retras, fiindcă eu caut, în ce fac, să găsesc un sens, dar unul colectiv, nu neapărat unul personal, care poate să însemne bani. Întotdeauna m-au atras mai degrabă problemele oamenilor și binele colectiv, decât banii.

Mă gândeam ascultându-te că sună a declarație de război ce spui tu acum, iar oamenii cu care ai lucrat cred că au auzit-o deja.

Anca Dănilă: Da și au tras aceeași concluzie, că e o formă de război, doar că eu îl consider o formă de război alb și curat. De ce?

Omul nu poate trăi fără a crede, iar oamenii nu mai cred de vreo 70-80 de ani. De atunci ni s-a sustras această parte religioasă, și ea destul de găunoasă, dacă te gândești. Acum am ajuns la o nouă formulă a credinței, adică aceea a consumului.

Noi nu mai avem repere, nu mai avem la cine să ne uităm. Gândește-te la copiii tăi, dacă îi lași liberi pe internet. Noi, adulți și copii, suntem mimetici și copiem tot ce vedem în jur. Doar că acum am ajuns într-un moment în care nu mai avem pe cine să copiem. Și nu mai avem nici credință, fiindcă ea arată altfel. Acestea ar trebui reinventate, cu o singură condiție: să acceptăm cine suntem.

Hai să reluăm un pic. Tu pleci de la premisa că omenirea, când își pierde obiectul credinței, se pierde pe sine.

Anca Dănilă: Nu neapărat. Caută altfel de formă de credință. Omul vrea tot timpul să creadă și, dacă nu crede într-o divinitate, s-ar putea să prefere să creadă în niște haine.

Omenirea, cred, nu aș vrea să pun diagnostic, mai ales ca antropolog la început de drum, oamenirea este exact unde trebuie să fie.

Cruce

Și încotro ne ducem, fiindcă din ce spui pare că suntem în criză și nu ne ducem deloc înspre mai bine. Nu?

Anca Dănilă: Nu știm. Să facem pronosticuri sau să imaginăm scenarii se dovedește de cele mai multe ori că nu avem puterea să mergem până acolo cu ele. Cert este că trebuie să ne concentrăm mai mult pe un azi, în care să integrăm și trecutul, să ne punem la aceeași masă, să ne spunem povestea și să vedem ce facem de azi încolo.

Te văd foarte fermă după ce ai ieșit din zonele ambilor demoni. De ce ai nevoia asta de transformare și cum te-a ajutat antropologia la asta?

Anca Dănilă: Antropologia m-a ajutat să găsesc soluții pentru acești demoni. Așa că am găsit o soluție pe care o să concretizez în curând într-un proiect, adică într-o agenție de refacere identitară, de iertare și mediere istorică. Nu aș putea să spun că a fost un plan sau o direcție bine gândite, ci mai degrabă mi s-a întâmplat să merg de multe ori pe drumuri și uși deschise, unde a început să se contureze și mai bine ce îți povestesc. Ca să înțelegi, voiam să încerc ceva, să intru la facultatea de etnologie, dar niciodată nu am luat-o foarte în serios. Și m-am întâlnit cu cineva la Cărturești, cunoscut cu două zile înainte, care s-a dovedit a fi profesoară la această facultate, a pus mâna pe telefon și mi-a spus: „vezi că mâine este ultima zi în care te poți înscrie la etnologie!” S-a întâmplat în același spirit magic.

De ce ai avut nevoie să rupi cu toate nălucile de altădată ca să simți că devii tu însăți?

Anca Dănilă: Pentru că nu mai găseam sensul. Când ajungi să decriptezi toate aceste mecanisme de control al maselor îți dai seama că ești și tu parte din el. Iar eu mi-am dat seama că vreau să ies de acolo și vreau să fiu în controlul propriu, să mă uit de sus și să văd toate aceste pârghii la care sunt supuși oamenii, aproape fără voia lor. Gândește-te că, oricât de puternici am fi noi, nu putem face față unei mașinării de propagadă sau de PR. Așa că am preferat să ies de acolo, să mă uit de sus la ambele și să găsesc o soluție pe care să o prezint colectiv oamenilor.

Anca Dănilă, antropolog

De ce sunt totuși atât de mulți oameni care stau în continuare în propagandă sau în PR, unde se simt foarte bine, vorbesc despre etică, o practică și o fac convingător, dar nu au căzut în depresie. Care este diferența?

Anca Dănilă: Cred că venim fiecare pe lumea asta cu niște particularități care ne fac unici într-un fel și cred că mulți au căzut în propria plasă din nevoia asta identitară a noastră de a imita și de a copia. Așa apare o formă de confort din care nu vrei să ieși.

Nu cred că sunt singura care s-a trezit. Cunosc oameni care au început să vadă lucrurile la fel ca și mine și să caute acea variantă prin care să facă de-construcția trecutului și să-i ajute pe cei îndoctrinați. Numai că din nou e foare greu, fiindcă ambele mașinării, și de propagandă, și de PR, fie folosesc sistemul dopaminic, adică să creeze dorință, fie merg foarte mult pe frica noastră identitară și o exagerează.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora