Căutare

Share this article

Andreea Tincea este vocea trupelor Loungerie IICats in the Rain sau Abator IndustriesEste El Madre atunci când are proiecte solo, iar Miss Tincea este „alintul” cu care o prezintă colegii de trupă. Cântă alături de „familia” sa de pe scenă fusion punk jazz, dramatic lounge music sau face muzică experimentală şi live scoring pentru filme mute. Are aproape 30 de ani şi nu crede în „bariere”. Face muzică din bucuria de a cânta cu ceilalţi şi o trăieşte din interior. Este un artist al acestei generaţii, deşi căutările sale merg înapoi, la arhetipuri. 

Te simţi parte din generaţia millennials? Putem vorbi despre o generaţie „coagulată” de oameni tineri cu destinul în mâini ?

Cred că fac parte dintr-o generaţie a globalului lui McLuhan, prin experienţa de expunere la informaţie, evoluţia tehnologiei şi libertatea de expresie. Am venit într-o lume cu date generoase legate de libertatea de expresie, expunerea la informaţie şi accesarea de instrumente care să îmi crească şansele de îndeplinire a oricăror scopuri alese. La finalul şcolii generale deja simţeam că aş putea să fiu orice îmi propun, „chiar şi preşedinte, dacă aş vrea”. Păstrez încă un sentiment puternic de încredere că, pe structura politic-culturală europeană şi globală democratică, eu pot să fac tot ce îmi doresc… Am aproape 30 de ani şi cred că pentru unii încă sună idealist ce spun. Acestei structuri îi cunosc zona de mijloc şi extremele, ştiu de unde încep să se schimbe regulile jocului şi cred dintotdeauna că excepţionalitatea dată de valoare te ajută să schimbi regulile existente cu unele superioare.

Pe de altă parte, spaţiul local din care priveşti povestea asta a generaţiei millennials dă o culoare aparte: România mie nu mi-a dat niciodată sentimentul de „naţiune”, ci de comunitate care are mare, mare nevoie să se însănătoşească după o lungă boală care o ţine încă la pat, fără vlagă. Identitatea naţională pentru mine se rezumă la limbă şi structura ei interioară de natură filosofică, valori arhetipale folclorice, produse culturale împărtăşite de probabil 20% din populaţia acestei ţări, şi o anume atitudine faţă de frumuseţea peisajului, a pământului pe care avem şansa să a ne fi născut… şi pe unde s-a vorbit în limba noastră de sute de ani. Probabil doar asta ne face să simţim că pădurile, bunurile pământului în general ne aparţin ca naţiune. De fapt sunt un bun planetar dat în arenda bunului simţ al oricărui om! Nu am simţit niciodată nici obligaţie şi nici apăsare să rămân în ţară, pentru că sunt „cetăţean” şi am cine ştie ce „datorie” faţă de România. Sunt generaţia care a avut cel mai uşor acces la studii în străinătate. Pentru mine România este o continuă Terra Nova: în orice direcţie ai întoarce capul ca să te apuci de treabă, e de muncă! şi e spaţiu de inovat, dar mai ales e de muncă! Aici rămâi dacă ai chef să fii inovator într-o ţară majoritar sedată – ca să aibă minimă rezistenţă în faţa bolii. Partea spumoasă e că apar noi şi noi oameni din generaţia mea care învaţă protocoalele acestui sistem leneş şi încep să spargă matricea cu nişte soluţii extrem de ingenioase şi incredibil de rapide. Lumina sparge structuri celulare, ştiţi?! Şi încarcă memorie celulară. Asta e forţa universală cu care vin peste România cei din generaţia millennials.

Ai ştiut dintotdeauna că o să faci muzică? Când, cum a venit muzica la tine?

A venit la mine. Surprinzător. Încet. Fin. Subtil. Am amintiri vii cu bunicul meu murmurând cântece inventate, încet, legând la vie. Orice muncea prin curte… se însoţea de o concentrare relaxată cântând în surdină, pentru el însuşi. Îmi amintesc cum udam grădina de flori cu bunicii mei şi am început să mă joc „de-a sunetul apei când atinge plantele”: Auzeam în cap şi cântam notele pe care le scoteau plantele când erau mângâiate de picături de apă. Îmi amintesc cum adormeam la bunici seara, cu micul radio prins în perete, lângă geam, şi romanţe curgeau până la căderea în vis, uşor, în fundalul camerei.

