Andreea Tuliciu avea 37 de ani, trei copii și o viață „normală” în Belgia, când a mers la ginecolog convinsă că trebuie doar să schimbe un antibiotic, ca să poată continua să alăpteze. În câteva secunde, totul s-a prăbușit: „E un mic canceruț.” Iar ea a întrebat: „Cancer adevărat? Te referi la cancer, cancer?”
Diagnosticul: cancer mamar triplu negativ, cea mai agresivă formă. La două luni după ce își ținea fetița nou-născută în brațe. A urmat chimioterapia, imunoterapia, pierderea părului, întreruperea bruscă a alăptării. Și, ca și cum nu era suficient, un diabet declanșat peste noapte – „doar 1% dintre pacienți pățesc asta”. Ea a fost acel 1%.
Și totuși, Andreea Tuliciu a ales să danseze în zilele bune. Să poarte ruj. Să le spună copiilor că are „o bubiță la sân” care trebuie micșorată. Să-și scrie în telefon un document numit „Vindecarea mea”. Să creadă, chiar și când i s-a spus că „Dumnezeu nu-i dă omului mai mult decât poate duce”, că nu e vorba despre cât duci, ci despre ce alegi să faci cu ce ți se dă.
Este o poveste despre frică, revoltă, credință redescoperită și despre forța unei mame care învață, forțată de boală, să se pună pe primul loc. O poveste despre viață, spusă fără dramatism inutil, dar cu o luciditate care te lovește direct în piept.
Și, după ce o citești, nu mai poți spune că nu știi ce înseamnă, cu adevărat, să lupți.
De cât timp ești în Belgia?
Sunt de 10 ani. De fapt, aproape 11, pentru că deja suntem în 2026.
Cum ai ajuns acolo? Master, job?
Nu. Iubirea. Soțul meu lucra deja aici. Este român. Eu venisem doar în vizită la o prietenă care studia în Belgia. Ne-am cunoscut pe Facebook, trebuie să spun adevărul. Aveam un prieten comun, ei făcuseră o poză de grup, eu am dat like pozei, iar el a crezut că îi dau like lui.
Deși, logic, nu aveam cum să-i dau like lui, pentru că nu-l cunoșteam. Așa am intrat în vorbă și am stabilit să ne vedem. Doar că în perioada aceea aveam o acnee severă. I-am spus că ne putem întâlni peste două luni.
De ce peste două luni?
Pentru că atât dura tratamentul pe care îl urmam. Dermatoloaga îmi spusese că peste două luni tenul meu va fi ok. El a insistat să-i spun motivul, iar când i-am explicat, mi-a spus: „Stai liniștită, nu contează.”
La un moment dat m-am gândit: dacă e să mă placă, mă va plăcea și așa. Dacă nu, nu am nimic de pierdut. Ne-am văzut înainte să treacă cele două luni, bineînțeles. Și de atunci am rămas împreună. Între timp avem trei copii.
Trei?
Da, trei.
În ordinea numerelor de pe tricou, ce vârste au?
Nicolas are șapte ani, Lucas are cinci ani, iar Luisa are șapte luni.
Te-ai mutat în Belgia după ce v-ați cunoscut?
Da. A trebuit să negociem dacă revine el în România sau mă mut eu în Belgia. Lui nu-i surâdea deloc ideea de a reveni în România.
Pentru mine a fost o provocare, mai ales din punct de vedere al limbii. Eu credeam că în Belgia se vorbește franceza. Dar el locuia în partea flamandă, unde se vorbește neerlandeza. A fost o provocare serioasă, pentru că nu știam niciun cuvânt. Dar am învățat.
Andreea Tuliciu: „Cancer adevărat? Cancer, cancer?”
Câți ani aveai când v-ați cunoscut?
27 de ani. Acum am 38. Am împlinit 38 pe 29 ianuarie. Chiar atunci am avut și a treia tură dechimioterapie mai intensă, dar am zis că e cu noroc.
Din ce oraș din România vii?
M-am născut în Sânnicolau Mare, județul Timiș. Părinții mei au lucrat în cadrul armatei, așa că ne-am mutat de mai multe ori. La un moment dat am locuit lângă București, iar acum părinții mei stau în Giurgiu.
Soțul meu este din Maramureș. Deci, în România, probabil că nu am fi avut nicio șansă să ne cunoaștem. Deși era țara noastră a amândurora, uite că șansele au fost mai mari să ne întâlnim în Belgia.
Ți-a fost ușor să te adaptezi? Ai putut să-ți practici meseria sau a trebuit să o iei de la capăt?
A fost un drum greu, mai ales la început, cu limba. Dar l-am văzut ca pe o provocare. Dacă aș fi știut germană, ar fi fost mai ușor, pentru că seamănă puțin. Dar așa am pornit absolut de la zero.
Neerlandeza nu seamănă nici cu româna, nici cu franceza sau engleza pe care le vorbeam. Am urmat cursuri, dar îmi doream să învăț cât mai repede, pentru că nu lucram, eram singură acasă, iar soțul meu era la serviciu. Simțeam că stagnez.
Mi-am dorit un curs intensiv. A trebuit să investesc toate economiile pe care le aveam din România pentru aceste cursuri, pentru că erau foarte costisitoare.
Am plătit 1.000 de euro pentru primul curs și 1.000 pentru al doilea. Pentru mine, la vremea aceea, erau foarte mulți bani.
Și tocmai pentru că am plătit atât, mi-am spus: trebuie să reușesc. Dacă nu luam examenul final, era ca și cum făcusem cursul degeaba.
Majoritatea colegilor mei erau refugiați și beneficiau gratuit de cursuri, prin diferite programe. Diferența a fost că eu investisem o sumă mare de bani și aveam o presiune enormă să reușesc.
Am luat examenul. Doar eu și încă o persoană care mai dăduse testul înainte au trecut din prima.
Ce lucrai în România?
Am studiat Jurnalism și Științele Comunicării în București.
Ai lucrat în presă?
Nu foarte mult. Am lucrat o perioadă în presa locală. Era atunci perioada crizei economice și multe persoane cu experiență își pierdeau locurile de muncă sau se reorientau spre PR.
Eu tocmai absolvisem. M-am retras pentru o perioadă la Giurgiu, lângă părinții mei, și am lucrat în presa locală. Apoi m-am întors în București și am lucrat în vânzări.
După aceea l-am cunoscut pe soțul meu și m-am mutat în Belgia.
Și după ce ai terminat cursurile de limbă?
Am lucrat în customer care, în relații cu clienții. Asta a fost activitatea mea până anul trecut, când am intrat temporar în concediu medical.
Hai să ne uităm puțin la anul trecut. Tu erai însărcinată când ai primit diagnosticul?
Nu, nu eram însărcinată, născusem de două luni.
Dar vreau să spun ceva important. La începutul anului trecut, în februarie, am văzut pe YouTube un videoclip al unei persoane pe care o urmăream de doi ani. Se numește Cristina Cioabă. Postase un videoclip cu titlul: „Cum am aflat că am cancer mamar la 40 de ani”.
În momentul în care am văzut acel titlu, am fost extrem de șocată. M-am gândit: cum e posibil ca o femeie atât de tânără, cu copii de 7 și 9 sau 10 ani, să primească un astfel de diagnostic?
M-am uitat doar la începutul videoclipului, pentru că eram însărcinată și nu voiam să mă încarc negativ. Am spus: nu vreau să ascult povești triste în perioada asta.
Dar am rămas foarte marcată.
La câteva luni după, îmi apăreau notificări că a postat videoclipuri noi. O vedeam că merge la cumpărături, că se plimbă cu mama ei și cu fetițele. Și mă gândeam: înseamnă că a fost un diagnostic greșit. O alarmă falsă. Nu avea cum să fie cancer, părea bine.
M-am bucurat sincer. Am spus: ce bine că nu a fost adevărat. Probabil inițial au spus că e malign și apoi au constatat că e benign.
Apoi au apărut alte videoclipuri în care vorbea din nou despre diagnostic. Nu am intrat în detalii. Am ales să rămân pozitivă, să mă bucur de sarcină, să cred că totul va fi bine.
După ce am primit și eu diagnosticul de cancer am revenit la video-urile ei și reieșea că, de fapt, chiar avea cancer (nu fusese nicio eroare cum bănuisem eu, reacționând doar după atitudinea ei pozitivă). Doar că ea menționa și stările mai grele din timpul chimioterapiei, însă nu se axa pe ele. Se axa pe faptul că viața merge înainte și că un astfel de diagnostic nu anulează complet ceea ce e bun și frumos în viața ei. A ales să arate în video-urile ei că boala nu i-a furat identitatea și că privind situația cu pozitivitate și optimism treci mai ușor peste. De când am aflat diagnosticul o am mereu cumva în fundalul gândurilor mele și recunosc că mi-a dat multă putere atitudinea ei, fiind un exemplu pentru mine pe tot acest parcurs.
Cum a decurs sarcina?
Foarte bine. Toate sarcinile mele au fost ușoare. Nu am avut grețuri, nu am avut perioade dificile. Mi se spunea mereu: „Pentru că ai băieți.” Dar la fată o să fie diferit, o să-ți fie rău, o să ai grețuri.
Nu am avut nimic. Totul a decurs perfect. M-am bucurat de sarcină. Am lucrat până la 39 de săptămâni, pentru că așa este aici, în Belgia. Se lucrează până aproape de termen.
Am născut pe 30 iunie.
La 37 de ani, cu un bebeluș de două luni în brațe, Andreea Tuliciu a aflat că are cea mai agresivă formă de cancer mamar
Ce s-a întâmplat după naștere?
Când Luisa avea 11 zile, au venit în vizită socrii mei. Soțul meu a avut trei săptămâni de concediu după naștere, așa că mi s-a părut normal să vină mai întâi părinții lui, cât era și el acasă.
Au stat cam două săptămâni. Apoi, în august, au venit părinții mei. Ideea era să stea și ei două-trei săptămâni, poate o lună.
Mama mea venea oricum în fiecare vară la noi, să mă ajute cu băieții, pentru că noi lucram și ei erau în vacanță. Venea și de Crăciun. Dar acum am zis: veniți amândoi, e momentul să vă bucurați de nepoțică și de nepoți.
Totul era bine.
Când ai observat prima dată că ceva nu e în regulă?
La trei, patru săptămâni după naștere. Eram la duș și am simțit o zonă mai tare la sân. Nu foarte tare, dar diferită. Am vorbit cu moașa, pentru că aici, în Belgia, după ce naști, vine moașa acasă să vadă cum evoluează lucrurile, cum ești tu ca mamă, cum e copilul, cum se dezvoltă.
A venit și la patru săptămâni după naștere. I-am spus: „Totul e bine, dar vreau să-ți arăt ceva. Simt aici o parte mai tare.”
A pus mâna și mi-a spus că nu trebuie să-mi fac griji. Cel mai probabil era un canal înfundat, ceva legat de alăptare. Eu alăptam exclusiv, cum i-am alăptat și pe băieți. Pe ei i-am alăptat până la un an și opt luni.
Moașa mă cunoștea, fusese și la nașterile băieților. Știa că nu am probleme cu alăptarea.
M-a întrebat cum pun copilul la sân, i-am arătat. La un moment dat mi-am ridicat sutienul, pentru că nu găsisem un sutien de alăptare care să se desfacă de sus în jos.
Și mi-a spus: „Vezi? Exact acolo unde stă sutienul ridicat se acumulează laptele. Din partea de sus în partea de jos.”
Explicația avea atât de multă logică pentru mine, încât am fost convinsă că are dreptate.
Mi-a spus să masez zona la duș, să ajut drenajul. Și am făcut exact asta.
Am spus că nu vreau să forțez nimic. Dacă, Doamne ferește, e o infecție sau ceva asemănător, nu vreau să agravez situația. I-am spus moașei că oricum, peste câteva zile, aveam programarea postpartum la ginecolog, făcută încă de la începutul sarcinii, și că voi discuta cu el.
Pe 6 august m-am dus la ginecolog. I-am spus că în rest totul este bine, doar că simt în continuare acea zonă tare. Mi-a spus același lucru: cel mai probabil este un canal înfundat, poate mastită. Ca să fim siguri, m-a trimis la ecografie.
La ecografie mi s-a spus că se vede ceva negru pe imagine, dar nu se știe exact ce este. Poate fi o infecție, poate fi mastită, pot fi mai multe lucruri. Toată lumea mergea pe ideea că are legătură cu alăptarea.
Ginecologul mi-a prescris un antibiotic compatibil cu alăptarea. L-am luat timp de opt zile. Nu s-a schimbat nimic.
Și, sincer, nu m-am îngrijorat. M-am gândit că poate, fiind compatibil cu alăptarea, nu este suficient de puternic.
Ginecologul meu în care aveam foarte mare încredere, pentru că el m-a asistat la toate cele trei nașteri, indiferent că a fost cezariană, naștere naturală fără epidurală sau naștere după 40 de săptămâni, mi-a spus: „Ca să știm exact despre ce este vorba, cel mai bine facem o puncție. Doar așa, analizând țesutul, putem ști ce tratament trebuie.”
Și nu mi-am făcut griji. Serios. Nici măcar o secundă.
Mi-a spus: „În primul rând, trebuie să ne asigurăm 100% că nu este vorba de cancer sau ceva de genul acesta. Și apoi vedem exact ce este, ca să știm ce tratament să-ți dau.”
Am făcut biopsia pe 25 august.
Părinții mei trebuiau să plece puțin mai devreme, dar tata este medic, iar mama asistentă. Tata a spus: „Dacă tot am ajuns până aici, mai stăm până aflăm exact ce este.”
Eu nu m-am gândit nicio secundă că ar putea fi cancer. Nici mama. Doar tata, se pare, avea o presimțire.
Mama mi-a povestit mult mai târziu că, într-o zi, râdeam toți în casă, era o atmosferă veselă, iar tata a spus: „Ce veselie aici, și Andreea e suspectă de cancer.” Mama i-a spus: „Cum să fie suspectă de cancer? Despre ce vorbești?”
Dar eu am aflat asta abia după ce diagnosticul a fost confirmat.
A venit 1 septembrie, prima zi de școală pentru băieții mei.
Întâmplător, și soțul meu, Ciprian, avea liber în acea zi. Obișnuiam să-i ducem împreună în prima zi de școală. În mod normal, el nu ar fi venit cu mine la programarea de la ginecolog, pentru că fie era la serviciu, fie rămânea acasă cu băieții.
Dar de data asta s-a potrivit să fie liber și să mergem împreună.
În jur de ora 3–4 după-amiaza am ajuns la ginecolog. Eram pregătită să îl întreb optimistă:
„Ați găsit soluția? Ce avem de făcut? Trebuie să mă opresc din alăptat?”
Pentru mine, ăsta era cel mai rău scenariu: să trebuiască să opresc alăptarea ca să pot lua un antibiotic mai puternic.
Nici nu apucasem bine să mă așez pe scaun și să îl întreb, când mi-a spus:
„Din păcate, este malign. Este un mic canceruț.”
Am zis: „Cum? Poftim? Stai puțin… despre ce vorbim? Ce ai spus?”
„E un mic canceruț.”
„Mic canceruț? Ce înseamnă asta? Vrei să spui cancer? Cancer adevărat? Te referi la cancer, cancer?”
Și a spus: „Da.”
Și atunci… nu știu. Parcă totul s-a prăbușit. Ne uitam unul la altul și nu voiam să credem că e real ce spune.
Am întrebat: „Ok. Ce e de făcut?”
A spus că trebuie să înceapă să dea telefoane, să pornească investigațiile, să vadă cât de extins este. Știam doar că este cancer mamar. Atât.
O aveam și pe cea mică cu noi. Era în brațele lui Ciprian. Avea două luni.
Două luni?
Da. Când am ieșit pe holurile spitalului, m-am oprit și l-am întrebat pe Ciprian:
„Îți vine să crezi că eu am cancer? Eu, care sunt bine? Nu mă doare nimic. Așa arată un om care are cancer?”
Atunci am început să plângem. Ne-am îmbrățișat. Acela a fost momentul în care am plâns.
După aceea, am venit acasă.
Părinții mei nu erau unul lângă altul. Unul era într-o parte a camerei, celălalt în cealaltă parte. M-am așezat în mijloc și am spus simplu:
„Mami, tati, am cancer.” Atât.
Au rămas șocați. Nu știau cum să reacționeze. După câteva secunde de tăcere, mama a spus:
„E și se tratează.”
Pentru mine, a fost o reacție extraordinară. Mi-a spus mai târziu că, pentru o secundă, a crezut că glumesc. Dar e o glumă atât de proastă, încât niciodată nu aș fi putut glumi cu așa ceva.
„Asta e. Se tratează.”
Tata a spus ceva cu care nu am fost de acord atunci. Mi-a spus: „Știi că se spune că Dumnezeu nu-i dă omului mai mult decât poate duce.”
Și atunci m-am revoltat. Am revenit la ideea asta mai târziu și am plâns mult pe tema asta.
Pentru că eu nu simțeam că pot duce. După cum am spus, nu plâng des. Dar am plâns când am simțit că s-au adunat prea multe.
Și din nou mi-a spus cineva: „Stai liniștită, Dumnezeu nu-i dă omului mai mult decât poate duce.”
Atunci am izbucnit în plâns.
Pentru că nu mi se pare corect să-i dai cuiva mult doar pentru că pare că poate duce. Mi s-a părut nedrept. Ca și cum spui: „Lasă, pe el îl mai încercăm, că e puternic.”
Ce onoare. Ce privilegiu.
Așa simțeam când spuneau oamenii asta, de parcă ar trebui să mă simt specială, aleasă. Dar eu nu mă simțeam așa.
S-a aflat vreo cauză?
Am vrut să știu. Măcar atât. Dacă este ereditar, dacă este altceva, dacă pot face ceva să previn pe viitor. Am o fată. E important.
Pe 15 septembrie, la două săptămâni după diagnostic, mi-au recoltat sânge pentru test genetic. Proba a fost trimisă la Leuven, la doar câțiva kilometri de noi. Și, totuși, nici acum nu am rezultatul.
Mi se pare foarte ciudat, mai ales că persoane din România primesc rezultatele în aproximativ o lună.
Din fericire, nu am niciun caz de cancer în familie. Nu doar cancer mamar — niciun tip de cancer. Tocmai de aceea, diagnosticul a fost cu atât mai surprinzător.
Aveam 37 de ani. Sub 40. Nu aveam niciun motiv să fac ecografii mamare sau mamografii de rutină. Nu aveam istoric familial, nu aveam simptome evidente.
Și totuși, diagnosticul a fost: cancer mamar triplu negativ. Cel mai agresiv tip de cancer mamar. Crește extrem de repede.
Am întrebat oncologul dacă se poate stabili când a început să se dezvolte. Mi-a spus că nu putem ști exact. Dar, fiind triplu negativ, este posibil să fi apărut chiar după naștere.
Eu m-am gândit mult la varianta că poate a apărut în timpul sarcinii.
Și, ciudat poate, dar m-am bucurat că nu a fost descoperit atunci.
Pentru că, dacă ar fi fost descoperit în sarcină, poate ar fi complicat lucrurile. Așa, am putut să nasc normal. Am putut să mă bucur măcar două luni de fetița mea, ca o mamă liniștită, fericită, fără frică.
Două luni în care nu știam. Și uneori mă gândesc că acele două luni au fost un dar.
Care e planul acum? Ești pe chimioterapie.
Da. Tratamentul meu a fost structurat în două faze de chimioterapie.
Prima fază a însemnat ședințe săptămânale, timp de 12 săptămâni, cu o substanță care acționează foarte bine pe tipul meu de cancer. De aceea s-a început cu această schemă.
Eu am numit această etapă „chimioterapia ușoară”. Pentru că, din punctul meu de vedere, efectele adverse vizibile nu au fost atât de puternice ca în etapa a doua. Pe interior, însă, a fost foarte puternică și a acționat foarte bine.
În limbaj popular, se mai numește „chimioterapia albă”, pentru că perfuziile sunt transparente.
A doua fază este „chimioterapia grea” sau „roșie”. Este administrată o dată la trei săptămâni, în total patru ședințe. Este mai agresivă, atât ca substanță, cât și ca efecte secundare.
În paralel, din 25 septembrie, de când am început tratamentul, fac și imunoterapie, o dată la trei săptămâni. Aceasta va continua timp de un an.
Este o terapie mai nouă și foarte apreciată, pentru că practic „demască” celulele canceroase care se deghizează în celule sănătoase. Iar dacă, peste ani, ar rămâne vreo celulă canceroasă în corp, ideea este că sistemul imunitar, stimulat de imunoterapie, o va recunoaște și o va distruge.
Scopul este să reducă riscul de recidivă.
Dar ai avut complicații.
Da. Din cauza imunoterapiei, pe 9 decembrie, chiar înainte de a face ultima ședință din cele 12 „albe”, am ajuns la urgență. Era weekendul de Moș Nicolae.
Nu am făcut absolut nimic în acele zile. Am stat doar pe canapea și în pat. Ceea ce pentru mine era total neobișnuit. Eu am fost foarte activă de la începutul tratamentului.
Când mă simțeam bine, profitam de acele momente. Dansam. Mă filmam. Postam pe rețelele sociale. Am fost foarte deschisă de la început cu tot ce mi se întâmplă.
Nu am vrut să folosesc cuvântul „problemă”, ci „situație”.
Am vrut să arăt că nu este totul negru. Că există zile bune. Că există energie. Că există zâmbet chiar și în mijlocul chimioterapiei.
Sigur că au existat și zile în care doar dormeam sau nu mă simțeam bine. Dar nu am vrut ca povestea mea să fie doar despre suferință. Am vrut să fie și despre viață.
Ți-a fost frică? În perioada asta, din septembrie până acum, ai avut momente de frică?
Da. Am avut.
În ianuarie, la a doua internare, am avut o perioadă de disperare și frică reală. Frică pentru viața mea.
Atunci eram foarte speriată și, la un moment dat, am lăsat un comentariu pe internet. Am primit un răspuns de încurajare de la o persoană: „Ești puternică, o să fie bine.” Ceva simplu.
Nu obișnuiesc să intru pe profilurile celor care îmi scriu mesaje de încurajare. Le apreciez pe toate, dar nu fac asta. Atunci însă, nu știu de ce, am dat click pe profilul acelei persoane.
La story avea un video motivațional. Se spunea acolo: „De ce ți-e frică? De ce te temi? Nu ai de ce să te temi. Lui Dumnezeu nu-i plac oamenii cărora le e teamă, pentru că nu au de ce să le fie teamă. Dumnezeu este mereu alături de tine. Trebuie doar să ai încredere.”
Nu pot spune că nu sunt o persoană credincioasă. Sunt. Dar nu am avut niciodată o apropiere profundă de Dumnezeu. Nu a fost ceva central în viața mea.
Și atunci, în momentul ăla, am simțit că acel mesaj a venit exact când aveam nevoie. Când eram disperată. Când îmi era teamă.
Mi-am spus: „De ce să-ți fie teamă? Nu mai ai de ce.” Și m-am liniștit.
Ce s-a întâmplat atunci, în decembrie, când ai ajuns la urgență?
În decembrie ajunsesem la urgență pentru că nu îmi reveneam deloc. Eram epuizată complet.
Mi-au făcut analize. A venit medicul de gardă și m-a întrebat: „Doamnă, știți ce glicemie aveți?”
Am zis: „Glicemie? De ce mă întrebați de glicemie? Eu nu mănânc dulciuri, nu am avut niciodată probleme. Mereu am avut glicemia perfectă.”
Mi-a spus: „Aveți 586.”
Am întrebat: „E rău?”
Am aflat apoi că era extrem de rău. Puteam intra în comă diabetică.
Se pare că, peste noapte, s-a declanșat diabetul. Inițial au spus că este diabet tip 1. Au discutat cu oncologul și cu endocrinologii din spital și mi-au confirmat că este o reacție adversă la imunoterapie.
Mi-au spus că doar 1% dintre pacienții care fac imunoterapie dezvoltă această complicație.
Eu eram acel 1%.
Deci mai puteai duce…
Exact.
Parcă cineva s-a uitat la mine și a zis: „Ești cam entuziastă, dansezi, ești prea bine. Hai să mai punem ceva.”
Am și glumit așa, amar.
Am fost la psiholog încă de la începutul tratamentului. Mi s-a spus că am acces la sprijin psihologic oricând, pentru mine, pentru soțul meu, pentru copii.
Și eu eram mereu foarte optimistă. Spuneam: „Normal că mă fac bine. De ce nu m-aș face? Medicina a evoluat. Există tratamente. Există soluții.”
Chiar credeam asta.
Dar în momentul în care a apărut și diabetul… atunci, pentru prima dată, m-am clătinat.
Cum a ales Andreea Tuliciu să danseze prin chimioterapie
Te-ai dus la psiholog și i-ai spus că tu ești convinsă că te vei face bine?
Da. Mi s-a spus de la început că pot beneficia de sprijin psihologic oricând. Pentru mine, pentru soțul meu, pentru copii. Dar eu am simțit că, în acel moment, nu am nevoie.
Nu simțeam că cineva îmi poate spune mai mult decât știu deja despre mine.
Din ziua în care am primit diagnosticul, mi-am făcut un document în telefon, la notițe. L-am numit „Vindecarea mea”.
Și de fiecare dată când mă simțeam bine – adică, în prima parte, aproape mereu – adăugam acolo lucruri care știam că mă vor ajuta în momentele grele.
Pentru că știam că partea a doua a chimioterapiei va fi grea. Așa mi-au spus și oncologul, și ginecologul, și toată lumea care a trecut prin asta.
Și m-am pregătit.
Mi-am pus acolo muzica mea preferată. Melodii care mă ridică. De exemplu, rujul. Eu nu ies din casă fără ruj, mai ales acum. Pentru că îți schimbă starea. Te așază altfel.
Și, la un moment dat, m-am dus la psiholog și am întrebat: „E ceva în neregulă cu mine? Sunt prea optimistă? E anormal?”
Asta a fost ședința mea.
Mi-a spus că nu. Că suntem diferiți. Că nu toată lumea are nevoie de psiholog în aceeași etapă. Mi-a explicat că sunt persoane care au nevoie de ajutor mai târziu — când își reiau viața „normală”. Când se întorc la serviciu. Când revin responsabilitățile: copii, casă, muncă. Și corpul nu mai e același. Obosești mai repede. Ai dureri. Ai limitări.
Și atunci vine căderea.
Cum e acum, fizic?
Acum am probleme cu pulsul, este foarte mare. Și, bineînțeles, m-am ales și cu diabet. Nu pot mânca nimic fără insulină. Patru injecții pe zi.
Trebuie să învăț un nou stil de viață, un nou mod de a mânca. Și este greu. Foarte greu.
Endocrinologul mi-a spus că este un tip de diabet mai agresiv decât ce au întâlnit până acum. Ceea ce nu m-a încurajat deloc.
Mă trezesc de trei ori pe noapte pentru că glicemia ba este prea mică, ba este prea mare. I-am întrebat de ce se întâmplă asta. Mi-au spus că încă nu au o explicație clară.
Probabil combinația cu imunoterapia face ca organismul să nu mai reacționeze ca al unui om sănătos.
Ce înțeleg copiii din tot ce se întâmplă?
Am fost foarte deschisă cu ei de la început. Chiar dacă știam că Lucas, care are cinci ani, nu înțelege foarte mult, el este foarte influențat de Nicola, care are șapte ani. Așa că era important ca Nicola să înțeleagă bine.
Le-am spus că am „o bubiță” la sân. Și că trebuie să o eliminăm.
Dar că nu o putem scoate direct. Mai întâi trebuie să o micșorăm cu un tratament. Apoi urmează operația. Și după aceea încă un tratament.
Le-am explicat ce înseamnă chimioterapia. Că sunt niște perfuzii care mă ajută să fac bobița mai mică. Că uneori mă vor face să mă simt obosită.
Nu le-am ascuns nimic. Pentru că am vrut să înțeleagă, nu să-și imagineze.
Le-am spus copiilor că o parte foarte vizibilă va fi pierderea părului. Dar asta nu înseamnă că devin altă persoană. Sunt tot eu. Sunt tot mama lor. Nu mă schimb, doar aspectul va fi diferit.
Le-am spus că, din fericire, există peruci și că am de gând să profit din plin de ele.
Le-am explicat și că este posibil să mă simt foarte rău. Că nu am mai trecut prin așa ceva și sper să nu mai trec niciodată, dar din ce mi s-a spus, pot exista zile în care voi dormi foarte mult, în care îmi va fi greață, poate voi vomita, poate voi slăbi sau, dimpotrivă, mă voi îngrășa.
Le-am spus simplu: „Așa cum tu, când te doare burtica, iei un sirop ca să te faci bine, și eu trebuie să fac un tratament. Doar că al meu este mai lung și mai complex.”
Și le-am spus clar că nimic din ce mi se întâmplă nu este din cauza lor. Pentru că am înțeles că cei mici pot ajunge foarte ușor să se simtă vinovați.
De aceea am ales să fiu complet deschisă.
La un moment dat i-am întrebat ce fel de perucă ar vrea să îmi cumpăr. Nicola a spus că vrea exact aceeași culoare și aceeași lungime pe care o aveam atunci.
M-a surprins.
Eu eram roșcată. Și de fiecare dată când mergeam să-mi vopsesc rădăcina, îl anunțam: „Merg la baie să mă vopsesc, lipsesc puțin.” Și mă întreba: „Mama, ce culoare te faci?”
„Aceeași culoare, mami, doar rădăcina.”
„Aaa, am crezut că te faci blondă sau ceva.”
Și mă gândeam că acum o să spună: „Fă-te blondă! Fă-te brunetă!” Dar nu. Mi-a spus că vrea să fiu la fel, astfel încât oamenii de afară să nu observe că e ceva în neregulă și să vorbească cu mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru el era important ca lucrurile să rămână neschimbate. Să fie siguranță.
Citește și: Cancerul a învățat-o să o ia de la zero. Până la 35 a fost chelneriță, vânzătoare, cameristă, dar nu a știut cum să își gestioneze emoțiile și situațiile limită și s-a îmbolnăvit. Cătălina: Mi s-a spus: „Vă văd și vă simt puternică! și atunci mi-am dat seama ce va urma”
Cine te ajută? Ai un bebeluș.
Bună întrebare.
Am făcut chiar și un video în care spuneam că toată lumea crede că mi-e ușor, dar nu. Mama mea a făcut totul.
Când am primit diagnosticul, în august, părinții mei erau deja la noi. După confirmare, au plecat împreună în țară. Tata a rămas acolo, iar mama s-a întors după o săptămână.
Și a stat cu mine continuu până pe 20 decembrie. A fost sprijinul meu necondiționat. Zi și noapte.
Făcea absolut totul. Pachețele pentru băieți, dus și adus copiii de la școală, îi dădea laptele Luisei, dormea cu ea ca să nu mă mai trezesc eu noaptea. Tot. Ea era eu.
Când am ajuns la spital cu diabetul, îi povesteam absolut tot. Iar ea, fiind asistentă și având un soț medic, înțelegea poate mai mult decât mine ce se întâmpla.
Îi spuneam că nu mi se stabilizează glicemia, că mă trezesc noaptea de trei ori, că valorile sunt haotice. Tot.
La un moment dat văzusem un interviu cu o fată care avea cancer și spunea că a ales să o menajeze pe mama ei și nu i-a spus tot.
I-am povestit mamei despre asta și am întrebat-o: „Mami, te afectează că îți spun tot? Poate ar trebui să te protejez.”
Și mi-a spus:
„Normal că nu. Te rog să-mi spui tot.” Și atunci am știut că pot fi sinceră până la capăt.
Soțul meu nu a mai putut la un moment dat. Mi-a spus că plângea în fiecare zi, doar că nu o făcea în fața mea, pentru că eu eram în spital.
În perioada în care mama a fost cu mine, ea era cea care mă scotea afară zilnic. Spunea că este important să fac plimbări și pentru corp, și pentru minte. Îmi pregătea mâncarea ca pentru spital. Îmi punea farfuria în față, cu alimente care să mă ajute: ficat pentru anemie, broccoli, mâncare sănătoasă care să mă pună pe picioare.
Era parte din „vindecarea mea”. Când mama a plecat, Ciprian a rămas singur cu cei trei copii, în vacanța lor de iarnă.
Îmi amintesc că într-o zi, când eram în spital, m-a sunat și m-a întrebat:
„Cum faci clătitele?”
I-am spus: „Lasă-le, dă-le altceva, pâine cu ciocolată, orice…”
„Nu, nu, își doresc foarte mult clătite. Vreau să le fac.”
Și, prin telefon, i-am spus toate ingredientele, pas cu pas. Le-a făcut. Și i-au ieșit foarte bune.
A fost enorm pentru mine.
Apoi, din 4 ianuarie, a venit soacra mea. Fără mama mea și fără soacra mea, nu știu cum ne-am fi descurcat.
Când aud de mame care trec prin asta singure… jos pălăria.
Da, dar poate nu au trei copii. Și unul sugar.
A fost foarte greu și pentru că Luisa era alăptată exclusiv.
La două zile după diagnostic a trebuit să fac o scintigrafie osoasă, pentru a vedea dacă există metastaze. Substanța de contrast nu era compatibilă cu alăptarea. A trebuit să întrerup dintr-o zi în alta.
Luisa nu pusese niciodată biberonul în gură. Nici suzeta. Dintr-o dată, a trebuit să se adapteze. A fost foarte greu. Plângea. Nici biberon potrivit nu găsisem la început. Și, într-un final, Nicolaas a fost cel care i-a pus biberonul în gură prima dată și ea l-a acceptat.
Am stat în total aproape o lună în spital. Din 9 decembrie până pe 9 ianuarie, cu o pauză de trei–patru zile în care am fost acasă, exact la trecerea dintre ani.
Din fericire, acele zile acasă m-au ajutat enorm. Există o diferență clară între felul în care gestionează lucrurile o mamă și un tată. Și, chiar dacă Ciprian a făcut tot ce a putut, simpla mea prezență conta.
În spital nu am avut voie să primesc vizite. Riscul de infecții era foarte mare.
Au venit prieteni cu copii la ușă și, din păcate, a trebuit să le spun că nu pot intra. Închideam ușa, mă întorceam și plângeam în hohote.
Am ajuns să mă gândesc că o astfel de boală vine și ca o lecție.
Eu am fost mereu genul care îi punea pe toți pe primul loc. Îi hrăneam pe ceilalți și pe mine mă lăsam la urmă. Acum nu mai pot. Cu diabetul nu ai voie. Trebuie să mănânc. Trebuie să mă îngrijesc. Altfel, corpul nu mă lasă.
Mă gândesc că, poate, a venit și ca o lecție: să am grijă mai întâi de mine, ca să pot avea grijă și de ceilalți. Și cred că, dincolo de cauză, contează scopul.
Încă îl caut.
