Șerban Radu, co-fondator Cărturești: „E grea meseria de CEO. Iar puterea corupe și-ți dă iluzia că ai dreptate”

Sunt puțin peste 20 de ani de când Nicoleta Iordan și Șerban Radu au deschis, într-o încăpere mică dar primitoare de pe strada Edgar Quinet, lângă Universitate, o librărie care-ți tihnea. Era Cărturești, un spațiu complet rupt de-un București abuzat, de târgoveți săraci care aspirau la ceasuri de aur și mașini scumpe second-hand. Acolo primeai carte, ceai, muzică și liniște. Ce au început atunci Nicoleta și Șerban, cu banii de care se puteau lipsi în fiecare lună din salariu, a devenit acum un model de business cultural.

Luna aceasta, Fundația Cărturești a lansat un proiect nou: 4 burse de creație pentru tot atâția scriitori români și o lună de rezidență în două conace aristocratice, Vila Golescu și conacul PP Carp.

Ne-am întâlnit Șerban și colega lui, Alina Aviana, membră a juriului, într-o după-amiază caniculară, la terasa Verona, lovită și ea, ca și toate celelalte spații similare, de pandemia COVID-19. Iar ce a lovit pandemia, tot pandemia a provocat, spun ei, adică acest proiect de multe ori pus în așteptare până anul acesta: bursele de creație pentru 4 scriitori români.

Ce este acest proiect și de ce acum?

Alina Aviana, membră a juriului Burselor de creație: E un proiect la care noi ne gândeam de mai multă vreme. El s-a conturat acum, ca multe alte proiecte care au fost forțate să prindă formă în această perioadă, și prin prisma nevoilor care au apărut în industria de carte, în acest context nou, al pandemiei de COVID-19.

Șerban Radu: Scriitorii de la noi nu pot trăi din scrisul cărților lor.

Alina Aviana, membră a juriului Burselor de creație: Pentru mulți, scrisul este al doilea sau al treilea job.

Șerban Radu: Aș zice că este și un soi de lipsă de respect din partea comunității, câtă vreme cineva scrie senzațional dar nu poate trăi din asta. Ceva e disonant aici. Bursele asta explorează un teritoriu către care ar trebui să tindem.

Alina Aviana, membră a juriului Burselor de creație: Acum noi vorbim despre 4 burse de creație literară, pentru roman, proză scurtă, poezie și eseu, dedicate scriitorilor cu vârste între 30 și 50 de ani, iar acesta din urmă este un aspect în privința căruia ne-am consultat cu board-ul de selecție și am ales această variantă, fiindcă am considerat că cei tineri au timp să scrie, iar cei trecuți de 50 de ani au, probabil, reținerea de a se deplasa din localitate, mai ales că bursele includ și 4 rezidențe de creație, oferite de Asociația Maria și Pro Patrimonio, la Vila Golescu și Conacul PP Carp.

Bursele sunt în valoare de 1.000 de euro fiecare, rezidențele se vor desfășura la începutul anului viitor, în perioada martie-aprilie, timp de o lună, iar perioada de înscriere a proiectelor este 15 septembrie-15 octombrie, după care urmează jurizarea, pentru ca la începutul lunii noiembrie să fie anunțați beneficiarii burselor.

Dincolo de asta, fiindcă am vrut să implicăm și cititorii, am lansat și o campanie, pe care noi am numit-o „Cititori pentru scriitori”, prin care și aceștia pot contrubui la sprijinul către autori, cumpărând cărțile din cadrul campaniei, iar 10% din vânzări urmează a fi direcționați către Fundația Cărturești pentru a sprijini aceste burse.

Care e filozofia cu care ați creat voi acest proiect? Mai ales că nu am dubii că vor apărea și detractorii ce vor sesiza că suma e prea mică, perioada e insuficientă și așa mai departe.

Alina Aviana, membră a juriului Burselor de creație: Ne-am consultat cu destui oameni care au mai participat la burse de creație,  au fost beneficiari, iar din informațiile pe care le-am adunat de la aceștia am realizat că suma și perioada nu înseamnă nici prea mult, nici prea puțin și ar fi o variantă destul de bună acum pentru scriitorii români.

Șerban Radu: Noi nu suntem în situația unui finanțator puternic, statul român ori vreo fundație ce primește bani din țigări sau mai știu eu cum, dar multe dintre lucrurile pe care le-am făcut până acum au acționat ca un bulgăre de zăpadă ce s-a rostogolit și a declanșat reacții importante după aceea.

Provocarea noastră acum este mai degrabă simbolică și, sperăm, va declanșa un fenomen la care să se ralieze și alte entități care au probabil variante mai simple de finanțare.

Când am deschis Verona și am început să facem lansări de carte, am constatat că dispăruse conceptul, noțiunea. Multă vreme primeam întrebări despre cum facem o lansare. (râde) Cum? Începem prin a ne prezenta, pe noi și cartea despre care vorbim! Venim un pic mai devreme, pregătim cărțile pentru public și așa mai departe.

În privința burselor, simt că ne vom lovi de tot felul de obstacole, am ținut în mod special că avem un board de selecție și sperăm ca anul viitor să apară Fundația Vodafone sau cine știe ce altă entitate și să preia modelul acesta foarte ușor de copiat sau de adaptat.

Zona cărții nu are niște premii cu fast, iar târgurile, iată o discuție pe care am avut-o multă vreme cu editorii, ar trebui să fie ceva mai puțin în zona de bâlci și mai mult în zona de glorie.

Aici nu vorbim de rapiditatea de a rezolva un sudoku, lucru deloc neimportant, ci vorbim despre ceva ce creează niște oameni, care este absolut excepțional și care trebuie celebrat. Există un circuit material al lucrurilor, dar ar trebui să existe și unul simbolic.

De multă vreme ne dorim aceste burse, acest mod formal de a celebra niște oameni și opera lor, doar că de fiecare dată era amânat pentru altceva. Pandemia și starea de urgență ne-au ajutat însă ca subiectul să devină din nou prioritar pentru noi.

Sigur alegerile nu vor fi perfecte, sigur vor apărea detractori, comentarii, însă miza nu acolo e, ci în ceva mult mai simplu: cum provoci ca 2 ani mai târziu să fie oferite 100 de astfel de burse, la un nivel chiar mai mare.

Statul v-a fost partener în vreun fel în acest proiect?

Șerban Radu: Am avut destul de puține interacțiuni, de-a lungul timpului cu zona asta, din varii motive și am preferat să ne bazăm pe noi.

În această perioadă, loviți de pandemie, am cerut ajutor pentru industria noastră și am obținut niște rezultate bune: includerea librăriilor și a editurilor în programul de granturi OUG 130. Însă noi nu suntem IMM, dar ne-am agitat pentru colegii noștri.

E foarte complicat fiindcă trăim niște vremuri departe de a fi perfecte. Librăriile, care oricum erau pe cale de dispariție, au fost închise în această perioadă și va fi foarte greu să supraviețuiască acestei crize.

Cine e board-ul care va desemna câștigătorii burselor de creație?

Alina Aviana, membră a juriului Burselor de creație: Mă gândeam la întrebarea ta de mai devreme, legată de detractorii proiectului și de ce le-am spune lor. Le-aș spune că vorbim despre un juriu cu o mare experiență de deliberare, de lectură, oameni care cunosc foarte bine peisajul literaturii actuale, încât nu cred că mai e nevoie de multe argumente în plus.

Juriul este format din: Carmen Mușat, de la Observatorul cultural, critic cu experiență prin prisma premiilor publicației pe care o conduce, Marius Chivu, critic literar, editorialist în Dilema veche, Cristi Lupșa, de la DOR, Andra Matzal, de la Scena9 și eu, de la biroul de comunicare al Cărturești, dar și fost redactor de carte.

Tu, Alina, ca membru în juriu, cu ce așteptări pornești în această jurizare?

Alina Aviana, membră a juriului Burselor de creație: Mă aștept să văd cum poți descoperi potențial în niște texte scurte, fiindcă vor fi fragmente din niște posibile cărți finale. În plus, m-aș bucura să primim cât mai multe texte bune, astfel încât procesul deliberării să fie cât mai complicat.

Șerban, dacă dăm în urmă niște ani și ne gândim de unde a venit flerul vostru de a construi o librărie care să devină o afacere în toată forța cuvântului, ce mi-ai spune?

Șerban Radu: Că nu am avut acest fler. Prima librărie Cărturești, cea din str. Edgar Quinet, a fost pur și simplu hobby.

Vorbim de anul 2000, chiar 1999, adică la finalul unei decade ce a urmat revoluției din 1989 și care a fost foarte brutală. Din păcate ținem minte cu toții asta. (râde)

Era o epocă de tranziție, dominată de ceva ce nu mai păstra nimic din valorile pe care astăzi le recunoaștem ca firești. Atunci era vorba despre cine se afișează cu o mașină mai mare, cu celularul sau cu lanțul de aur.

Să mergi cu o carte în mână, pe stradă, era o rușine. O țineai ascunsă mai degrabă, fiindcă ăsta era semnul unui loser.

Oamenii căutau supraviețuire cu orice preț, un succes facil și rapid, afaceri cu statul. Pe scurt, era o perioadă de wild wild west, în care să zicem că puteai avea o conversație normală cu prietenii, la o masă, dar nu într-un spațiu public.

Atunci am încercat să facem o bucățică dintr-un spațiu public, o agora, care să aibă lucruri frumoase, care ne plac nouă (carte, film, muzică, ceai), iar dacă acest spațiu cuprinde cât mai mult din oraș, tot orașul dacă se poate, e cel mai bine!

Nu a fost deloc o viziune de marketing executată bine.

Sunt convinsă de asta! Dar totuși investești niște bani, cumperi cărți, muzică, ceai, film, reviste, plătești o chirie. Chiar așa, doar pentru hobby?

Șerban Radu: Primele calcule au fost despre câți bani putem pierde pe lună, așa încât să facem ceva în care toată lumea să se simtă bine.

Sună ciudat, știu, dar așa a fost. Nicoletei i se mărise salariul la firma de consultanță și asta ne-a dat un oarece confort.

Pentru sufletul meu, dar până la urmă voiam să împărtășesc și altora din ce-mi plăcea mie. Am și avut comentarii pe tema asta, fiindcă dacă mergeam prin lume și vedeam ceva ce-mi plăcea, imediat voiam să o aduc la Cărtu. „Șerban, nu orice vezi și-ți place duci la Cărtu!” (râde)

Oamenii sunt diferiți: unora le place să împărtășească, altora le place să primească. Givers și takers. Dacă lucrezi, la modul general, într-o industrie cu publicul, e mai bine dacă ești un giver. Există și multe afaceri cu takers, dar pe termen lung nu funcționează.

Unde a fost surpriza noastră? În succesul pe care l-a avut librăria. Dar acolo publicul ne-a dus, nu vreun fler de business.

Cum ți-l explici acest succes?

Șerban Radu: Nu eram doar noi care voiau așa ceva, de fapt.

Oamenii au aspirații.

Uite un exemplu din lumea de acum: ieși pe stradă, te claxonează cineva și imediat gândești „românul e rău!”. Când intri în librărie, ce să vezi? Românul e bun. Dar e același român, de fapt. Mă rog, mai mult sau mai puțin.

Eram în Cuba și am văzut un billboard mare, în mijlocul unui oraș de o sărăcie cum nu a fost în România vreodată, pe care scria: „Un mundo mejor es posible!” Mi s-a părut aproape subversiv mesajul. (râde)

Dacă te gândești altfel, oamenii scriu cărți pentru cititori, iar cititorii împreună sunt cei care-și pot imagina și altceva. Acei oameni și-au imaginat că o lume mai bună este posibilă. Iar asta poate fi pur și simplu o lume în care ne înțelegem mai bine, chiar dacă suferința rămâne aceeași, fiindcă lumea, în linii mari seamănă cu cea de acum 1.000 de ani: ne naștem, trăim, suferim, murim, suntem înțeleși, suntem singuri, suntem împreună, dar astea sunt lucruri care te ajută să te înțelegi pe tine și să îi înțelegi pe ceilalți, să le poți fi tovarăș de drum, cu bunele și relele de pe acest traseu.

În vremea comunistă oamenii citeau; cărți apăreau, unele chiar subversive. Deci publicul exista și pare-se l-ați recuperat voi. Din acest motiv te întrebam de fler.

Șerban Radu: Înainte de Revoluție aveam două ore de program tv, iar ăla știm bine cum era. Oamenii nu aveau multe opțiuni. Dar, indiferent cum era acel sistem, exista o apreciere pentru oamenii educați, era un statut social, fie că vorbim de profesori, fie de doctori ori de ingineri. Uite un detaliu aparent neînsemnat: armata era mult mai ușoară pentru cei care intrau la facultate.

Deci după 90 a venit răzbunarea plebei?

Șerban Radu: N-aș pune problema în acești termeni. Se și prăbușiseră mulți din monoliții acelor vremuri și cred că nu am avut o elită care să ducă valorile astea  dincolo de impactul schimbării. Iar în acea vreme sălbatică respectul se ducea către cei cu bani, cu putere, care scăpau de urmărirea poliției.

Toate aceste mișcări sunt explicabile fiindcă am avut un regim super dur. Singurul avantaj a fost, poate, că oamenii au învățat să gândească cu mintea lor, iar asta contribuie la simțul umorului proverbial, sarcasmul și toate abilitățile românilor. Suntem obișnuiți să chestionăm orice ține de autoritate și sistem.

Ce făceai la Revoluție?

Șerban Radu: Am fost pe stradă, pe baricada de la Inter.

Acum vorbesc cu oameni mult mai tineri decât mine, care mă întreabă despre aranjamentele din spate, despre conspirație. Ok, pentru mine asta este irelevant.

Sentimentul din acele clipe, că se întâmplă căderea regimului, că Ceaușescu a plecat, nu se putea compara cu nimic.

Aveam 17 ani la Revoluție și crescusem în tot acest timp cu certitudinea că lucrurile nu se vor schimba niciodată. Tot ce ne doream atunci, cred, era să punem mâna pe Ceaușescu și să-i facem felul cumva, să nu se întoarcă. Fiindcă nici o clipă nu puteai crede că s-a terminat complet. Nici după ce l-au arătat la televizor că a fost judecat și ucis, nu puteam crede că lucrurile nu au cum să revină la ce știam noi.

Dacă ai trăit într-un sistem opresiv, atitudinea asta era firească.

În clasa a V-a sau a VI-a m-au prins ai mei în cameră cum scriam bilețele cu „Jos Ceaușescu!”

Ce aveai tu cu Ceaușescu în clasa a V-a? Nu era un mesaj mult prea serios pentru un puști de 12 ani?

Șerban Radu: Nu știu cine a fost fericit în vremea aia.

La noi în casă, cărțile în limba franceză erau ascunse în pod. Atunci am trăit niște vremuri foarte grele și complicate. Sigur că aveam ceva cu Ceaușescu. Doar că mă prindeau ai mei cum le scriam și mă certau, că riscam să-i bag în belele. Se făceau cu maniere lucrurile astea! (râde)

Și nu te simți un pic trădat că ai făcut parte dintr-un simulacru?

Șerban Radu: Păi nu s-ar fi putut întâmpla dacă nu eram și noi pe stadă. Bun, scenariu, regie, dar ai nevoie și de niște figuranți. (râde)

Serios vorbind acum, hai să-i întrebăm pe cei care aveau 17 ani când au venit comuniștii la putere. Ce aflăm?

Oricum ar fi fost, Revoluția a schimbat fundamental viețile noastre. Cu multă suferință, este adevărat, dar a deschis mult mai multe posibilități pentru cât mai mulți oameni. Spre deosebire de cei care în adolescență au asistat la instalarea comunismului și cea mai mare parte a vieții lor au fost striviți de acest regim absurd.

Cu ce am rămas din comunism, din păcate, este o aspirație bolnavă pentru un tătuca stalinist, care să pună ordine și disciplină, să rezolve toate problemele noastre. Este nesănătos modelul, fiindcă având această așteptare, nu vei vota cel mai bun lider.

Mă întorc acum la Patapievici, care m-a iluminat cu niște idei legate de valorile civilizației vestice, în care trăim noi și care, de la greci încoace, sunt încă valabile: respectă alteritatea, valoarea produsă de altcineva, poți avea diferență de opinii și putem construi împreună opinii mai departe.

Iluzia că am putea avea un dictator luminat care le-a cunoscut pe toate nu stă defel în picioare.

Într-o librărie, în zona culturală în general, lucrurile funcționează ca într-o agora, o piață în care oamenii pot discuta fără să trebuiască să se împuște unii pe alții. Într-o competiție a celor mai tari minți din IT ajung să rămână doi creatori de sisteme de operare, Apple și Microsoft, lângă care mai vin 5-6 producători. Și e ok. Dar în zona culturală nu e așa.

De la acel puști, care îmbrățișează libertatea și, uluit, pricepe că se poate și altfel, până la momentul în care devii un om de afaceri ce se schimbă? Ce visai, ce ai acumulat?

Șerban Radu: Nu știu ce să-ți spun.

Ce pot să-ți spun ca să înțelegi de ce nu-ți răspund la această întrebare este că eu foarte rar sunt categoric, ci mai degrabă dilematic. Motiv pentru care și suferă de multe ori partenerii mei sau angajații fiindcă mi-e foarte greu să fiu directiv.

Trăim într-un ecosistem, influențăm cu toții tot ce se întâmplă, e un jam session. Și cred că este mai importantă calitatea întrebărilor pe care le ții deschise în fața ochilor decât răspunsurile la care ai ajuns. Fiindcă răspunsurile se pot schimba în timp.

Ce căutai tu?

Șerban Radu: Cred că ce căutăm noi toți: ce e esențial și ce e efemer.

Cariera putea fi un răspuns. Ea îți dă iluzia că o poți păstra toată viața și te crește!

Șerban Radu: Eu nu am găsit răspuns acolo. Când eram mic voiam să mă fac doctor, apoi au apărut și alte meserii în lista asta. Nu am reușit. Dar am constatat recent că probabil cea mai bună parte s-a întâmplat deja. (râde)

Cred că asta căutam, ce caut și acum: cum am putea să facem acest loc mai frumos, mai plăcut, mai bogat. În viața noastră nu ai noțiunea de timp: poți să stai 3 ore să rezolvi un sudoku sau 5 minute în care să simți că ai trăit cât într-o săptămână pentru că te-a izbit o melodie și ți-a amintit ceva. Iar această diversitate și calitate a vieții țin de fapt de calitatea vieții interioare.

Deci soluția ta a fost să crești în interior.

Șerban Radu: Ce-mi doream era să fac locul mai bun. La momentul acela era ceva inedit să faci niște rafturi mai aproape de public, nu în spatele tejghelelor. Ne-am gândit, am întrebat și un arhitect, fiindcă habar n-aveam noi atunci ce înseamnă concept store.

Asta am făcut: să mă întreb ce mi-ar plăcea mie și ar putea rezona și cu altă lume. Fiindcă ce e doar al meu este o subiectivitate.

Adevărul este că noi creăm contextul pentru toți ceilalți din jurul nostru. Atât de simplu! Cel mai mare dușman al meu este nu cine a conspirat la Revoluție, ci gândul acela pe care îl tot aud rostit: „ce putem noi să facem? Nu ne ascultă nimeni! Cei mari schimbă lucruri în țara asta!” Nu știu cine sunt cei mari. Schimbarea nu este un efort de o persoană sau de 50. Noi putem schimba ce e în jurul nostru. E greu să admiți această schimbare. Psihologic vorbind.

Gâdește-te de ce am avut Revoluție ori ce de a existat Perestroika! Imaginează-ți să fii numărul 30 în nomenklatura și să realizezi că puterea nu te ajută nici să faci bani, nici să îi cheltuiești undeva. Dacă te uiți la casa lui Ceaușescu din Primăverii, vezi cât de umilă e față de multe alte edificii mai noi.

Dacă ai o societate săracă, și bogații vor fi mai săraci, mai vulnerabili. Or, niște oameni ai regimului au priceput asta și au provocat schimbarea.

Când ai depășit momentul hobby și ai simțit că e o afacere aici, cum ai văzut mai departe conceptul?

Șerban Radu: Pe noi ne-a dat pe spate reacția publicului. Pur și simplu a fost copleșitor. Atunci am început să visăm la un spațiu mai mare, unde să putem face și evenimente, lansări de carte, voiam să extindem oferta și multe alte idei.

Am avut noroc că l-am întâlnit pe domnul Șerban Sturdza, care căuta pe cineva care să facă ceva din casa de pe Magheru, pe care o recăpătase de la stat și care fusese un club al pionierilor înainte, fără ca acel ceva să fie bordel ori bancă.

A avut o expresie interesantă atunci, referindu-se la noi: „oamenii ăștia au găsit lingurița de argint”.

A fost o întâlnire extraodinară pe mai multe planuri, fiindcă este un vizionar și am învăațt multe lucruri de la el. Nu are orgolii, e incoruptibil, în sensul acesta foarte smart, care îl face să nu abdice niciodată și pentru nimic de la ceva în care crede. De nenumărate ori a neglijat proiecte profitabile pentru a merge să salveze o bisericuță.

Acum ne amuzăm fiindcă eu îmi amintesc multe lucruri de pe șantier, pe care el le uitase și i le povestesc. Ieri i-am amintit despre momentul când renovam, prin 2002, cu ceva vreme înainte de a deschide.

Domnul Sturdza a cerut să facem picturile pe uși înainte de a începe zugrăvitul. Eu eram contrariat. Cum să facem așa, fiindcă sigur muncitorii vor murdări lucrările. Iar dl Sturdza mi-a răspuns: „Nu. Exact din acest motiv trebuie să le facem, fiindcă așa ei vor ști tot timpul unde vor ajunge, cum va arăta proiectul la sfârșit. Ei trebuie să știe la ce lucrează aici!”

La un moment dat, domnul Sturdza mi-a spus că Parlamentul ar trebui mutat din Casa Poporului, acel edificiu copleșitor, înconjurat de garduri masive, departe de oamenii pe care îi reprezintă.

Puterea corupe.

Orice om ajunge într-o poziție de putere se lasă corupt mai mult sau mai puțin de asta.

Ți s-a întâmplat să fii corupt de putere?

Șerban Radu: Absolut.

Și am să-ți dau un exemplu: noi avem un interviu acum, iar tu îmi pui tot felul de întrebări. Eu spun lucruri pe care probabil le-aș fi spus și acum 25 de ani, dar nu mă lua nimeni în seamă. Și mă gândesc că singurul motiv pentru care suntem încă aici, tu continui să întrebi și mă asculți este pentru asta: „da, mă, dar uite ce a făcut!”

Nu am făcut eu afacerea asta. Sigur că am și eu o contribuție, dar acest succes mă face să am dreptate?

Eu sunt și în tot felul de grupuri de CEO-i, un fel de întâlniri ale alcoolicilor anonimi pentru noi. (râde) E o meserie grea, cea de CEO. Ești de multe ori singur, nu te poți sfătui cu nimeni din firmă, nici cu patronul, nici cu multinaționala.

O dată cu aceste întâlniri, am realizat că dacă nu te gândești activ la asta, ajungă să faci o confuzie nesănătoasă: „cu cât mai mare putere am, cu atât am dreptate mai mult!”

Or, sunt două lucruri foarte diferite.

Iar dacă ne întoarcem în anii 2000, ne amintim că puterea impunea frică, nu respect.

Mentorii tăi cine au fost?

Șerban Radu: Am avut mult și am învățat mult de la oameni.

Șerban Sturdza este unul dintre ei. Sorin Botoșăneanu, care mi-e prieten și pe care l-am avut profesor la o școală unde am intrat, dar pe care nu am terminat-o. El mi-a rămas prieten.

Ce școală?

Șerban Radu: De film. Când am descoperit, pe la 16, 17 ani, filmele lui Tarkovsky nu credeam că se poate face așa ceva. Și am vrut să încerc. Însă nu am terminat-o.

Eu nu am terminat nicio facultate. Nu țin să mă laud cu asta, multă vreme mi-a fost rușine, dar între timp mi-a mai trecut fiindcă au apărut poveștile lui Steve Jobs și ale altora ca el, care nu au suportat școala.

Buni mentori sunt copiii.  Habar n-au cât învăț eu de la ei. (râde) Management.

Cu ei am învățat despre limite. Simți cum te schimbă o experiență și te întrebi dacă nu putea ieși mai bine, dacă nu a ieșit foarte prost.

Exact. Și nu ajungi să te îndoiești cu totul? Nu te temi că vei afla mai târziu adevărul când nu vei mai putea repara?

Șerban Radu: Ba da. Managementul m-a învățat că e greu să tolerezi eșecul dacă așteptările sunt foarte sus. Pe toate planurile, și în relația cu autoritatea, și personal. E greu să îi acceptăm pe ceilalți câtă vreme noi nu putem tolera că nu suntem perfecți.  „De ce nu sunt eu perfect? Pentru că nu am cu cine, și nu am unde. Iar lumea nu e un loc perfect.”

Asta se întâmplă fiindcă am fost educați cu Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, niște modele de perfecțiune care nu au nicio legătură cu realitatea. De-asta-mi place Shrek. Îl ador, fiindcă el este un anti-erou care nu are nicio treabă cu perfecțiunea, fără valori morale, dar care se luptă cu tot felul de obstacole. Și-i iese bine.

Am văzut Shrek de multe ori cu copiii și mi se pare foarte fain că ei pot să crească cu gândul că nu trebuie să fii perfect, că nu există personajul bun și cel rău, iar aceste modele, complet neintenționat, au fost extrem de toxice pentru noi, cei care am crescut cu ele.

Ar trebui să ne acceptăm, iar simpla acceptare nu înseamnă că nu trebuie să mai faci nimic, ci că începi să construiști de acolo mai departe. Normal e eșecul, nu victoria.