Povestea moldoveanului care face milioane de euro din închirieri de mașini. Cum s-a construit compania Autonom-Rent-a Car tolerând greșelile angajaților?

Dan Ștefan vine dintr-o familie de antreprenori avant la letrre din Piatra-Neamț. Mama lui a condus primul anticariat din județ, iar familia lui a creat prima companie de închiriat mașini în Moldova, într-o perioadă în care acest tip de afacere părea de neimaginat în România.

În 2006, după 5 ani de muncă grea în Franța, prin care a reușit să se impună în consultanță, un domeniu extrem de competitiv, dar profitabil, a renunțat la tot și s-a întors în România, convins de fratele lui mai mare, Marius, să deschidă o afacere de închiriat mașini.

A muncit de la 12 ani, a vândut orice, de la țigări, la cărți și tricouri, locuiește cu chirie, nu crede în averi materiale, are doi copii despre care nu prea vorbește public și o soție care a renunțat la un job în bancă pentru a crește copiii și a scrie cărți de povești.

Iată povestea unui antreprenor non-conformist care ne inspiră.

Care este misterul cărților din fișa postului la Autonom-Rent-a Car?

Noi avem în firmă niște unelte foarte importante de învățare și dezvoltare: cărțile, cititul. Cumva a devenit parte din brand-ul nostru.

Sigur, avem un business de condus, dar o parte importantă din tot procesul ăsta este învățarea. Și o facem nu doar la nivel de individ, ci programat, organizat.

Când spun noi, și o să vezi că spun des, mă refer la mine și fratele meu, Marius. Suntem amândoi în acest business și mai toate lucrurile le-am făcut împreună.

Marius mi-a fost model. Și părinții, nu atât pentru ce ne-au spus, cât pentru ce au făcut și ce ne-au permis să facem, dar cu el a fost o relație specială. Mi s-a părut de urmat și i-am admirat autodeterminarea.

Nu am fost niciodată în concurență cu el, oricât de ciudat ar părea. Nu am avut niciodată vreun conflict. Nici când eram mici. Nu ne-am bătut, nu ne-am certat, nu ne-am disputat jucării. S-a nimerit să avem o mare compatibilitate la stil, comunicare, gândire. Și nu a fost genul de relație de dominare. Știi, uneori nu ai niciun conflict pentru că unul nu îndrăznește. Nu a fost cazul.

Marius este cu 2 ani mai mare decât mine, am crescut în Piatra-Neamț într-o familie normală, cu un singur detaliu diferit: mama noastră era singurul anticar din județ. Așa erau vremurile. În București erau mai mulți.

Noi am crescut între cărți, fiindcă nu existau bone pe vremea aia. După ce terminam școala, mergeam la mama și, mai mult decât proximitatea cărților, stăteam printre oameni pasionați de cărți. Îmi plăcea să fiu acolo, să citesc și continuam asta acasă, unde aveam vreo 3000 de volume. Cu asta ne ocupam noi timpul.

Joaca noastră, când eram mici, era să ne întâlnim cu un prieten, Cristi. Noi stăteam la etajul 10, el la 4, într-un bloc comunist, de 50 de apartamente. Ne vedeam la noi, cică, să ne jucăm. De fapt, luam fiecare câte o carte și citeam. Cum fac acum copiii cu telefoanele.

Mai aveți acel apartament?

Nu. Deși au locuit ai mei în el foarte mult timp, chiar dacă ar fi avut banii să se mute în altă parte, să își ia casă. Ei au preferat să stea la etajul 10 până prin 2006.

De ce?

Din prudență financiară. Foarte mulți au pus, în anii 90, căruța înaintea boilor. Înțelegerea de bază a principiilor de business lipsește la noi. Casa în care stai nu îți produce nimic. Decât cheltuieli. Dacă o privești ca pe un business e ok. Se numește investiție imobiliară. Dar propria casă nu face decât să consume bani.

Apropo de subiect, în România, procentul celor care locuiesc în case proprietate, ale lor sau ale familiilor, este de 96%. De departe, cel mai mare din Europa. Săracii de germani sunt sub 50%, nu prea-și permit. Este un context, social, economic, cultural, ce poate fi discutat.

Pe palierul ăsta sunt doar două persoane care stau în chirie, din 24 de oameni. Iar cei doi suntem eu și Marius. Nu avem casa noastră și suntem foarte fericiți cu asta.

Știi principiul acela: „the best things in life are free”. Exact asta credem și noi: familie, învățare, viață sănătoasă.

De unde vine modelul ăsta? De la părinți?

Nu neapărat. Părinții noștri au fost tradiționali, dar destul de relaxați în ceea ce ne privește. Nici nu prea aveau mult timp să ne călăuzească.

Tata a fost tot timpul, în sufletul lui, un antreprenor. În fiecare zi venea cu o idee nouă. Și acum merge zilnic la birou, este în continuare neliniștit și cu idei proaspete. Are această energie antreprenorială care vine din copilăria timpurie, tot timpul a fost așa. Și noi am fost la fel.

Muncim de la 12 ani, tot timpul am făcut câte ceva. Prima afacere a părinților mei, în 1991, a fost de vânzare de cărți. Era o mare explozie atunci. Până în 1994 a fost o foame extraordinară de carte. Era o concurență, cine aduce primul de la București noul Dune, noul dicționar sau noua Sandra Brown. Făceam săptămânal trei drumuri în Capitală.

Eu vindeam la tonetă și descărcam TIR-uri întregi de volume. Grea cartea. De fapt, tot timpul făceam tranzacții, nu doar cu cărți. Aveam rezerve strategice de țigări sau tricouri pe care le vindeam colegilor.

Noi așa am crescut. Cu greu și cu obstacole. Nu cred că am avut o copilărie îmbelșugată. Și am învățat de foarte mici cât de greu se câștigă un leu.

Drumul nostru personal a pornit de la zero: liceul în Piatra-Neamț, facultatea în București, ne-am angajat, fratele meu a plecat în SUA, eu în Franța.

Am intrat cu bursă la Relații Internaționale la ASE și mi-am dat repede seama că este mult pierdere de timp. După primele săptămâni m-am angajat. Am început prin  a vinde publicitate la ziarul Ziua. Am făcut mult merchandising, aveam mașină și o foloseam, nu o țineam pentru crâșme. Am făcut proiecte la facultate. Am muncit.

Nu era mai simplu să primești niște bani de la părinții tăi și să te bucuri de ei? Să îți cumperi o mașină de cârciumă?

Deloc. Îți spuneam că noi am învățat de mici cât de greu se câștigă fiecare leu. În plus, eu cred foarte mult în principiile stoice, iar unul dintre el este că ceea ce deții ajunge să te dețină.

Noi nu deținem nimic, doar niște acțiuni la niște companii. Evident că înseamnă mult și asta îți dă o relaxare, dar nu deținem bunuri, colecții, mașini, case. Nu ne interesează. Ce îmi aduc ele? Am acces și asta mă relaxează, dar nu mă interesează să le am.

Asta este o lecție de la părinți?

Părinții noștri ne-au pus în contexte în care am văzut obstacolele.

O problemă a părinților de acum, și încerc să nu ne-o însușim și noi, deși tentația e mare, este că se amestecă prea mult în viața copiilor lor. Ca la curling, când freci terenul în fața mingii să se alunece fără dificultăți. Este groaznic pentru că îl faci nevolnic. De fapt, tot progresul se face cu obstacole. Sigur, nu înseamnă că trebuie să îi faci viața un coșmar și să îl traumatizezi.

M-au adus la subiectul copii, familie. Cum a fost la tine cu dragostea, căsătoria, copiii?

Destul de simplu. În Franța, când eram student, m-am împrietenit cu cineva, iar fosta mea prietenă este actuala soție. Ne aflam amândoi într-un mediu relativ ostil și ne-am dat seama că suntem compatibili. Am luat o decizie grea în 2006, când eu am decis că mă întorc, iar ea nu era foarte convinsă că vrea același lucru. Am avut o discuție despre asta și a durat un an până când a venit și ea.

Adriana a lucrat în domeniul financiar mulți ani, s-a întors aici, unde a făcut același lucru până când a apărut al doilea copil. Atunci s-a decis să se concentreze pe creșterea celor mici și scrie povești pentru ei. Are un site care se cheamă noipovesti.ro, cu Adina Popescu și alte scriitoare. E la început cu asta, dar mi se pare că se pricepe.

Cred că a făcut un pas foarte curajos, să renunțe la un job, cu atât mai mult cu cât vine dintr-o familie cu un cult pentru muncă și o slujbă sigură. Așa încât renunțarea a fost cu atât mai grea. Dar a făcut-o, iar copiii sunt un job full-time în sine.

Noi am renunțat de multă vreme la bone, nu am avut părinți care să ne ajute cu creșterea lor, așa încât soția mea a preluat treaba asta și o face foarte bine.

Încerc și eu să petrec mult timp cu ei și am câteva reguli de care mă țin cu sfințenie: încerc să nu lipsesc mai mult de două seri într-o săptămână, vacanțele le facem împreună, vin de la birou la 6.30 seara și nu mai târziu, îi duc la școală dimineața, deși traficul e un coșmar. Teoretic, aș putea să vin pe jos la birou, dar faptul că îi duc până în Băneasa și mă întorc aici înseamnă deja o oră în trafic. Dar e ok. La dus ne distrăm, iar la întors îmi pun căștile și ascult cărți.

Ei sunt încă mici, deși cresc foarte repede, mi se pare. Lea face anul ăsta 9 ani și Dima 7. Învăț o mulțime de lucruri de la ei despre autenticitate ori curaj și învăț foarte multe lucruri despre mine. De pildă acest tip de putere non-pozițională, care este foarte puternică și în afaceri.

Să mă explic. Puterea este pozițională, dată de accesul la resurse, și este cea mai folosită în organizații, deși este o putere delegată. Conștiența puterii delegate îți dă gândul că ești într-o funcție pentru a servi ceva, nu pe tine. Singurul sistem care se servește doar pe el însuși este cancerul. Apoi există puterea pozitivă, pe care o avem toți: de influențare, a exemplului, a ideilor. Asta am învățat eu de la ei. Să comunicăm și să ne folosim puterile fără apel la autoritate.

Asta pare o lecție învățată din cărți, acele cărți care au schimbat fața companiei voastre. Să ne întoarcem!

Revenind la cărți, cum am crescut în acest mediu, ne-a influențat și am păstrat pasiunea pentru mediul livresc și pentru citit.

Șansa noastră, când ne-am apucat de acest business a fost că în antreprenoriat poți testa multe lucruri și poți crea propriile reguli, evident, cu condiția să fie acceptate de cei din jur. Iar regula este ca toată lumea să citească, în fiecare lună, cel puțin o carte de business (psihologie, antropologie, afaceri, dezvoltare). Cum se respectă asta? În primul rând nu prin control. Nu mai credem de multă vreme în el, ci în responsabilitate.

Noi suntem o organizație foarte plată, cu puțini manageri, trei niveluri de ierarhie, deși sunt 600 de oameni în companie.

Dar credem foarte mult în autonomie. Pentru că tot se discută acum despre implicarea oamenilor, „engagementu-ul”, care este extrem, extrem de redusă, în America, în special, unde s-a ajuns la o relație pur tranzacțională și uneori toxică. Și este normal să fie așa, câtă vreme majoritatea afacerilor de acum se bazează pe niște principii scrise în secolul XIX, în care oamenii sunt o resursă ca oricare alta.

Noi nu mai credem în asta. Poate din acest motiv am fost câțiva ani la rând una dintre cele mai bune companii angajatoare, iar implicarea oamenilor noștri, pe care o măsurăm cu unelte externe, este undeva spre 80%. Pentru că ne ocupăm de asta: de dezvoltarea oamenilor, de implicarea lor, de învățarea continuă. Evident, mai facem și business între timp, dar se leagă foarte frumos cele două.

Unul dintre motivele pentru care „engagement-ul” oamenilor la noi este atât de mare este faptul că ne-am asumat ca valoare de companie ceva ce în engleză se numește „purpose”, „fă ceva care te depășește pe tine!”, mai măreț decât interesul tău direct. Pe acest principiu funcționează foarte multe lucruri bune: ONG-urile, meseriile și activitățile vocaționale.