Nu îmi amintesc când a început să îmi placă, brusc, muzica jazz… deşi nu se asculta la mine în casă aşa ceva. Reacţionez la muzica asta ca la un proces de „ReCunoaştere”: îmi dă o mare plăcere să îmi amintesc de ceva ce am ştiut şi nu mai ştiam.

Apoi îmi amintesc cum am intrat în duş şi am început să plâng pentru mine, după prima despărţire de Marea Iubire: au ieşit cuvintele cu tot cu sunete. Mi-am dat seama că e „o vizită”. M-am speriat că nu o să mai iasă nici o piesa din mine, căci „eu nu sunt muzician”. Şi un gând puternic care mi-a răspuns imediat: „Nu vine de la tine! Iar robinetul o dată deschis nu se mai închide, o să tot curgă!”. Îmi amintesc cum prin anul întâi de facultate a apărut o altă voce interioară care mi-a spus „Nu trebuie să îţi dea nimeni voie să nimic. Doar tu îţi dai voie… să cânţi!”. Şi de atunci tot curge, chiar şi fără şcoli de muzică în spate. Pentru că muzica nu vine din cap pentru mine, ci din alt spaţiu interior.  

Aş vrea să îmi povesteşti puţin despre proiectele tale muzicale. Cum le-ai defini pe fiecare în parte?

Cânt de 5 ani cu aceeaşi 3-4 oameni extraordinari, care îmi sunt familie de suflet. Sunt un dar în viaţa mea şi le sunt din ce în ce mai recunoscătoare pentru ceea ce ne dăm voie să creăm unii alături de ceilalţi. Şi nu e vorba doar de făcut muzică, ci şi de creştere personală şi profesională, maturizare, auto-observare, cunoaştere de sine. Abator Industries este numele colectivului nostru şi, în acelaşi timp, numele proiectului de muzică experimentală şi live scoring pentru filme mute. Loungerie IIfusion punk jazz – este laboratorul nostru de cântat: primul proiect cu care am început, care a evoluat cel mai mult, s-a transformat şi ne-a adus cea mai amplă experienţă de scenă de până acum. Ca o naturală expresie de sine a apărut şi Cats in the Rain, trio-ul nostru de dramatic lounge music. Fără nici o sforţare, în aceşti 5 ani am creat şi alte muzici: am pus în sertare personale şi alte proiecte fugare sau secrete, care ne-au oferit experienţe punctuale de cântat (Group Bantam, El Madre etc.). Le-am trăit şi pe acestea ca pe nişte roluri care au fost jucate atât cât a existat povestea de spus. Acum sunt în fundal, ca experienţă personală.

În străinătate e absolut firesc să lucrezi cu tine şi cu alţi muzicieni în colaborări variate, în proiecte extrem de diferite stilistic, să te descoperi pe tine de fiecare dată în relaţie cu tine sau cu alţi oameni… altfel. Doar pentru mediul artistic muzical din România să ai mai multe proiecte în care te exprimi este ceva bizar.

Eu cred că muzica pe care o faci (o faceţi) este destul de „aparte” faţă de ceea ce propun trupele azi. De unde vine muzica voastră şi încotro se/vă îndreaptă ea?

În interiorul grupului muzica apare din bucuria de a cânta cu ceilalţi (afinităţi muzicale, un sunet personal care ne place unul la celălalt, un dialog în 4 care nu se poartă în cuvinte, ci în sunete, reacţii, tăceri, treceri, creşteri, răspunsuri, invitaţii etc.). Tehnic, apare de cele mai multe ori din jam session-uri pe care nu le aude nimeni, acasă, în sala de repetiţii. Partea mea din acest produs colectiv apare dintr-un racord emoţional pe care îl fac cu ceva din interiorul meu, ca un ecran pe care rulează impresii, experienţe, roluri, conştientizări, legături, informaţii, pe scurt… material subconştient şi inconştient, cernut prin sita personală, unică. Acest racord în interior nu a avut niciodată vreo problemă să se exprime sonor. Observ spre înăuntru şi exprim în exterior în acelaşi timp.

Pe termen lung, ce facem împreuna ca grup ne duce înspre a trăi pur şi simplu starea şi şansa de a face muzică. Şi asta este egal cu a trăi în felul nostru viaţa, unii alături de ceilalţi.

Ştiu că aţi lansat primul EP cu Loungerie II printr-un efort de trupă. A fost vorba de o autofinanţare şi de un statement? Ce ai de pierdut când eşti un artist independent, ce câştigi în schimb?

Am lansat independent primul EP, la un an de la primul nostru concert. Apoi un album şi un release, două. Cred că majoritatea trupelor de muzică alternativă din România aşa îşi scot primele materiale, prin propriul efort financiar sau, cum am făcut noi, investind susţinerea publicului de la fiecare concert în materialul audio. E ca un cerc care se închide logic şi echilibrat. Îmi imaginez că există un fel de timetable al fiecărei identităţi muzicale din lumea asta. Unii muzicieni îşi doresc să scoată cele mai rafinate materiale audio, care transcend timpul, alţii îşi doresc să aibă cel mai bine vândut show, alţii vor pur şi simplu să cânte muzica aia personală, care îi face să simtă că şi-au exprimat ideile, emoţiile. Alţii le vor pe toate la un loc. Cu Loungerie II până acum am făcut parte din penultima categorie de mai sus: ne place foarte mult să cântăm live. Acesta e câştigul constant. Să ai şansa să te bucuri de o activitate creativă care îţi face mare plăcere, iar alături de tine să mai fie şi alţi oameni care apreciază şi se bucură… e un schimb inefabil şi sănătos. Desigur că se poate „maturiza” acest schimb, poate să devina tranzacţional, poate să devină „de industrie”, cu aşteptări şi oferte „high class” care denaturează şi gestul creativ iniţial şi aşteptările publicului „plătitor”. Oare nu ne-am plictisit de roata asta de caşcaval?!

Şi mai există un alt fel de maturizare muzicală… una a rafinamentului de expresie de sine, a cristalizării superioare de idei, a cunoaşterii de sine, a tehnicii superioare, a compoziţiei inovatoare, a structurii curate, a mijloacelor insolite etc. Ăsta e un câştig pe termen lung şi se lasă cu albume care schimbă local sau internaţional viziunea asupra gestului artistic.

Care sunt barierele pe care le are de depăşit un artist independent/o trupă tânără astăzi în România?

Nu cred în bariere neapărat. Ca în orice alt domeniu creativ, singurele activităţi de făcut sunt, ca şi în creşterea personală: dacă simţi că eşti pe drum, continuă! Cu cât eşti mai bun în a te exprima autentic pe tine însuţi, cu atât o să atragi şi atenţia mai multor oameni care se pot bucura cu tine de ceea ce faci. E aici un paradox: cu cât eşti mai autentic, deşi asta vine din unicitatea ta, deci eşti mai altfel, cu atât o să fii mai valoros pentru din ce în ce mai mulţi oameni… şi asta pentru că trezeşti în ei o reamintire a autenticităţii pe care vor să o trăiască ei înşişi. Restul poveştilor despre piaţă, marketing, public de mase, vânzări, bani de benzină pentru turnee, promovare, radiouri, costuri de producţie album etc. le cunoaşteţi deja. Pentru toate există soluţii creative.  

Cum îţi faci loc în hăţişul acesta de muzici? Cum cucereşti publicul tău?

Ca lumea să ştie că exişti prima dată te anunţi! „Salut! Sunt aici şi asta e ceea ce îmi place să fac!”. Şi mediul online e îngrozitor de generos în formule de a spune „salut” lumii.

Ce părere ai despre generaţia ta muzicală?

Unii încearcă să atingă aceleaşi ţeluri ca artiştii de muzică uşoară din România anilor ´80. Alţii reciclează reţete de succes de peste hotare. Cei mai puţini lucrează cu sine şi inovează. Şi aş vrea tare mult să îi am prieteni pe aceştia. În străinătate, „generaţia” exersează şi creează cu mult mai mult curaj şi asumare.

Cum influenţează boom-ul tehnologic universul în care activezi, muzica ta?

Minunate şanse de promovare world wide. Fantastic acces la biblioteca de muzică / informaţie şi comunicare cu oamenii pe care îi apreciezi. Tehnic vorbind, oricine poate să compună şi să performeze acum. Feature-ul care îmi place cel mai mult şi care dă caracterul anilor 2000 este user friendly. Tehnologia este user friendly şi asta o face accesibilă multora, pentru inovaţie. Cu cât mai mulţi oameni folosesc tehnologia ca să îşi exprime creativitatea, cu atât mai mulţi se vindecă de frică şi frustrare, răutate şi nemulţumire. Mă uit cu interes la limitele care se tot împing în folosirea noilor tehnologii în muzică, deşi eu am o pasiune pentru analog. Şi pentru o „recoafare” a patosului ancestral.

Ce relaţie ai tu – şi muzica ta – cu social media? Este facebook un fel de scenă?

Tratez acest mediu cu respect, aşa cum mă tratez şi pe mine: îl folosesc doar ca să comunic, să informez. Orice comunicare transformă. Cred, contrar practicilor acerbe de PR şi publicitate, că oamenii sunt inteligenţi. Cred în discernământul cu care este înzestrată fiinţa umană. Şi aştept, doar informând oamenii, ziua când majoritatea va dori să folosească acest instrument natural numit discernământ. Fac ce îmi place, alături de colegii mei, şi mă bucur să împărtăşesc şi altora. Nu exagerez cu practicile de comunicare digitală, nu sunt o împătimită, dar asta e doar o trăsătură personală. Admir „millennialii” care fac surf pe valurile mediului digital! Ei reuşesc să şi facă bani din ceea ce creează, dar îmi pare că păstrează în minte acelaşi lucru ca şi mine: cel mai mare capital oferit de mediul digital este împărtăşirea / diseminarea informaţiei.

Dacă ar fi o reţetă perfectă, ce ingrediente ar trebui să aibă muzica şi artiştii independenţi de azi?

Exercitarea continuă a libertăţii de exprimare, mult curaj în combinatorica de idei şi cunoaştere de sine, ca exerciţiu zilnic.

Ce înseamnă pentru tine să ai succes?

Să simţi că făcând ceea ce îţi place reuşeşti să fii şi un om bun cu ceilalţi.

Având în vedere rapiditatea cu care se schimbă totul în jurul nostru – de la atitudini la tehnologie şi informaţie – cum percepi tu, ca artist, schimbarea?

Întrebarea asta îmi subliniază relaţia personală cu „starea de confort”. Fac tot ce pot să nu fiu leneşă sau blocată în ce cunosc deja, căci asta naşte rigiditate. Şi totuşi, încă nu mă forţez să fiu curioasă atunci când nu sunt de la sine… dar explicaţia este că în mine se manifestă o mare curiozitate pentru forme antice, atavice, tribale, instinctive şi cum au migrat ele prin conductele culturale până în prezent. Mare mister. Văd şi caut mai degrabă mişcările arhetipalului în transformările rapide care au loc în formele moderne de expresie.

Din punctul meu de vedere, the millennials sunt mult mai hotărâţi, mai activi, de la idee la aplicarea ei drumul e mai scurt. Ce planuri ţi-ai pus în practică până acum? Ce urmează?

Mama, omul cu care am o relaţie la fel de lungă ca şi relaţia cu mine însămi, obişnuieşte să spună: „Andreea, tu dacă nu ai mai multe proiecte la care să lucrezi de-o dată nu te simţi bine!”. Pe scurt: nu îmi amintesc să fi avut vreodată concediu de o săptămână, să stau întinsă la plajă şi să ştiu că după aceste câteva zile mă întorc încă un an la „muncă”. Îmi aleg joburile / proiectele în care mă implic pe principiul „ce aş vrea să învăţ acum nou şi care să mă atragă. ce mi-ar plăcea să fac acum?”. Fac ce îmi place tot timpul şi dinamica asta nu îmi dă sentimentul de epuizare niciodată. Muzica mă încarcă şi am nevoie de un concert pe săptămână ca să îmi menţin starea de sănătate. În ultimii 5 ani am călătorit mai ales pentru a cânta şi asta însemna în acelaşi timp „concediu”, dar şi reîncărcare şi muncă. O combinaţie care nu m-a epuizat, m-a crescut.  

Cât despre proiecte muzicale: nu îmi refuz nimic din ce îmi vine să fac. Cel mai mare noroc este că am alături oameni fantastici care nu se tem să se joace şi să îşi dea voie să facă orice muzică simt că vor să facă. Am început sa fac muzică singură. În foarte scurt timp am găsit oamenii care să construiască Loungerie II cu mine… şi am reuşit să facem încă multe alte proiecte împreună. Abia anul ăsta trăiesc o revenire la a face muzică şi de una singură. Proiectul se numeşte El Madre şi explorează zona de muzică intuitiv tradiţională / world sounds / electronic manipulations / new spiritual music sau cum spune un prieten… muzica de drift: Eşti tot ce a fost şi tot ce este în acelaşi timp; foloseşti intuitiv amintiri subconştiente despre muzici din deşert, din moschei, din câmpiile siberiene sau din cortul indian… exprimate cu resursele şi limbajul modern.   

Ce e „curajul” pentru tine?

Curaj = a-ţi da voie.

Dacă ai porni „o revoluţie” a generaţiei tale, care ar fi principiul pentru care ai lupta? Şi cu ce melodie ai porni – ca imn – „în luptă”?

Cred în politica Iubirii. Iar piesa s-ar numi „Împreună” şi ar fi un mix sonor 4D, de voci care povestesc, râd, copii care gânguresc, voci care plâng, voci care alină, palme care ţin ritmul, paşi pe trotuare, femei care râd, bărbaţi care susură cântece uşor, foşnet de rochii agitate de mâini în dans, dar mai ales voci de oameni care râd cald împreună.

Pentru ce ai mulţumi generaţiilor dinaintea ta?

Mă bucur că m-am născut în acest moment. Sunt recunoscătoare pentru toate revoluţiile culturale care au avut loc în istoria umanităţii, de ale căror efecte mă bucur.

Care sunt pentru tine artistul, trupa, filmul generaţiei tale? Care a fost momentul/ evenimentul ei reprezentativ?

Aş vrea să cred ca sunt normală aşa cum sunt. Nu am artistul preferat, cartea preferată, cântecul preferat, filmul preferat, bărbatul preferat… desigur că am gusturi care triază în 10 secunde dacă o muzică îmi place sau nu. De ani de zile citesc cărţi doar după subiectul asupra căruia am nevoie să dezbat cu mine, pe interior, şi nu după autorul preferat… Teoria psihologică Imago, de inspiraţie freudiană, spune că în 30 de secunde, dacă te-ai afla într-o cameră cu mulţi necunoscuţi, creierul uman, bazându-se pe acest IMAGO din spatele minţii, poate să discearnă posibilii parteneri. Consum produsele culturale ca pe întâlniri eu cu mine, eu cu autorul, eu cu artistul; sunt întâlniri în care pun în discuţie subiecte care îmi excită mintea, mă rod, mă intrigă, sunt necunoscute sau împărtăşite. Ca şi întâlnirile neplanificate cu oameni care îţi apar zilnic în cale: triezi foarte rapid care sunt schimburi valoroase şi care sunt seci.

Cred în întâlnire. Întâlnirea ca schimb, transfer, transformare. Aşa consum şi arta şi prezenţa oamenilor în viaţa mea.

Am cărţi care m-au construit fundamental. Am filme care m-au construit fundamental. Am repere foarte clare de oameni cu care am avut discuţii care m-au construit fundamental. Dar nu am imaginea tip „eroul generaţiei mele” în cap. Eu sunt eroul propriei vieţi. Şi tu şi el, şi ea. În generaţia mea toţi suntem eroii propriilor poveşti. Toţi la fel de importanţi pentru noi înşine şi pentru ceilalţi. E un paradox: o generaţie de „excepţionali” la fel de excepţionali… în care există şi individual şi colectiv ca forme hrănitoare de a exista, de care suntem conştienţi deodată.

Am vorbit mult despre generaţii, dar să ne întoarcem la individ: Andreea Tincea este…. (completează te rog)

… o farmazoană a ReCunoaşterii. O femeie. Muzician. Iubită. Copilul părinţilor săi. Prietena femeilor şi bărbaţilor din viaţa mea. Partenera. Voi fi şi mama copiilor mei. Un om. 

O puteţi asculta pe Andreea Tincea aici şi o puteţi urmări pe paginile Loungerie II, Cats in the Rain, Abator Industries, El Madre.

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO