Căutare

Share this article

Andrei Negoiță s-a născut la Iași într-o familie de medici, iar părinții lui i-au desenat de mic traseul: avea să devină medic. În anul IV de facultate, înainte de cel mai greu examen, Andrei Negoiță a intrat la cinema și a văzut un film care i-a schimbat toată viața. Atunci a realizat că mai presus de orice este filmul deoarece filmul poate schimba o lume întreagă, te poate face fericit.

După ce a terminat facultatea și după primii trei ani de rezidențiat, a aplicat pentru viza de America. A fost refuzat de cinci ori la rând și până la urmă a ajuns în Canada de unde a trecut ilegal granița. A reușit astfel și a urmat o poveste de film.

Andrei Negoiță a lucrat până acum în domeniul cercetării în cardiologie intervenționistă, însă nu și-a abandonat niciodată visul de a deveni regizor, așa că în urmă cu câțiva ani și-a terminat școala de regie și în afară de primele sale filme făcute în școală, a debutat cu filmul „7 Cuvinte”. Acum are scenariul aproape gata pentru următorul film, „Scrum” un film cu un subiect extrem de emoționant: copiii din Valea Screzii crescuți de părintele Nicolae Tănase, traumele oamenilor rejectați de societate, dar și succesul unui astfel de copil, Ovidiu Tonița, unul din marii rugbiști ai lumii.

Ca acest film să poată fi făcut este nevoie de bani, ideea și scenariul nefiind suficiente. De aceea, Andrei Negoiță încearcă să adune fonduri astfel încât să aducă la rang de artă povestea din Valea Screzii.

Foto: Raduly Laszlo

Cum a apărut filmul „7 Cuvinte”?

Când am venit în România în anul 2014, am luat legătura cu niște maici de la Mănăstirea Diaconești care doreau să le ajut cu niște filmări legate de părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. Ideea lor era să facem un film cu popă bătrân și cu barbă, ca toți alții. Dar trăind în America 25 de ani și cunoscându-l foarte bine pe părintele Calciu, aveam o altă părere. De fapt, pentru că eu am intrat ilegal în America, din celulă m-au trimis la comunitatea pe care părintele o avea în grijă și el a fost primul om care mi-a oferit protecție.

Și era un bătrân cu barbă?

Nu. Era un actor de cinema. Un copil plecat de la țară care în perioada studenției se îmbrăca de parcă era în filmele lui Luchino Viosconti, elegant, curat, tunsoare perfectă… Toată lumea îl percepea ca pe un preot bătrân, cu barbă. Eu cunoscându-l atât de bine am zis că nu se poate așa ceva. Omul făcuse medicină, absolvise facultatea de franceză cu 10, făcuse teologie, era șef de catedră, era un bărbat foarte frumos. Numai că toate imaginile erau din ultimii lui 3-4 ani.

Ca să ajungi să fii un sfânt, trebuie ca în viață să fii rebel, iar el fusese. În plus, făcuse 21 de ani de pușcărie, 15 ani sub regimul comunist, iar următorii șase i-a făcut știind cum trecuseră primii.

Și pentru că așa l-am cunoscut, așa am vrut să fac filmul.

Unde s-a filmat?

L-am făcut în România. A durat aproape 7 luni. L-am făcut din economiile proprii, economiile maicilor… Totul a fost fantastic însă piața și advertisingul a lăsat mult de dorit. Oamenii au apreciat filmul abia după ce l-au văzut, aici nu există filosofia aceea americană de a crede în ceva și de a-ți urma credința.

Coperta filmului „7 Cuvinte”

Cum ai ajuns la „Scrum”?

În filmul „7 cuvinte” era vorba despre părintele Nicolae Tănase care i-a fost elev părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa și povestea lui m-a impresionat mult. În drum spre America m-am dat jos din tren în Ploiești și am văzut și eu pentru prima dată Valea Screzii și am rămas absolut fără cuvinte. Toți în viață se mândresc cu ce au realizat în viață, dar omul acesta cred că are un campus de vreo 77 de clădiri – putea să facă trei mănăstiri – în care toți amărâții unei societăți, rejectați de sistem, găsesc un refugiu: copii, bătrâni, oameni bolnavi psihic, toate categoriile umane. Când am fost eu erau 464 de copii ce aveau nevoie de îngrijire medicală, educație, hrană. Am văzut anduranța acestui om care trebuia să le asigure zilnic strictul necesar. În zona aceea nu există nici un business lucrativ, iar părintele Tănase iese, la propriu, în stradă cu mâna întinsă, la cerșit. Și reușește de atâția ani să crească comunitatea aceasta. Sunt oameni care plecând de acolo au vrut să lase ceva în urmă și au făcut câte un paraclis. În 1994, Valea nu avea biserică, acum sunt 4 biserici, din care una mare, ca o catedrală și 33 de paraclise. Acolo am văzut cealaltă față a bisericii; am văzut cum un om poate avea grijă de câteva sute de oameni stând cu mâna întinsă.

E un film mai mult documentar?

Nu, vreau să fie un film artistic pentru că filmele documentare au viață scurtă.

Problema este următoarea: filmul trebuie făcut pentru piața internațională. Filmul se cheamă „Scrum” pentru că totdeauna m-am întrebat ce se va alege din copiii aceia. Însă, în film este vorba despre un rugbist vedetă plecat din Bârlad, Ovidiu Tonița, zis „Autobuzul din Carpați” care va trage în jug filmul după el. El a crescut acolo și a ajuns unul dintre primii trei rugbiști ai lumii care a participat la cinci campionate mondiale.

Foto: Raduly Laszlo

De câți bani ai nevoie pentru filmul acesta?

Filmul acesta ar costa cam cât a costat „Un pas în urma serafimilor”, care reprezintă cealaltă față a bisericii. Filmul acesta a costat 970 de mii de dolari cu advertising inclus, însă dacă ai prieteni buni – asta am învățat în America – prieteni care cred în tine, cred în film, în echipă, filmul poate fi făcut chiar și cu 400 de mii de dolari. Iar dacă chiar vrei să mergi până în pânzele albe și ai actori americani care joacă și acceptă plata după, poți să-l faci și cu câteva zeci de mii de dolari. Sunt câteva filme celebre care au fost făcute cu câteva mii de dolari.

E gata scenariul?

E în fază terminală. Am început această campanie ca să văd exact ce înseamnă banii de pe piața privată și este prima dată când din banii oamenilor s-au ridicat vreo 9 mii de dolari în câteva luni. Este clar că se poate, dar dacă va fi să fie, cred că banii vor veni de pe piața americană, cu actori americani care vor investi în film. Cei care investesc în film, primesc dividende, nu este caritate pentru că nu cred că CNC ar investi într-un film în care este vorba despre avorturi, copii abandonați și femei abuzate. Cred foarte mult în piața americană deoarece știu că sunt actori celebri care pentru o idee bună pot să joace ori pro bono, ori cu plata după.

Țin foarte mult la acest film, trăind drama imigrantului în America, m-am identificat foarte mult cu noțiunea de abandon, motiv pentru care îi înțeleg perfect pe copiii abandonați.

În plus, chiar dacă părinții mei erau medici – tatăl meu neuropsihiatru vedetă în lumea lui, am reușit să cunosc copiii din periferia societății, Cotul Negru din Bârlad.

Foto: Raduly Laszlo

Cum?

Bunicii mei, refugiați din Basarabia, au cumpărat o bucată de pământ la periferia Bârladului. Bunicul meu fiind preot, a avut o intuiție mistică și în noaptea în care rușii intrau în țară, el pleca cu o căruță și o parte din familie. Cealaltă parte din familie a rămas să vândă ce mai avea și să vină a doua zi pe urmele bunicului, numai că a doua zi s-a transformat într-o viață în Siberia pentru ei. Ajunși în România, au cumpărat această bucată de pământ și și-au făcut casă la periferie, într-un cartier în care trăia o lume foarte amărâtă. Îmi amintesc că în nopțile de Crăciun oamenii aceia mergeau la ghenele de la blocuri și căutau resturi în gunoaie, erau numiți „căutătorii de comori”. Așa că am văzut de mic ce înseamnă lumea amărâtă, iar când am intrat în America eram cam de aceeași condiție cu ei: nu aveam acte, nu aveam nimic, doar o depresie profundă.

Tu unde te-ai născut?

În Iași.

Ce erau părinții?

Tata era neuropsihiatru, iar mama ftiziolog.

Ai crescut la bunici?

Da, erau bunicii din partea mamei și am crescut cu ei.


Citește și: Șerban din „Liceenii” (Tudor Petruț) după 30 de ani în America: „Nu e simplu să te transformi din vedetă într-o persoană oarecare”


Foto: Raduly Laszlo

Și cum de ai făcut Școala de muzică?

Am ales să o fac în paralel cu școala primară. Mi-a prins foarte bine când am ajuns în America și am fost specializat pe Special Religious Worker Visa și pentru că am cântat la pian până în clasa a opta și am învățat solfegiile, am putut intra pe poziția de dascăl într-o biserică și am putut să cânt muzica psaltică. Ba mai mult, am fost primul om care a pus muzica psaltică pe portativ. Îl înregistram pe părintele Calciu și ascultându-l, am reușit să o trec pe portativ.

Dar în România ai terminat Medicină. Cum ai ajuns la Medicină?

Nu vreau să par ridicol, însă am fost îndoctrinat de mic după următoarea filosofie: dacă nu intri la medicină, te ia mama dracului. Mama dracului era forja, adică o secție din  fabrica de rulmenți din Bârlad. Nu mai exista altă meserie. Era o lume a doctorilor în care, din păcate, toți ceilalți oameni sunt o categorie de oameni care nu au putut să intre la Medicină. Albert Einstein nu ar fi intrat la Medicină pentru că era draconic sistemul, trebuia să știi cărți pe de rost. S-au pierdut o mulțime de talente. Îmi închipui cum ar fi să-l văd Robert De Niro sau pe Martin Scorsese dând la Medicină. Era o mașină de tocat carne. Dar mi-a prins bine experiența aceasta pentru că mi-a dat anduranța tocilarului ce putea să se așeze la masa de studiu la ora 9 dimineața și să stea până la ora 3 dimineața. În America lumea se uita la mine cum puteam să stau 5, 6, 7 ore în șir la o masă.

Medicina mi-a dat disciplina muncii. Dacă nu aș fi făcut medicina, nu aș fi putut să fac niciodată regie de film. Medicina m-a ajutat să lucrez  ca medic în cercetare în cardiologie intervenționistă și am putut să plătesc astfel 23 de mii de dolari pe an și să suport costul a două filme în timpul studiilor de regie.

Andrei Negoiță în primul an de studenție

Câți ani aveai când ai plecat în America?

33 de ani. Deja lucrasem ca medic stagiar 3 ani. Am început aici prima școală privată de regie, însă după 2-3 luni mi-am luat banii și am plecat pentru că am înțeles că nu voi putea face nimic, oamenii aceștia fiind îndoctrinați de sistemul sovietic. Aveau o ură viscerală pe Hollywood pentru că oamenii aceia capitalizau în bani arta. Mi-am dat seama că nu poți să înveți artă de la oameni care urăsc.

Dar de când visul acesta de a deveni regizor?

Cam din anul IV la Facultatea de Medicină. Până atunci am avut acest drum trasat. Medicina se termina și eu nu găseam acel ceva care să mă atragă, nu mă vedeam făcând nimic. Părinții mei mi-au spus: „Intri tu la medicină și apoi te descurci”. Recomandarea erau specialitățile mici și bănoase. În anul IV, în plină sesiune la Farmacologie – când mai bine aș fi săpat un șanț de 100 de metri cu picamerul decât să dau examenul pentru că profesorul pica pe capete – eram cu prietenul meu și ne-am dus să vedem un film. A doua zi aveam examen și am ales să ne relaxăm puțin cu un film și am intrat să vedem „Sezon de pace la Paris”. Acela a fost momentul de restart al vieții noastre, și a mea și a prietenului meu. M-a marcat în așa hal încât după ce am ieșit am zis: „Cine știe când mai vedem așa un film” (era o lume a cenzurii comuniste) și am mai intrat o dată la cinema. Atunci mi-am dat seama că dacă vreau să fac ceva în viață este doar psihiatrie – prietenul meu chiar a ajuns un psihiatru foarte bun în Haga. După ce am ieșit de la film a doua oară mi-am dat seama că examenul de Farmacologie era așa de mic, era ceva fără sens. Ajunsese atât de marginalizat în frica noastră încât practic dispărea. Eram așa de fericiți încât ne-am sunat medicul stomatolog și i-am cerut scutire medicală ca să ne amânăm toată sesiunea. Apoi geamantanele acelea de lemn ca de armată, le-am burdușit cu lenjerie și cămăși și am plecat în noaptea acea în Costinești. Atunci ne-am dat seama cât de frumoasă este viața și cât de frumos este să visezi. Atunci am văzut Costineștiul cu alți ochi pentru prima dată. Am avut bani de stat doar trei zile și în penultima zi prietenul meu se uită pe jos și găsește un teanc de 1000 de lei cu care am stat două sau trei săptămâni la mare.

Foto: Raduly Laszlo

Așa am văzut lumea cu totul altfel și mi-am dat seama că filmul este peste psihiatrie pentru că poți să schimbi o lume întreagă și să o faci fericită. Acela a fost primul meu contact.

Și ai luat examenul de Farmacologie în toamnă?

Da, am luat toată sesiunea în toamnă, dar momentul acela a fost definitoriu pentru mine, mi-am dat seama de frumusețea artei și de faptul că oamenii nu pot trăi fără artă.

Cum ai ajuns în America?

Când am plecat de la școala de regie, am aplicat pentru viză în America pentru că decanul mi-a spus: „Măi Andrei, e foarte simplu. Ca să trăiești din film, trebuie să te duci într-o lume care are o industrie a filmului”. La ambasadă am primit mai multe negative și la un moment dat consulul m-a chemat și mi-a zis: „Ai cinci negative. Ai 30 de ani, ai un salariu de doctor de 70 de dolari pe lună. Cine crede că tu te mai întorci înapoi în țară? Am și eu de făcut un raport, de dat socoteală. Să știi că mai sunt și alte căi”.

Andrei Negoiță împreună cu părintele Calciu și Arhiepiscopul Americii de Nord și Canada care a luptat aprig ca Andrei să nu fie deportat

Și pe care ați ales-o?

Prin Canada. Am sunat o femeie pe care nu am întâlnit-o niciodată în viața mea, tatăl ei îmi fusese profesor și ea mi-a trimis o invitație prin DHL. La Ambasada Canadiană, din peste 50 de oameni, eu și încă o fată am primit viză.

Și din Canada cum ai trecut în America?

Am așteptat o zi cu ploaie torențială pentru că știam că vameșii stau în gherete. Văzuse filmul „La est de Eden”, m-am uitat pe o hartă, am găsit un sat mai sălbatic în America, niște Români m-au dus până în apropiere și am trecut ilegal pe la est de Eden.

Dacă mă prindeau în zona de „No man’s land” nu era bine pentru că mă trimiteau înapoi în Canada și nu mai puteam să intru. M-au prins într-o stație de autobuz. Ce turist cu un rucsac în spate vizitează dimineața la 5 un sătuc din Vermont și cere un bilet pentru Washington DC? Am fost prins pe teritoriul american, la 40 de kilometri de graniță.

Foto: Raduly Laszlo

Am semnat o cerere de azil politic, a fost chemat un șef de poliție care a venit să vadă curiozitatea pentru că la telefon i s-a spus că „tocmai am prins a fine gentelman; he is a physician”. Erau învățați cu altfel de oameni care treceau granița.

Finalul a fost: prima noapte am stat în cea mai frumoasă cameră dintr-un Bed & Breakfast, pe banii poliției de acolo, în loc să stau în celulă. Dimineața m-au luat de la cazare și l-am întrebat pe polițist: „De ce ai făcut tu asta pentru mine?”. Iar el mi-a zis că avea 11 celule în care să mă bage, dar eu îi aminteam de cel mai bun prieten al lui pe care îl prinsese cu 21 de ani în urmă, în aceeași zonă în care m-a prins și pe mine, tot spre dimineață și tot cu 40 de dolari în buzunar. A spus că este pentru prima dată când a văzut un „american dream”. Când am întrebat „de ce” mi-a zis că prietenul lui avea o diplomă, un pașaport și pe diplomă scria „Academia de studii economice București”. Fusese prima lui captură pe frontieră, iar acum este un broker vedetă, cu o avere de câteva zeci de milioane de dolari.

Citește și:

Cum a ajuns un român să se îmbogățească din dans plecând de la job-ul de grădinar și spălător de vase în America? Povestea școlii de dans Arthur Murray din București

Care a fost primul job în America?

Prima dată am lucrat ca baby sitter după ce am lipit un afiș la Jewish Community Center. Am fost angajat la un copil în vârstă de 3 ani, totul a fost frumos, l-am învățat să nu se mai uite la televizor, să iasă în curte, să meargă cu picioarele goale, am educat și câinele familiei… Totul a fost foarte frumos până într-o dimineață când tatăl (jurnalist NBC) a traversat o criză de gelozie și mi-a spus să plec. Atunci am văzut ce înseamnă rasismul.

Apoi am fost angajat ca om care tăia iarba în cartier și timp de doi ani am făcut astfel de job-uri.

Dar Medicină ai mai încercat?

Nu aveam cum pentru că a durat până am câștigat green cardul. Tehnic am obținut green cardul în 10 luni, dar până să intre în valabilitate au mai trecut doi ani, așa că am făcut astfel de job-uri necalificate, la negru. Am lucrat în construcții, am vopsit case, am făcut de toate.

Dar de ce făceai tot efortul acesta?

Ca să-mi plătesc avocatul ca să pot obține green cardul.

Foto: Raduly Laszlo

Și după ce l-ai obținut?

Atunci am fost liber. Am putut să visez, să mă angajez…

Dar experiența aceasta mi-a prins foarte bine și sper să reușesc vreodată să fac film în America pentru că sunt două fețe ale acestei țări: cea în care lucrezi legal și cea în care ești umilit pentru că nu ești trecut în legalitate.

Apoi mi-am luat un job, am lucrat pentru companii de asigurări medicale, am găsit un job de medic în cercetare cardiologie intervenționistă, apoi am început să avansez și am ajuns Columbia University și tot așa. În timpul acesta am început școala de film care a durat cinci ani și mi-a cerut implicare totală.

Astăzi ce faci?

Încerc timp de câteva luni să împing filmul „Scrum” înainte.

Andrei Negoiță și cei doi câini ai lui. Imagine ce sugerează libertatea, în primul an de stagiatură

Și dacă nu merge te întorci în America?

Nu am altă șansă.

Și dacă merge?

Normal că rămân să-l fac aici pentru că e mult mai ieftin. Dar mă interesează să fac film oriunde în lumea asta, dar pe care să-l distribui pe piața americană pentru că acolo se valorifică. Nu mă interesează să mă îmbogățesc, mă interesează ca după un film de succes să am bani pentru următorul film.

Ai copii?

Da, am un băiat și o fată. Băiatul este ofițer inginer în marină, iar fata e art director pentru diverse case de modă. Sunt copii excepționali.

Cine te-a ajutat în America?

Biserica și românii din America. Românii de acolo se ajută între ei foarte mult. Și cred că toate job-urile pe care le-am avut acolo, le datorez lor.

Imaginea lăsată în urmă la terminarea filmărilor pentru lungmetrajul „7 Cuvinte”
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO