Căutare

Share this article

Pe maseurul Ștefan Cebotari îl găsești zilnic la salonul lui, undeva în zona Spitalului Elias. Dar trebuie să te programezi cu ceva timp înainte, pentru că e coadă la el la ușă. Face atât de bine ceea ce face, încât clienții lui vin la el ca la un adevărat terapeut de trup și suflet.

A plecat de acasă, din Republica Moldova, la 7 ani. A stat la internat în orașul Bălți și de la 17 ani a venit în România, fără să știe o boabă românește. A învățat, a perseverat și când a aflat că meseria pe care și-o alesese nu era de el, a pus cartea în cui și a venit la București. A făcut școala de asistenți medicali de recuperare, s-a specializat în masaj și după numai 4 ani ca angajat într-o salon, a pornit pe cont propriu. Acum muncește 12 ore pe zi la propriul salon unde, pe lângă masaj, știe cum să își provoace clienții să se relaxeze și mental pentru că, spune el, oamenii au nevoie să se descarce. Cum arată povestea unui copil care a reușit singur, pe propriile puteri, atunci când nimeni nu-i dădea nici o șansă?

Unde te-ai născut?

În Republica Moldova, orașul Basarabeasca, un orășel mic de la granița cu Ucraina.

Mai ai frați?

Am o soră mai mică care locuiește încă acolo. Eu am plecat de unul singur.

Ce meserie aveau părinții tăi?

Părinții mei lucrau la o uzină pentru nevăzători, adică făceau capace de suc, bere, borcane…

Părinții tăi sunt nevăzători?

Da, ambii.

Stefan în vacanță la mare

Cum era orașul acesta în care ai copilărit?

E un oraș de vreo 30 de mii de locuitori, foarte mic care, după ce s-a dărâmat Uniunea Sovietică, aproape a murit pentru că toată lumea a plecat.

Câți oameni mai sunt azi acolo?

Nu știu dacă mai sunt 10 mii. Mai tot tineretul a plecat.

Când ai plecat tu de acolo?

La 7 ani am plecat la internat în orașul Bălți, oraș mai mare. Și 10 ani am stat acolo și veneam acasă doar în vacanță. Mai degrabă am amintiri din Bălți decât de acasă. Acolo era viața mea: și armată, și distracție, și școală.


Citește și: Povestea moldoveanului care face milioane de euro din închirieri de mașini. Cum s-a construit compania Autonom-Rent-a Car tolerând greșelile angajaților?


Cât la sută vezi tu acum?

Acum mi-am înlocuit ochelarii și mi-am făcut operație de cristalin. Cred că văd aproximativ 10%.

Asta e o afecțiune genetică?

Da, te naști cu ea. Eu m-am născut cu cataractă. Când eram mic mi s-a făcut operație, mi s-a scos atunci cristalinul, dar după aceea nu l-am mai pus la loc din diverse motive. M-am obișnuit așa, nu mai vedeam diferența.

Dar când erai mic, vedeai mai bine decât acum?

Nu știu, nu văd diferența. Probabil tot la fel.

Ștefan la locul de muncă

Dar are leac boala asta?

Da. În cazul unui copil, în ziua de azi, în principiu se tratează 100%. Dar eu dacă am stat așa 30 și ceva de ani, probabil creierul nu mai percepe altfel. Ochiul la mine este acum normal, dar creierul nu mai știe să vadă. În prezent, pentru copii, nu e o problemă.

Tu când ai conștientizat că nu vezi?

De mic copil. Din câte mi-au povestit părinții, când m-am născut nu vedeam aproape deloc. Aveam o ceață pe ochi care mi-a dispărut pe la vreo doi ani și de atunci sunt așa. Dar mie nu mi-a fost greu din punctul acesta de vedere, eu nu am văzut niciodată o problemă în asta. Dacă nu vedeam ceva, întrebam. Nu am plâns niciodată din cauza asta. M-am descurcat așa, fără să văd vreun impediment.

Când și cum ai ajuns în România?

Aveam 17 ani, imediat ce am terminat școala la Bălți. Eram în clasa rusă, nu știam limba română aproape deloc și am ajuns aici din greșeală. La terminarea școlii a venit un domn din Chișinău la noi și a întrebat dacă vrea cineva dintre noi să meargă în România. Dintre toți colegii, eu am zis că vreau să merg. Dar, cu siguranță, dacă întreba „cine vrea în Egipt”, eram în Egipt acum.

Dar a zis pentru ce?

A zis, pentru liceu. Dar nu conta, eu voiam doar să plec. De ce și cum, nu știu. Mi se părea interesant pentru că îmi plac provocările.

În salonul de masaj

Și ai făcut liceul…?

Da, aici, la Buzău, în România.

Ce liceu ai făcut?

Am făcut un liceu cu profil uman, dar în primele două luni nu m-a ascultat nici un profesor pentru că nu avea ce să asculte, că nu știam română. Peste două luni, profesoara de română m-a luat și mi-a zis: „hai că văd că te descurci cu fetele, trebuie să te descurci și la oră”. În două luni vorbeam binișor, iar în doi ani vorbeam cursiv.

Dar cum ai intrat la liceu fără română?

Erau niște locuri speciale pentru nevăzători. Erau vreo 20 de locuri, iar noi, moldovenii, eram vreo 12. Au fost certuri între moldoveni și români, aceștia spunând: „cum putem să-l luăm pe copilul ăsta când el nu știe nici să scrie”. Iar Moldovenii spuneau: „Da, dar sunt 20 de locuri și ei sunt doar 12”. Până la urmă probabil au învins moldovenii și așa am ajuns și eu.

Dar nu ți-a fost greu singur la Buzău?

Nu am avut niciodată problema asta. Întotdeauna am fost extrem de independent și nu mi-a plăcut să depind de nimeni, motiv pentru care mă obișnuiam foarte repede.

Mi-a fost greu, mai degrabă, când m-am confruntat cu mentalitatea românească.

Cu ce erau diferiți românii față de moldoveni?

Principalul lucru este cuvântul dat. Când am auzit prima dată că am dat cuvântul și nu am semnat nimic, m-am șocat. La moldoveni, cuvântul e mai important decât scrisul, dar m-am obișnuit și cu mentalitatea românească. Am zis că trebuie să rămân omul care își ține cuvântul dat, dar în timp, m-am obișnuit că se poate și să nu-ți ții cuvântul.

Școala de maseuri ai făcut-o tot la Buzău?

După ce am terminat liceul, am mers la Iași, la Facultate. Am vrut să dau la sport sau la rusă, dar nu m-au primit niciunde. La sport nu m-au primit pentru că nu văd bine, iar la rusă nu m-au primit pentru că eram originar din Moldova și știam rusă. Așa că trebuia să rămân în România și am ales Construcții de mașini. Am stat trei luni, mi-am dat seama că nu e de mine, motiv pentru care m-am concentrat să învăț calculatorul. Iar după un an am venit la București. Aici, la Vatra Luminoasă am făcut colegiul de asistent medical de recuperare și m-am specializat în masaj.

Ștefan la munte, în vacanță

Și când te-ai angajat prima dată?

În primul an. Nu terminasem încă școala. Aveam vreo 23 de ani. Făceam în paralel practică, școală și eram și angajat, iar în timpul liber, la școală mai făceam și cor și dansuri. Eram ocupat toată ziua.

Nu ai avut timp să iei pulsul Bucureștiului…

Ba da, culmea e că aveam timp și pentru asta. Când? Nu știu. Acum sunt atât de leneș că nu ies din casă aproape deloc și mă întreb cum puteam eu să fac atunci atâtea lucruri…

Unde te-ai angajat prima oară?

La un salon la care lucrau mai toți băieții de la școală. M-au recomandat niște prieteni. Acolo am stat vreo patru ani. A fost practic singurul meu loc în care am fost angajat. Apoi am muncit pentru mine.

Ți-a fost greu?

Nu. Nu știu de ce să fie greu când asta am învățat…

Că veneai din republica Moldova, că ești nevăzător, că ajungi într-un oraș mare ca Bucureștiul în care voiai să-ți faci un business… Nu crezi că ai avut toate premisele să-ți fie greu?

Asta mi-a plăcut dintotdeauna. Greutatea mă provoca, îmi plăcea. Toată lumea îmi spunea: „nu o să reușești!”. Asta m-a provocat și mai mult. Le-am arătat tuturor că am reușit.

Dar cine ți-a zis că o să reușești?

În primul rând asta mi-am zis eu mie.

Și în afară de tine a mai fost cineva care a avut încredere în tine și a zis că vei reuși?

Total, nu. Unii au tăcut, dar mi-a fost de ajuns. Era, probabil greu.

Ce ziceai că o să te faci când erai mic?

Probabil ceva legat de muzică sau dansuri pentru că asta am făcut de mic. Dar ceva clar nu-mi amintesc.

Cânți la acordeon, nu?

Da. Am terminat școala muzicală la armonică, dar cânt și la acordeon. Cântam, pentru ca, din păcate, nu am mai cântat de ani de zile.

Ștefan cântând la acordeon

Când ai ajuns în București la ce visai?

Să învăț bine și să găsesc repede un loc de muncă. Mie chiar îmi place să muncesc, nu îmi fac visuri. Eu știu că întotdeauna voi putea face singur, cu mâna mea, tot ce vreau eu. Important este să am o meserie bună pe care să o știu bine și cu restul mă descurc.

Faptul că ești nevăzător crezi că ar putea fi un atu pentru job-ul tău?

Cred că nu. Dar din cauză că nu ai vedere și nu poți faci alte meserii, poate fi un atu pentru că te provoacă să faci mai bine asta, știind că nu poți să faci altceva. Poate ai anumite simțuri mai dezvoltate, nu-mi dau seama.

Ce poți spune despre un om la prima atingere?

Poți spune dacă îi e greu, dacă e trist, dacă e nervos. Astfel de lucruri. După mulți ani, sunt și puțin psiholog, simt omul, știu care e starea lui.

Vorbești cu clienții tăi în timpul masajului?

Da, orice. Asta i-am învățat și pe colegii mei. Foarte multă lume, jumătate din oameni vin să și vorbească, să se descarce. Eu sunt o persoană străină și clientului îi este mult mai ușor să vorbească cu mine. De aceea, eu trebuie în permanență să fiu documentat, să citesc din diverse domenii pentru că îmi vin și avocați, și doctori și astfel trebuie să știu din toate câte puțin. Ei trebuie să vadă că au cu cine vorbi, sau, cel puțin, cel care îi ascultă înțelege ceva. Un maseur trebuie să fie puțin mai deștept decât alții pentru că vorbește cu multă lume. Și trebuie să vorbești, nu poți să taci. Omul pentru asta vine.

Și dacă vine unul care nu împărtășește aceleași idei cu ale tale? Îl strângi mai tare?

Fiecare are dreptul la opiniile lui. Eu, de exemplu sunt foarte pro rus și majoritatea are alte păreri decât ale mele. Discutăm democratic pentru că fiecare gândește cum vrea.

Care sunt temele oamenilor de discuție? Ai zis că uneori vin ca și la psiholog.

Cele mai dese sunt legate de familie. În rest vorbim despre politică. Nu sunt foarte radical și atunci când văd că omul are nevoie să-și împărtășească o frustrare pentru că nu găsește sprijin la alții, îl ascult și încerc să-i dau dreptate.

Cum e viața ta în afara ușii acestui salon?

Aproape că nu există. Muncesc în jur de 12 ore pe zi.

Ai o iubită?

Am avut soție, acum am o iubită în Milano. Ne întâlnim rar, iar dacă totul e bine, s-ar putea ca anul viitor să plec acolo.

Și ce fac toți oamenii aceștia de aici fără tine?

Încerc să găsesc un înlocuitor bun.

Cât de des îți vezi familia din Moldova?

Cam de două ori pe an.

Ai grijă de ei, sau ei au grijă de tine?

Eu am grijă de ei. Eu nu am cerut niciodată ajutor de la ei.

Sunt mândri de tine?

Cu siguranță. Deși, la început, au făcut tot posibilul ca să nu vin aici. Când m-au chemat la examen în Chișinău ca să vin în România, mi-au închis ușa cu cheia și nu voiau să-mi dea drumul.

De ce?

Le era frică de România. Nu toată lumea în Moldova crede că România e un loc bun. Și eu le-am zis că dacă nu deschid ușa, sar pe geam de la etajul 4. Știau că nu trebuie să meargă mult în contradictoriu cu mine pentru că mereu obțin ce vreau, așa că mi-au deschis ușa și aia a fost.

Dar au făcut asta din grijă pentru tine…

Da, o grijă exagerată. Însă, întotdeauna am zis că grijă de mine am eu. Nu-mi place să calc sau să fac curat și pentru asta plătesc pe cineva, dar tot eu am grijă de mine.

Ștefan și fosta sa soție

Cât ți-a luat ție să demonstrezi că ești bun?

Un an. Practic, după ce m-am angajat, urcarea mea a fost foarte rapidă. În maxim doi ani de la angajare, am ajuns cel mai sus posibil. De aceea am și plecat de la salon pentru că eu voiam mai mult, dar nu mai aveam unde să urc.

Ce te recomandă pe tine?

Îmi place ceea ce fac. Ce fac eu nu consider că e muncă; e distracție, plăcere, provocare.

Ce te face pe tine fericit?

Nu știu… Trăiesc, deci sunt fericit. Nu m-am gândit niciodată dacă ceva anume ar putea să mă facă fericit. Banalul fapt că nu trebuie să cer nimănui nimic, deja mă face fericit.

Îți place țara asta?

Da. Culmea, îmi place mai mult decât Moldova, probabil pentru că aici mi-am petrecut toată maturitatea mea.

De ce nu te-ai dus în Rusia?

Pentru că nu mi-a propus nimeni. România a fost prima propunere și așa am aterizat aici.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO