Andreea Ion, mama lui David, născut prematur: Am fost supărată pe Dumnezeu, fiindcă nu mă așteptam să trec prin așa ceva, dar m-am rugat: „dacă mi l-ai dat, lasă-mi-l în viață, fiindcă eu mi l-am dorit și nu aș putea să trăiesc fără el”
Andreea Ion are 24 de ani, muncește ca hair-stylist și este mama a doi copii: Denisa și David.
David s-a grăbit să vină pe lume într-o noapte când nicio maternitate cu dotări moderne din apropierea Călărașiului nu a fost pregătită să-l primească.
La 10 zile de la naștere, starea lui David s-a înrăutățit brusc și a trebuit intubat și transferat de urgență la Constanța, transfer care, zice mama lui, i-a salvat viața micuțului.
Două săptămâni mai târziu, timp în care Andreea încerca să ghicească printre numeroase tuburi și zgomote ciudate evoluția stării fiului ei, David a putut respira singur și Andreea, pentru prima dată, după o lună de când l-a adus pe lume, l-a putut ține în brațe.
Acum, când deja sunt acasă și sunt împreună, Andreea vorbește în cuvinte mari, iar miracol este cel la care apelează adesea.
Iată povestea supraviețuirii lui David.
Cum a fost această sarcină pentru dvs.?
Andreea Ion: Eu mai am o fetiță de 7 ani, născută la termen, după o sarcină supravegheată.
David a apărut în viața noastră la exact 7 ani după sora lui, fără să ne fi așteptat vreo clipă, dar de care ne-am bucurat foarte tare. Și l-am urmărit îndeaproape în toată evoluția lui, am făcut ecografii, morfologii, tot ce mi-a fost recomandat la controalele medicale.
Nu am să înțeleg însă vreodată de ce s-a declanșat nașterea prematură.
Cum s-a întâmplat?
Andreea Ion: Înainte cu două săptămâni de a naște am avut o mica sângerare. Am sunat medicul care mă urmărea, iar el mi-a spus să vin de urgență la spital. Și mi-a spus că trebuie să rămân câteva zile internată. După niște analize, au descoperit că aș fi avut o infecție urinară. M-au tratat adecvat și m-au externat.
Două săptămâni mai târziu mi s-au rupt membranele și s-a declanșat nașterea. Copilul avea 34 de săptămâni.
A fost un șoc pentru mine.
Eram cu soțul meu în bucătărie, am simțit că s-a rupt apa și tot ce am mai putut face a fost să-i spun lui. Răzvan, mai panicat decât mine, m-a întrebat: „și ce facem în situația asta?”.
Am sunat medicul care mi-a urmărit sarcina, am sunat și ambulanța și, la sfatul specialistului, am ajuns de urgență la camera de gardă. Medicul a încercat să tot sune la maternitățile din București, dar nu s-a găsit loc pentru mine.
Care era urgența?
Andreea Ion: Urgența era la bebeluș, nu la mine, fiindcă toată lumea se aștepta să vină pe lume cu o greutate mica, sub cea normală, și trebuia internat la o maternitate mai modernizată.
Cu ce greutate s-a născut?
Andreea Ion: Cu 2860 de grame.
Răspunsul, după mai multe telefoane, a fost că nu există loc pentru noi în alte maternități, așa încât doamna doctor a decis să facă intervenția.
A mai sunat un medic, care s-a dovedit foarte deranjat de faptul că a fost chemat la ora 2.00 noaptea și au început intervenția. Bineînțeles că a trebuit să dau ceva, fiindcă altfel nu m-ar fi luat nimeni în seamă și m-am trezit la terapie intensivă, după operația cezariană, iar a doua zi am ajuns în salon.
Acolo a venit o doctoriță neonatolog și mi-a spus să fiu liniștită, bebelușul era bine, respira singur și mănânca singur. „Puteți să-l vedeți!”, a adăugat. M-am ridicat și am mers la copil. Când am ajuns acolo însă, asistenta medicală m-a repezit: „de ce ați venit atât de devreme? Nu puteți să-l vedeți acum, veniți mai târziu!”. Am reușit să văd copilul și am reușit să discut cu medicul care se ocupa de el și am aflat că toate merg bine, dar că nu pot să-l țin în brațe, dacă voiam asta. Nu mi-a explicat de ce, dar nici nu am insistat.
Așa mi-au trecut zilele, văzându-mi copilul, de la distanță, de două ori pe zi: dimineața și seara. Dacă mai încercam și la mijlocul zilei, eram primită cum nu aș fi vrut să aud într-un spital: „de ce ai venit? Ce vrei?”.
În a șaptea sau a opta zi am ajuns la el și l-am găsit cu oxigen la nas. Am întrebat de ce și mi s-a spus că era un copil lacom. Nu am înțeles legătura și m-am gândit imediat că ceva este în neregulă.
I-am spus doctorului asta, „nu sunt medic, nu știu ce poate fi în neregulă, dar sunt mamă, iar el este copilul meu și trebuie să știu ce se întâmplă cu el!”.
În a 10-a zi de viață a copilului meu a venit una dintre doamnele doctor și mi-a spus că lui David i s-a înrăutățit starea și că nu mai respiră singur. Apoi mi-au spus că trebuie intubat, fiindcă plămânii nu-l mai ajută să respire.
Am crezut că acolo mi se vor termina zilele, fiindcă nu mai rezistam să îl văd așa. Și nu înțelegeam de ce mi s-a ascuns adevărul, de ce nu am aflat până atunci despre starea copilului meu.
Am semnat un document prin care îmi dădeam acordul ca bebelușul să ajungă la o maternitate cu specializare pentru prematuri, fiindcă la Călărași nu aveau aparatura necesară asistării copilului meu.
În aceeași seară au trimis bebelușul în Constanța, iar eu l-am urmat a doua zi. Când am ajuns aici am discutat cu doamna doctor Monica Surdu, care mi-a explicat faptul că timp de trei zile nu poate să îmi dea niciun pronostic, neștiind cum va evolua starea lui.
În ce stare era copilul?
Andreea Ion: Nu știu să spun absolut nimic despre starea copilului meu, fiindcă la Călărași nimeni nu-mi dădea absolut niciun fel de detaliu.
David a rămas intubat vreme de 10 zile la Constanța și nu mă așteptam să supraviețuiască, având în vedere starea în care îl văzusem până atunci.
Nu doresc niciunei mame să treacă prin ce am trecut eu și să vadă ce am văzut: foarte multe aparate, pe care nu le-am văzut vreodată, foarte multe sunete ciudate, copilul era plin de tuburi, fără de care nu ar fi putut supraviețui.
Iată însă că acum minunea s-a produs.
După două săptămâni David suge la sân, pentru prima dată în viața asta am putut și eu să-l țin în brațe, nu mai are antibiotic, respiră singur și își face singur saturația. Iar toate aceste detalii sunt extraordinare.
Să știți că am fost supărată pe Dumnezeu, fiindcă nu mă așteptam să trec prin așa ceva, dar, cu toată supărarea, m-am rugat: „dacă mi l-ai dat, lasă-mi-l în viață, mi mi-l lua la Tine, fiindcă eu mi l-am dorit și nu aș putea să trăiesc fără el”.
Și se pare că m-a ascultat.
Cât de mult credeți că a ajutat dotarea tehnologică a maternității de la Constanța și cât de mult v-ar fi ajutat dacă aceasta se afla și la Călărași?
Andreea: Pentru mine, pentru David faptul că a ajuns la această maternitate a fost șansa lui de a supraviețui. Este o minune ce se întâmplă aici, medicii și aparatura de aici fac minuni.
La fiecare 7 ore, un nou-născut din țara noastră moare într-o secție de neonatologie insuficient dotată. Iar odată cu el, moare și o mică parte din România. Din fericire, împreună avem puterea să combatem chiar și cele mai sumbre statistici. Fiecare bătaie de inimă donată ne duce cu un pas mai aproape de obiectivul nostru: acela de a oferi micuților grav bolnavi din România șansa la supraviețuire. Află mai multe detalii despre program!
Pe aceeași temă
Citește mai multe