Greșeala multora este că aplică niște principii care vin din matematică și cred că oamenii funcționează exclusiv rațional. Și nu este așa. Dacă ar fi așa, oamenii, obosiți de la muncă, nu ar sta până la miezul nopții acasă să codeze pe platforme de crowd-sourcing, chiar dacă nu au niciun beneficiu direct sau material din asta. Dimpotrivă, în teoria economică îi costă timp și energie. În realitate recompensa există.

Acum câțiva ani ne-am gândit să creăm o fundație și, printre altele, am citit un articol despre o companie din Australia care a făcut cu angajații un test: bonusul anual pe care ei îl primeau discreționar l-au redirecționat către niște cauze pe care angajații le-au ales. Îndrăzneț. Dar rezultatul a fost extraordinar: le-a crescut cu vreo 6 procente engagement-ul, ceea ce era uriaș.

Asta ne-a inspirat și pe noi. Cum ar fi dacă bugetul de donații din fundație l-am lăsa colegilor să-l cheltuie în cauze pe care ei le aleg, iar noi punem doar niște reguli de ghidaj: domeniul general să fie educația, trebuie să existe minimum trei proiecte din care să putem alege și să existe minimum trei voluntari care să se implice.

Le-am dat două săptămâni și ne-am trezit cu 15 proiecte, iar în câteva luni 9 dintre ele erau deja implementate. Acum este un bulgăre de zăpadă și am ajuns să avem 95% dintre colegii noștri voluntari, exclusiv în comunitățile alese de ei. Puterea e la ei.

Ei bine, acest „purpose” în companii este foarte rar și de multe ori pare că intră în conflict cu profitul. Și eu cred că este foarte sănătos să te gândești la profit, este o parte importantă din dezvoltarea sustenabilă, dar profitul nu trebuie gândit decât ca un instrument, nu ca un scop în sine.

Când ați avut voi această revelație?

Am avut curajul acum câțiva ani să ne rescriem valorile companiei. Și noi, ca toți ceilalți, am început această companie pe principii destul de mercantile. Doar că ne-am dat seama că organizația merge în altă direcție și că implicarea despre care vorbeam mai devreme, deși se corelează puternic cu faptul că avem succes, nu mai era semnificativă.

În 2005-2006 Marius se întorsese din SUA, eu eram în Franța, am studiat vreo sută de business plan-uri și idei de afaceri și am dat peste ideea de închirieri de mașini, iar testul real de piață ne-a arătat că există nevoia.

În 2006 eu eram consultant în Franța, câștigam forte mulți bani, mi-am abandonat frumoasa carieră de acolo și m-am întors la antreprenoriat. Sigur că viața a fost mult mai grea, chiar dacă nu am luat-o de la un zero și chiar și pentru un CEO. Dar, acel „purpose” despre care vorbeam cântărește mai mult decât altele.

Ei bine, acest purpose s-a reactivat când, așa cum îți spuneam, la un moment dat am realizat că nu mai ducem compania în direcția bună.

Am rescris valorile și ne-am dat seama că sunt un instrument foarte bun de implicare a oamenilor: de la recrutare până la munca de fiecare zi. Valorile nu sunt cele de pe pereți, sunt cele care îți comandă reacția și acțiunea când vine vorba de oameni: pe ce principii angajezi, pe ce principii recompensezi ori renunți la angajați.

Pe ce principii concediezi oameni?

Foarte simplu: pe încălcarea valorilor. Avem o mare toleranță la greșeală, nu o glorificăm, dar suntem conștienți că greșeala face parte din proces. Nu tolerăm deloc încălcarea acelui cod de valori clasic: nu minți, nu furi, nu înșeli.

Dacă ne întoarcem la oamenii care te-au format, cine sunt educatorii care te-au influențat?

Am făcut o școală destul de strictă, acel liceu cel mai bun, acea clasă cea mai bună. Marius chiar s-a dus, din clasa a V-a, într-o clasă experiment. Profesorul de matematică, Dumitreasa, care pregătise lotul olimpic național și dăduse primul olimpic internațional la matematică, se întorsese acasă, în Piatra-Neamț și cred că se plictisea îngrozitor. Așa că s-a gândit să aplice o teorie care zice că excelența poate fi antrenată.

În anii 90 a făcut un experiment: a recrutat 40 de copii care au intrat în această clasă cu un program extrem de dur, intelectual vorbind și centrat pe matematică. A fost un test intens, academic, care ne-a format un pic gândirea rațională.

Influența cea mai mare pentru mine a venit însă din ce am văzut în Franța, în acei ani pe care i-am petrecut în școala de acolo. Mi-am dat seama că, după trei ani de ASE, bursă, excelență, de fapt nu știam nimic.

Am intrat într-o școală, teoretic, tot cu profil economic: „Economie internațională”, la Orleans. Ei erau deja la master, iar eu nu știam nimic. A fost crunt. Prima sesiune am avut 8 examene în 7 zile la rând. Și nu era despre a toci, ci despre ce ai priceput. Stăteam cu cărțile și cursurile pe masă și făceam dizertații.

Am luat un pic lucrurile axiomatic la început, fiindcă nu aveam timp să recuperez tot, dar la finalul acelui an eram al 5-lea pe facultate, ceea ce mi-a permis să plec la Paris. Am dat examene la vreo șase școli, am fost acceptat la toate și am ales una mai internațională, la Sorbona.

De unde vine performanța ta?

Muncă și drive. Nu am, fost niciodată cel mai bun la ceva. Nu am excelat la nimic. Dar, ce m-a ajutat a fost că am luat câte o bucățică din toate. Adică, în medie stăteam bine.

Am învățat mult din toate mediile pe unde treceam: plecarea din țară, meseria de consultat în Franța, care a fost extrem de dură, revenirea în România m-au făcut să devin adaptabil. Respir adânc și mă arunc. (râde)

După ce mi-am terminat studiile în Franța, lucram 15-16 ore zilnic. Eram într-un cabinet care lucra cu marile grupuri industriale franceze și noi eu îi ajutam cu partea de achiziții: multe călătorii, multe discuții, strâns de informații, prezentări, compilare de date.

Mi-a prins bine. La 20 și ceva de ani am învățat enorm.

De ce ai te-ai întors în țară?

Păstrasem legătura cu România și știam bine tot ce se întâmpla aici. Tot ce am putut economisi și împrumuta acolo (și câștigam destul de bine) am investit aici în bursă, alături de fratele meu. Și am avut norocul ca, înainte de 2008, când s-a prăbușit bursa, să trebuiască să lichidăm tot să putem investi în afacerea care creștea.

În tot acest timp, Marius a terminat facultatea cu doi ani înaintea mea. Și el a lucrat din timpul facultății,  în marketing, prin Media Pro, a construit departamentul de marketing la o firmă pe care a cumpărat-o Murfatlar. A avut, pe scurt, o creștere accelerată de carieră. Și, când era în vârf, a spus stop și și-a dat demisia, lucru care i-a șocat pe angajatori. Mai ales când le-a spus de ce: „vreau să fac un MBA în SUA”. (râde)

Așa s-a născut și ideea Autonom. Tata a mers în vizită la Marius, în America, și a descoperit acest serviciu, de închiriat mașini. Nu exista așa ceva în România.

Am făcut studii și am descoperit că nu exista în Moldova, iar piața națională era relativ mică, legată de turiștii străini. Nu exista client local. Intuiția lui tata s-a dovedit bună și am descoperit, în 2005, când am făcut un test de piață în Piatra-Neamț, că la finalul anului aveam 14 mașini și pornisem cu 3. De ce? Răspunsul erau românii care lucrau în străinătate, pe care nu-i lua nimeni în seamă.

Și am dezvoltat afacerea. În 2006 am făcut un business plan, ne-am dus la finanțator și am crescut foarte repede. Am ajuns la 100 de mașini și am deschis Autonom în 7 orașe din estul țării, inclusiv București.

Și tot în 2006 am decis să mă întorc în România. Mi-a luat un an să închid toate proiectele și, dacă mai stăteam o lună, primeam acel faimos permis de muncă pe care îl vânasem ani de zile acolo. Deși câștigam foarte bine și eram foarte bine cotat, an de an trebuia să iau acest permis de muncă și nu aveam niciodată garanția că îl primesc.