„Auzeam tot timpul: românii fură, româncele distrug familii”. Daniela Niculăesei, de la bullying și discriminare, pe copertele celor mai mari reviste de modă

Ai jucat fotbal 15 ani?

Am jucat fotbal, da.

De performanță?

Daniela Niculăesei: Nu de performanță, am jucat fotbal în echipa școlii timp de cinci ani. Era ceea ce îmi doream să fac. Nu aveam nicio legătură cu lumea modei, eram total pe lângă.

M-au contactat ei, de la o agenție. Mi-a luat trei luni să mă duc să văd despre ce era vorba. Țin minte că ai mei insistau să încerc, măcar să văd.

Până la urmă, m-am dus amenințată de profesoara mea de engleză.

Daniela Niculăesei

Cum adică amenințată?

Mi-a zis că dacă nu mă duc măcar să mă informez, mă lasă corigentă la materia ei. Și ăsta a fost singurul motiv pentru care am zis să încerc.

Nu mă simțeam deloc atrasă de lumea modei, aveam o cu totul altă părere despre ea. Credeam că nu mi s-ar potrivi, de aceea o evitam.

Daniela Niculăesei, de la bullying și discriminare, pe copertele celor mai mari reviste de modă

Bun. Și de acolo n-a mai fost decât un pas după ce ai încercat. Se pare că ți-a plăcut și ai urcat foarte repede, nu?

Da, da. Mi-a luat cam șase luni să accept. Am avut prima defilare și acolo am înțeles că nu doar partea economică era importantă.

Eu eram foarte timidă, nu vorbeam cu absolut nimeni. Dar experiența asta m-a ajutat enorm.

Te-a ajutat să…?

Să pot vorbi cu alte persoane fără să-mi fie rușine, frică sau teamă de a comunica.

Și ai ajuns pe copertele revistelor?

Da, am ajuns pe coperțile Vogue, pe Elle, pe foarte multe reviste de modă din America, chiar și în Japonia și China. Au fost ani frumoși, din punctul meu de vedere.

Au fost, spui? Adică s-au terminat anii ăștia?

Cred că, având 29 de ani, ușor-ușor vreau să mă retrag pe partea de training. Vreau să mă ocup de noua generație. Cred că totul are, pentru mine, o limită.

Și trebuie să dăm spațiu celor mai mici, pentru că noile generații au nevoie, inclusiv în sectorul modei, de fețe noi. Eu cred că asta e cel mai important. Un refresh din când în când este necesar.

În acești cinci ani, de când mă ocup de training și de backstage, am înțeles că asta îmi place enorm. Să organizez totul, să am grijă de noile generații. Și văd că sunt mult mai empatice, mai unite, mai bune și mai drăguțe una cu cealaltă.

Când am început eu, acest sprijin nu exista.

Și mai câștigi la fel de mulți bani din backstage? Poți spune că e un vis împlinit? O poveste de succes? Poate mai mult decât ți-ai fi imaginat vreodată?

Da. Pot spune că nu a fost un vis, dar a fost o surpriză foarte plăcută a vieții.

A fost o surpriză care mi-a permis, treptat, să reușesc să mă întrețin, să termin o facultate, să cresc ca om.

Și cel mai important este că nu am rămas același om. Nu m-a schimbat lumea modei. Am mers până unde am considerat că e cel mai bine, punând pe primul loc respectul și demnitatea.

Am știut unde să mă opresc, pentru că am preferat să mă formez ca om, să iau în calcul și faptul că nu poți fi top model toată viața. Trebuie să fii, înainte de toate, om. Să construiești o carieră și în afara modei.

Apropo de asta, citeam undeva că a fost o perioadă în pandemie când aveai grijă de bătrâni și spuneai că erai foarte mândră de munca asta.

Ce înseamnă că aveai grijă de bătrâni? Cum ai ajuns în contextul ăsta?

A fost o perioadă în care modelingul, desigur, nu funcționa. Nu aveam cum. Ce puteam să fac? Câteva shooting-uri prin Meet sau Zoom, dar se lucra foarte puțin.

Eu, obișnuită să fac ceva tot timpul, și crescând într-o familie în care am învățat că, atât timp cât îți câștigi pâinea cu demnitate, orice muncă e ok – fie că e curățenie sau îngrijirea bătrânilor – am ales să nu stau degeaba.

Aveam o vecină de 80 de ani care avea nevoie de cineva să aibă grijă de ea. Așa că stăteam cu ea. Îi găteam, o spălam, o schimbam, îi dădeam medicamentele.

Și chiar sunt mândră de asta. Pentru că, indirect, cum nu am avut parte de bunicii mei – ei fiind în România – a fost ca și cum, într-un fel, am avut grijă de ei.

Te-a plătit cineva pentru munca asta?

Da, da, da.

Ce drăguț! Ai spus că bunicii sunt în continuare în România?

Bunicii nu mai sunt din 2011.

Dar mai aveți pe cineva în țară?

Da, avem rude în țară, avem și casă în România. Ne întoarcem acum o dată la trei luni. Și visul nostru este să ne putem întoarce într-o zi definitiv.

Serios?

Da, da. Oricât de frumoasă ar fi Italia, Sicilia, și oricât de mult am construit aici în toți anii ăștia, pentru noi România rămâne ceea ce iubim cel mai mult. Rămâne locul nostru de suflet.

Și sperăm să reușim, într-o zi, să ne întoarcem și să fim acolo. Orice realizare am avut aici, m-am întrebat mereu cum ar fi fost dacă aș fi reușit același lucru în România. Sau cum ar fi fost să fim toți împreună acolo.

Citește și: „Eu care nu mai eram capabil nici să mănânc singur, care fusesem pe ventilație pulmonară mecanică, să ajung din nou cu rucsacul în spate pe munte… este o minune”

Asta în cazul în care nu-ți faci o familie în Italia, în Sicilia, că atunci va fi mai greu să pleci.

Iubitul meu e italian și, culmea, visul lui este să ne mutăm în România! Cred că el e mult mai convins decât mine să ne întoarcem chiar și mâine.

România îi place enorm de mult. Îi plac oamenii noștri, îi place mâncarea noastră, îi place tot. Și orice ar fi…

Cred că o familie ți-o construiești alături de un om care, în primul rând, trebuie să înțeleagă că, oricât de mult timp ai petrece într-o altă țară, țara ta de origine rămâne locul tău de suflet.

Nu i-am înțeles niciodată pe cei care spun „eu nu m-aș mai întoarce niciodată în țară.” Pentru mine nu există așa ceva.

Ești român, România e țara ta, și oportunități și soluții se găsesc și acolo, oricât de greu pare. Acolo e liniștea.

Daniela Niculăesei este un nume care a strălucit pe cele mai mari podiumuri de modă și a apărut pe coperțile unor reviste celebre.

Daniela, spune-mi, la ce a trebuit să renunți pentru viața asta pe care ți-ai construit-o acolo? Și dacă îți pare rău de ceva. Poate anii copilăriei, ai adolescenței, poate mâncăruri bune, poate liniștea sufletească… Sau poate chiar România.

Cred că cel mai mult mi-a lipsit tot ce ține de România.

Mi-au lipsit oamenii din familie – bunici, unchi, verișori pe care îi văd foarte rar. Mulți dintre ei erau bebeluși când i-am cunoscut, iar acum sunt aproape cât mine. Am pierdut etape din viața lor și regret asta foarte mult.

Nu regret că am ales acest drum. Dar, desigur, mi-aș fi dorit să am aproape persoanele pe care le iubesc în momentele importante.

Când am terminat liceul, când am terminat facultatea, când am realizat ceva pe plan profesional, mi-ar fi plăcut să fie lângă mine. Dar am rămas conectați, chiar și la distanță.

Mâncărurile românești îți lipsesc?

Din fericire, nu! Mama gătește doar românește. La noi în casă se mănâncă ciorbă, sarmale, pâine de casă, turte – tot ce ține de bucătăria românească.

Și am noroc de prieteni italieni care iubesc România.

Dacă Paștele Catolic și Paștele Ortodox nu pică în aceeași zi, noi le sărbătorim pe ambele!

Toți prietenii mei au fost în România. La început, mi-era teamă. Mă gândeam că, fiind obișnuiți cu orașe mari, restaurante și baruri la tot pasul, nu s-ar fi integrat într-un sat, într-o comună.

Dar acum… În fiecare an își petrec vacanțele în România!

Deci ai crescut turismul în Tudora…

Da. Pentru mine era foarte important ca oamenii pe care îi aveam în jur să aprecieze, să respecte și să iubească România pentru ceea ce e cu adevărat. Nu cred că aș fi putut accepta vreodată lângă mine o persoană care să nu fi apreciat țara mea de origine.

De acolo provin. Oricâte aș avea aici, sângele meu e român. Nu ai cum să schimbi asta.