Căutare

Share this article

L-am invitat pe Andrei Aradits, juratul de la „Te cunosc de undeva” (Antena1) la o plimbare prin Herăstrău. Am ajuns la Teatrul de vară din parc şi m-am gândit că nu ar fi rău să intrăm. Andrei a jucat de mic pe scenele teatrelor de vară de la mare, pe vremea când mama sa era regizor tehnic la teatrul Giuleşti din Capitală. Stând de vorbă, am aflat că se simte captiv în prezentul acesta pe care nu îl înţelege, dar cu care nu a încetat să se lupte. Mi-a plăcut că a făcut diferenţa, în discuţia noastră, între Comedie şi Dramă, folosindu-se de muzică: „Drama ţine de armonie, Comedia de ritm”, mi-a spus el.

Ai jucat în teatre de vară?

Când era mic… pe vremea când se juca în teatre de vară.

Dar tu de când joci?

Păi…să fac socoteala… Eu am 36 de ani de teatru! Am debutat de la 5 ani în Teatrul Giuleşti în piesa „Cocoşelul neascultător” de Ion Lucian. Mama a fost regizor tehnic la Giuleşti după ce, mai înainte fusese actriţă la Ploieşti. Dar venise o lege care spunea că nu ai voie să profesezi dacă nu ai Institutul de Teatru şi cum mama depăşise vârsta, a pierdut trenul actoriei… Şi s-a făcut regizor tehnic la Teatrul Giuleşti… Când venea vara, teatrul pleca în turneu la mare şi mama mă lua cu ea, fiindcă mulţi din teatru făceau asta, era ca un fel de concediu. Şi ziua ea făcea repetiţii, monta spectacolul în locaţia respectivă, iar seara era specacolul. Şi uneori copiii de actori jucau sau apăreau în spectacole… Şi ţin minte că am jucat şi eu atunci într-o piesă care se numea Hotel Zodia Gemenilor şi eram copilul lui Ştefan Mihăilescu Brăila care juca rolul unui italian bogat…

Şi ţi-a plăcut?

Da! Da! Ideea asta de teatru de vară era minunată. Era un fel de divertisment, era comedie…

Deci ai crescut cu teatrul în sânge.

Nu, nu pot spune asta… Adică mult timp m-am gândit la asta, dar nu cred.

Te-ai gândit să faci altceva?

Da, după liceu m-am gândit la limbi străine, dar am ajuns tot la Teatru…

Şi numele de Aradits? (se pronunţă Orodici- n.m)

De la tata. Era reporter la emisiunea în limba maghiară.

Ştii ungureşte?

Da! Sigur! Este limba în care am crescut, deşi acum am mai uitat… M-am trezit odată cu soţia în Budapesta şi mi-am dat seama că uitasem cum se spune la „farfurie”… Am uitat cuvinte, pentru că nu am cu cine vorbi!

Dar te iubesc ai spus vreodată în ungureşte?

Sigur! Toată lumea ştie cum se spune… Szeretlek. Dar să ştii că multe înjurături în ungureşte le-am învăţat de la români, că doar bunicii nu mă învăţau asta.

Unde ai copilărit?

În Lugoj, oraşul bicicletelor. Erau cele mai multe biciclete pe cap de locuitor. Nu mai ştiu dacă a rămas aşa, dar în copilăria mea aşa era. În plus, erau multe fabrici de textile pe lângă Lugoj şi erau deci şi cele mai multe femei pe cap de locuitor.

Şi ungurii se aveau bine cu românii?

Daaaaa! Ştii? În Banat era o corceală nemaipomenită! Eu eram jumătate ungur, lângă mine stărea Cristi Pocăitu care era… pocăit, vis-a-vis erau Astrid şi Gerry- nemţi, Dronici-sârb, Adi Mayer- evreu, cred că a fost şi un bulgar la un moment dat… Dar nu aveam probleme unii cu alţii, sau nu pentru că eram unguri sau români sau evrei! Aveam probleme cu cei de pe strada vecină care veneau la noi pe stradă să facă prostii, sau să ne enerveze, dar nu pentru că erau de naţionalităţi diferite. Cred că nici nu ştiam asta, sau nu ne puneam problema că suntem în vreun fel diferiţi. Dacă unu era dobitorc era dobitoc că era el dobitoc… nu că era neamţ sau ungur. Am avut o copilărie mică, asta până în 5 ani, foarte frumoasă, picantă, chiar. Am mai fost prin Lugoj cam până pe la 15 ani, apoi gata. Dar când m-am dus acum cu fiul meu, am descoperit că lucrurile s-au schimbat… Bunica stătea pe strada Titulescu 69 şi acolo era şi bariera Buziaşului. Iar strada era plină de castani (ştii? ăsta e cel mai confortabil copac în care să te caţeri când eşti mic). Iar acum sunt tăiaţi, nu mai sunt… Au făcut o pasarelă. Nu mai este nici barieră, nu mai sunt nici castani…

Şi Sudul României cum ţi s-a părut?

Stai, stai, că eu totuşi sunt un ungur de Colentina, fiindcă sunt născut şi crescut în Bucureşti. Sunt un ungur de Bucureşti.

Ce fel de om eşti? Pari (la tv) cam neiubitor de compromisuri, vezi lucrurile în alb şi negru..

Hmmm… acum sunt un pic diferit, când eram mai tânăr eram cam „saintjust” aşa, acum am devenit mai tolerant cu semenii. Depinde şi ce miză este. Ştii? Îţi dai seama, cu vârsta, că dacă nu poţi schimba lucrurile şi lumea, măcar să le înţelegi sau să te împaci cu ele. Dacă pot să-i spun unui om franc, just în faţă ce cred, atunci…

Dar nu eşti un om rău, nu?

(Râde) Nu, nu sunt, dar pe de altă parte, cine se simte aşa? Cine se uită în oglindă şi zice, „vai ce rău sunt eu”?

Televiziunea pentru tine a însemnat…ce?

O nimereală. Televiziunea nu are scopul de a cultiva neapărat. Te cunosc de undeva, emisiunea în care sunt eu, este un program de divertisment, nu este o emisiune culturală, sau artistică. Scopul televiziunii este de a face divertisment şi ce facem noi acolo nu este divertismentul cel mai rău comparativ cu altele… pe de altă parte pe băncile facultăţii nu-mi imaginam că voi fi mare la televizor şi că voi fi jurat şi îmi voi da cu părerea la televizor despre una sau alta. Visam să fac filme cu Pacino şi de Niro şi să iau Oscarul.

Şi acum nu mai visezi asta?

Nu. Nu mai visez. Nu mă înţelege greşit, dacă o să mi se întâmple, nu o să refuz nimic şi pe nimeni. Mă duc la castinguri atunci când mă cheamă. Problema e că nu mă prea cheamă… Când intri într-un soi de nişă, atunci există o preconcepţie de tipul: a făcut telenovele, deci nu mai ştie… Şi nu e deloc aşa. Aşa cum şi eu am avut o grămadă de preconcepţii înaine să încep emisiunea Te cunosc de undeva de la Antena 1. Credeam că muzica românească este plină de blonde care fac playback şi nu e deloc aşa, zău! Sunt oameni talentaţi care au voci minunate şi care ar cânta o grămadă de chestii care nu sunt neapărat la modă… Aşa cum şi eu aş juca Hamlet, de ce nu?

În lumea asta a ta trebuie să faci parte din găşti?

Teoretic da, dar nu în sensul rău o spun. Nu e vorba de pile neapărat, dar actoria e o profesie socială… Nu sunt găşcos, nu am făcut parte din găşti niciodată. Mai mult chiar, am probleme cu superiorii, chit că ei sunt regizori care-mi sunt dragi şi care îmi plac foarte mult. Nu-mi prea vine să ies cu ei la bere, nu prea ştiu să dau din coadă… Am un soi de handicap social, ceea ce este de fapt o greşeală, dacă stau să mă gândesc, fiindcă profesia de actor este una socială, repet, iar regizorul care are de făcut un casting, vrei, nu vrei, îl va distribui pe omul pe care îl cunoaşte şi care îi vine mai repede în minte şi e normal să fie aşa… Noţiunea de „colectiv” este importantă, aşa cum este şi pentru cei care care termină acum facultatea şi care trebui să facă piese, să le promoveze, să creeze aceste găşti…

Te recunoaşte lumea acolo unde te duci, este un avantaj, nu?

Da, da, este un avantaj. Dar mi-ar plăcea să nu fie un avantaj. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o ţară în care să nu fie nevoie să cunoşti pe cineva ca să-ţi rezolvi problema. Mă doare că a rămas acel gen de reacţie, de gândire, în care trebuie să cunoşti pe cineva sau să fii cunoscut de cineva pentru ca un lucru să se rezolve. Mă doare asta, pentru că e semnul unui sistem bolnav, neîncrezător, fără repere valabile. Mi-ar plăcea să mă duc eu aşa, Ion Gheorghe, la Fisc şi să rezolv problema în mod natural. Aşa, mă duc şi aud ”da, haideţi, vă rog”… Mă simt vinovat, serios! Faptul că apari la televizor nu te face cu nimic mai breaz decât alţi cetăţeni! Nu mă simt cu nimic mai cu moţ, mai cu seamă că nu cred că poziţia în care sunt se datorează unui merit exclusiv al meu…

Pe copil l-ai pus pe scenă?

Da, dar nu a fost intenţia mea… Aşa cum nici mama mea nu a vrut să fiu actor, mi- a spus că e o meserie cu ficaţi, e o meserie tâmpită, e plină de compromisuri… Fiu-meu la fel, nu l-am pus eu… A făcut un scurt metraj cu Ttitieni, a jucat într-un lung metraj, apare în toamnă cu Iureş… ceea cemi se pare tare! În general însă, constat  că sunt mulţi copii, sau mai degrabă părinţi care vor ca ai lor copii să fie actori din motive greşite. Vor statutul, nu experienţa! Ori nu e aşa, că meseria asta presupune o schizofrenie emoţională, o scotoceală prin inimă, o grămadă de frământări… mecanismul profesiei este extraordinar! Dar revenind la fiul meu, ce m-a fascinat teribil a fost că nu l-am văzut niciodată trezindu-se la 6 dimineaţa singur! A făcut-o ca să meargă la casting! Noi la ora aia de obicei suntem năuci, ne omorâm unii pe alţii de somn şi uite că el s-a trezit cuminte, deodată foarte preocupat ca să nu piardă ce avea de făcut… Şi-a învăţat textul, mi s-a spus că a fost ok, eu nici nu m-am dus cu el.

Înseamnă că are în gene.

Eu cred că oricine poate să fie actor, oricine poate juca, dacă înţelege mecanismul actoriei în mod coerent. E nevoie de puţin narcisim, de puţină schizofrenie, de o sensibilitate, de o abilitate emoţională… Astea sunt uşurinţe genetice, dar mecanismul este adaptabil.

În ce zone te-ai dus? Spre Comedie? Sau spre Tragedie?

Sunt legate, dar Comedia este Zeiţa, pentru că e mai grea. Iar Comedia de calitate e strâns legată de Tragedie, numai că miza este diferită. Una este când Oedip se luptă cu Destinul, alta e când Zoe se teme să nu se publice scrisoarea. Disperările lor sunt la fel de mari, miza face diferenţa. Drama are legătură cu armonia. Comedia are legătura cu ritmul.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO