fbpx

Căutare

Share this article

Titi Aur are 55 de ani, este pilot de raliu și creatorul Academiei care îi poartă numele. Aici învață, pe oricine își dorește, să conducă defensiv în condiții extraordinare de trafic. Se mândrește cu un palmares bun, cu un caracter de fier și cu un număr semnificativ de șoferi pe care i-a strunit și i-a învățat să se țină departe de accidente.

Iar toate acestea le-a putut crea după o intensă școală a vieții.

A învățat să conducă la 10 ani, a încercat să își facă propria mașină la 11 ani, a avut permis la puțin peste 17 ani, cu un șiretlic, iar la 25 de ani lua cursuri la Școala de Pilotaj de la Paris și concura pentru premiul cel mare al competiției: 50.000 de franci și un Peugeot 309 adaptat pentru raliu.

Iată extraordinara poveste a lui Titi Aur, în câteva minute de lectură.

Cum s-a conturat visul Academiei de Pilotaj?

Toată jucăria asta a costat aproape 12 milioane de euro, iar în fiecare lună necesită în jur de 150.000 de euro pentru a fi întreținută.

Povestea a început în 1988, când eram elev al școlii de pilotaj din Cergy-Pontoise, lângă Paris. Acolo s-a născut visul a ce vedeți voi aici, Academia Titi Aur.

Fugisem din țară cu aproape un an înainte, nu atât pentru că trăiam vremuri politice grele, cât pentru că aici nu ne lăsau să ne dăm cu mașina, benzina era cu rația, circulația era interzisă iarna și așa mai departe.

Academia Titi Aur. Foto: Raduly Laszlo

Și dacă ne ducem mai devreme, când a apărut dorința să vă dați cu mașina?

De foarte devreme a apărut. Uneori glumesc, dar începe să nu mai semene a glumă, că a apărut din altă viață.

De când mă știu mi-am dorit să manevrez orice fel de utilaj: căruciorul de butelii, bicicletă, motoretă, trotinetă, mașină. Am fost și sunt și acum mare biciclist, merg și cu fața, și cu spatele, în toate felurile.

„Prima dată am condus ilegal”

Câte oase aveți întregi?

Toate. Nu am avut niciun fel de accident, nici cu bicicleta, nici cu mașina, așa încât să fiu lovit. Cu mașina de raliu m-am răsturnat, am ieșit în decor dar fără să ieșim cu probleme medicale, eu sau copilotul.

La 8 ani am început să conduc camionul unchiului meu, fratele lui tata, prin spatele liniei ferate la Bârlad. Mă lua în brațele lui și mă lăsa să conduc, să parchez să fac tot felul de manevre. Eram înnebunit după asta. Așa că, la 16 ani m-am înscris la școala de șoferi.

Aveați voie?

Nu. Mai mult, înscrierea era posibilă doar dacă treceai de examenul psihologic. Apoi te programau la școală, iar până ajungeai să dai examenul mai treceau 6 luni, un an. Uneori și mai mult.

Psihologul, când a auzit vârsta mea, m-a dat afară. Doar că l-au prins cu ceva șmecherii, ciubucuri și l-au dat afară. În locul lui a venit o tânără, care a vrut să facă dreptate în lume, ca la începuturile carierei, așa încât i-a luat mai întâi pe cei programați de multă vreme și care nu au fost chemați la examinarea psihologică. Printre ei eram și eu.

Într-o dimineață, când mergeam spre cursuri, se oprește lângă mine o mașină de școală și întreabă: „știi cine este Aur Constantin?”. Era unul dintre viitorii mei instructori.

Am dat examenul psihologic, l-am luat și am făcut școala.

Eram în 1981. Aveam 17 ani și jumătate. Avantajul meu era că sunt născut în luna decembrie 1963. Dacă făceai un calcul simplu, rezultatul era 18. Așa că nu i s-a părut nimănui ciudat să îmi dea permisul. În realitate, conduceam ilegal, pentru că nu aveam 18 ani încă.

Cum vă descurcați la volan?

Mă jucam cu mașina. Făcusem școala, iar atunci școala era de-adevăratelea, în sensul că făceam pregătire teoretică mult timp, apoi aveam un traseu de poligon, unde elevii se zbăteau să scoată un timp cât mai mic. În vreme ce unii scoteau 3 minute eu reușeam să ies sub un minut.

Părinții mei au cumpărat mașină pentru mine. Au depus banii când eram în clasa a X-a și mașina a venit după câțiva ani.

Tata a luat permis mult mai târziu, la insistența mea. El nu a fost deloc atras de condus.

Și de unde venea ușurința asta a condusului?

Nu știu, dintotdeauna, din altă viață. Mi-a plăcut, am simțit, am mers și cu bicicleta și cu mașina, foarte ușor, foarte dezinvolt.

Simt că pot să mă urc într-un autobuz sau într-un TIR oricând și pot să merg și de-a lungul, de-a latul și în derapaj fără niciun fel de problemă.

„Colonelul de Securitate și-a găsit nașul cu mine”

Ce s-a întâmplat după ce ați luat permisul?

Am dat la facultate. M-am încăpățânat să încerc la matematică, unde îmi plăcea, dar am picat. Așa că am mers în armată, la Ministerul de Interne și am devenit șofer pe mașina ofițerului C.I. (contra-informații) de la Bacău, adică Securitatea Securității.

Eram un serviciu special, umblam cu numere diferite, iar când toată lumea nu avea de niciunele, benzină, motorină cu ce să circule, eu aveam la discreție pentru că acolo nu conta nimic.

Am mers cu mașina în tot felul de misiuni, am condus la limită, și cu girofar, și fără.

Asta nu îți dă prea multă adrenalină?

Ba da. Am avut tot felul de aventuri în timpul serviciului militar. De pildă, a venit un mare control de la București, niște tovarăși securiști foarte sus-puși.

Bacăul era o zonă cheie, pentru că, în afară de Rafinăria Borzești de atunci, ce știm noi acum a fi Rafinăria RAFO,  existau niște stații de bruiaj foarte importante, la care se adăuga aeroportul. Așa încât Securitatea avea acolo interese multiple și un soi de centru regional pe tot ce era serviciu de informații ori de pază.

Am plecat în misiune cu un tovarăș din delegație. Eu, conștient de cine se află în mașină, am mers foarte cuminte. La un moment dat zice: „tovarășul fruntaș, cu mine te asiguri și treci, nu stai la semafor. Eu nu am timp de asta!”

Atât mi-a trebuit. Am mers și pe stânga, și pe dreapta, și pe trotuare, și cu sirena, și cu girofarul. Se ținea, săracul, de toate mânerele din mașină, dar îl vedeam jenat să mai comenteze.

Era colonel de Securitate, iar în vremea aia, n-avea nimeni curaj nici să respire în fața lui. Dacă spunea „culcat!”, tot Bacăul stătea pe burtă. Așa era atunci.

Și s-a găsit nașul cu mine, copil nebun, care l-a dat de toți pereții mașinii.

După armată am dat la Facultatea de Construcții, unde era cel mai ușor și unde mi-a plăcut foarte mult. Și acum, când am construit Academia mi-au folosit informațiile de atunci.

Dar atunci eu nu voiam decât raliu. Să fiu pilot și să conduc mașina.

Titi Aur. Foto: Raduly Laszlo

„Făceam raliu să ne pregătim pentru invazia americanilor”

Cum era posibil raliul în vremurile de mari lipsuri de atunci?

Automobil Clubul Român era atunci singura entitate care se păstrase intactă din vremea Regelui Carol I. Și cam stătea în gât comuniștilor.

Se spune că, la un moment dat, Ceaușescu a vrut să-i pună cruce. Iar cei din jurul lui au încercat să îl oprească. Și au ajuns la un compromis. Prin 1983, 1984 a fost aproape interzis ACR-ul, în sensul că i s-au luat școlile de șoferi, atelierele de service și au fost trecute la industria mică. ACR a rămas doar cu sportul.

Sigur că pe timpul ăla nu avea rost să faci sport cu mașini. Pentru că sportul cu mașini se face din două motive: producătorii de mașini și-au dat seama că în acest sport progresul tehnic este rapid și noutățile din competiții au fost duse la mașinile de stradă: tracțiune integrală, sistem de frânare, suspensii. Al doilea motiv este că automobilismul este o formă agresivă de a face publicitate pentru că, dacă la fotbal telespectatorii urmăresc jucătorii, nu panourile publicitare de la marginea terenului, la mașină publicitatea este pe mașină, adică este mereu în ochii oamenilor.

Din aceste două motive s-a dezvoltat sportul automobilistic în lume. Dar, în acele timpuri, în România comunistă nici una, nici alta nu erau importante. Așadar, de ce să facem raliu?

Automobilismul a fost introdus în PTAP, Pregătirea pentru Apărarea Patriei.

Cei care merg cu mașina la raliu vor fi cei mai buni șoferi atunci când vor veni americanii peste noi, au zis comuniștii. Ne pregăteam să luptăm cu americanii.

În realitate, ACR-ul, în loc să se ocupe de garaje și șoferi, a devenit CJAK-uri, adică un birou în centrul fiecărui oraș, cu un șef și o contabilă, ce deservea noile Cluburi Județene de Automobilism și Karting (CJAK). Noul ACR trebuia să se ocupe de automobilism sportiv.

S-au găsit niște foste mașini de școală, foste taxiuri de la IJTL-uri și le-au dat unor nebuni care își doreau să facă raliu. Printre ei, eram și eu.

Am primit o mașină de curse extraordinară. Atunci când am mutat-o am măturat rugina de pe jos, de unde stătuse.

Precum calul lui Făt-Frumos!

Chiar așa a fost. Era o fostă mașină de școală, care stătuse vreo 3 ani sigilată cu o ață de jur împrejur și cu o plombă, pentru că era mașina statului, casată. Asta am primit eu.

Evident că a trebuit să o fac să meargă și să meargă bine. Iar pentru asta aveam nevoie de bani.

Făceam taximetrie ilegală în Iași cu mașina părinților.

Un fel de Uber!

Un fel de Uber, dar total ilegal în acele vremuri. Clienții principali erau studenții arabi, iar noi, cei care făceam treaba asta, eram câțiva, știuți de cine trebuie.

Era un compromis care aducea bani buni: 500-1.000 de lei zilnic, în condițiile în care salariul era 2.500 de lei.

Când a aflat tata despre asta?

Cred că niciodată. A știut la un moment dat, dar nu tot adevărul. Mi-a luat mașina, să mă țin de carte, apoi mi-a dat-o înapoi și tot așa.

Toți banii pe care îi câștigam îi foloseam pentru mașină, așa încât în câteva luni am făcut un autoturism ca-n povești. Așa am devenit și mecanic.

De altfel, de prin clasa a V-a, eu și vărul meu, care lucrează și acum cu noi, este unul dintre mecanicii principali la mașina de curse, Tiberiu Radu, am încercat să facem o mașină.

Mergeam la service-uri la gunoi, cum s-ar zice, unde mecanicii aruncau ce nu le mai trebuia: o aripă, piese. Și ne-am gândit că dacă avem piesele facem o mașină cum nu mai exista: cu aripi umflate, tunată deja.

Din păcate nu am reușit să o construim, iar părinții ne-au aruncat fiarele.

Academia Titi Aur. Foto: Raduly Laszlo

De ce făceați tot acest efort?

Din dorința de a mă da cu mașina la curse.

Primul raliu din Campionatul Național, la Brașov, l-am terminat. Laurențiu Popa, instructorul, mi-a spus: „bravo!” Atunci era un raliu foarte greu, se făcea în martie, se mergea și pe asfalt și pe macadam, aveam și gheață, și tot felul de surprize.

Nu am înțeles de ce m-a lăudat atât de tare că am terminat raliul pe locul 40 din vreo sută. Dar am priceput pe urmă, când performanța de a termina un campionat nu s-a mai repetat. Abandonam.

„Din octombrie 1987 până în martie 1988 am trecut de două ori frontiera României și am ajuns la Paris”

Cu toate presiunile, restricțiile, puțină benzină și toate dificultățile de a face acest sport, a încolțit ideea de a fugi din țară.

În octombrie 1987 am trecut ilegal frontiera pe la Stamora-Moravița. Am reușit să trec și am ajuns în Franța.

Aveam doar două informații despre cum se poate trece frontiera. Atât. În acele vremuri nici nu se discuta despre subiect.

Prima frântură venea de la un băiat din Bârlad, care făcuse armata la grăniceri și care se dădea important. El mi-a spus de garduri de sârmă și patrule cu câini.

A doua poveste venea de la un băiat care fugise din țară în Suedia și care venise la raliul de la Câmpulung după 5-6 ani. Atunci l-am cunoscut și îl știu și azi: Dan Bibac, din Suedia.

Într-o seară, la povești ne-a spus multe, dar mi-au rămas două lucruri. Cineva l-a întrebat cu cât merge mașina lui, un Mercedes care ne-a dat pe spate: „200/h, a răspuns el. Doar 200. Mai mult nu vrea ea, mai puțin nu vreau eu!” (râde)

Glume de piloți!

Exact. Apoi l-a întrebat cineva cum a trecut granița. Era plecat de vreo 5-6 ani și revenise deja a doua oară. Evident că nu spunea să spună cum a plecat, dar a zis atât: la Moravița, m-au scos într-un camion. Asta mi-a rămas în minte.

Ce nu știam eu era că în zona de frontieră, la 30 de km dacă te prindeau făceai pușcărie pentru tentativă de ieșire frauduloasă din țară și că de fapt granița n-avea garduri și câini, dar nici nu era nevoie pentru că oricum nu aveai cum să ajungi până acolo.

Am plecat către frontieră cu un camion care m-a luat din Timișoara. Mergea în Moravița. Și am ajuns la un post de control permanent, la 30 de km de localitatea de graniță. Îmi aduc aminte ca acum, era o zi de duminică însorită. 30 octombrie 1987.

„Când am ajuns în Italia m-am întors după iubita mea, rămasă în România. Acum îmi este soție.”

Povestea este lungă și complicată dar și cu mult noroc în ea. Spun asta pentru că am reușit să găsesc niște oameni care m-au ajutat.

Am trecut de postul de control în cabina camionului după ce i-am spus milițianului că sunt pilot de raliu și merg spre frontieră să îmi caut un fost coleg de facultate. Evident că nu m-a crezut, dar norocul meu a fost că și el avea un prieten pilot de raliu și a început să îmi pună întrebări. Nu mi-a fost greu să îi câștig încrederea.

M-a lăsat să trec și mi-a spus să merg în sat, direct la șeful de post, altfel riscam să mă aresteze. Aventura este lungă, cert este că am ajuns în centrul satului, după-masa, pe la 3.00, în acea zi frumoasă de duminică, când lumea ieșise din curți, la un pahar de vorbă, ca în zi de sărbătoare.

Toți se uitau la mine ca la lup.

Iese un om care mă ia cumva la întrebări. Eu început să îi îndrug ce credeam că e bine de spus: „mă duc în sat să îmi caut un coleg căsătorit cu învățătoarea…. ”

„Ascultă-mă, mi-a spus el, nu e bine ce faci. Învățătoarea este căsătorită cu tovarășul căpitan de miliție. Nu te duce, nu e bine! Hai cu mine. Copiii mei sunt la Sibiu, la Conservator. Au venit cu niște prieteni, i-au prins nemernicii ăștia și i-au bătut. Vezi că oricare din satul ăsta este oricând în stare să te vândă!”

Am ieșit cu el din sat, m-am ascuns în niște tufe, iar noaptea am trecut granița la sârbi. Aventura a continuat, am ajuns în Italia, după alte peripeții. Acolo am realizat că trebuie să mă întorc în țară după iubita mea. Nu puteam să o las în urmă.

Acum îmi este soție.

Titi Aur. Foto: Raduly Laszlo

Și m-am întors. Ilegal am intrat, ilegal am ieșit din nou, tot pe acolo. Doar că acum știam mai bine geografia locurilor.

În martie 1988 am ajuns în Paris. Era o vreme frumoasă, interesantă: ningea și jos se topea.

De la Lyon nu știam cum se ajunge, dar poliția ne-a învățat să ne urcăm în TGV (Train de Grande Vitese), iar la Paris ne aștepta alt echipaj de poliție, chiar pe peron.

Ne-au cerut biletele sau acte de identitate. Eu aveam carnetul de student. Ne-au dus la Grande Prefecture de Paris, ne-au luat un interviu și ne-au spus atât: „rendez-vous mardi!”.

Am ieșit din Grande Prefecture de Paris, în față trecea Sena, în stânga era Catedrala Notre Damme. Frumos, dar noi nu aveam unde să stăm. Aveam 200 de franci în buzunar, iar cel mai ieftin hotel era 250 de franci. În cele din urmă am dormit la o doamnă care făcea parte din Armata Salvării, o organizație de caritate care ajuta azilanții politici. Acolo am și rămas câteva săptămâni.

Apoi am decis să plec la Nisa, nu pentru lux, ci pentru că era zonă de raliuri, Monte Carlo, și voiam să îmi găsesc ceva de făcut.

Primii bani pe care i-am câștigat i-am folosit pentru școala de pilotaj de la Cergy-Pontoise. Speram, dincolo de a învăța ceva important, să obțin premiul cel mare. Dintre toți cursanții  dintr-un an, cel mai bun primea un Peugeot 309, grupa N de raliu și 50.000 de franci pe care îi puteai folosi doar pentru raliu.

Am plătit școala 10.000 de franci, bani pe care îi câștigasem, dar și vreo mie de franci pe care i-am împrumutat de la un super-român, întâlnit acolo. Omul mi i-a împrumutat pentru că, mi-a zis, am fost primul român care i-a cerut bani pentru școală. Iar când i-am dat înapoi mi-a mulțumit pentru că am fost primul care îi returnase împrumutul.

Am terminat școala, am intrat în concurs și am fost eliminat în semi-finală chiar de cel care a câștigat. Am ajuns la limită, nu am câștigat, dar am rămas cu acele cunoștințe și cu visul de a avea ce vedeți aici.

Academia Titi Aur. Foto: Raduly Laszlo

Ce este cursul de conducere defensivă?

Este o idee care mi-a venit după ce am fost invitat la un eveniment corporatist. De la aceea idee m-am gândit mult cum reușesc eu să o învăț, generic vorbind, pe doamna contabilă de la o firmă să controleze mașina în derapaj. De fapt, nici nu contează că este femeie sau bărbat, reacția este la fel.

Mi-a venit acea idee minunată, unica în lume, cu care am învățat toate babele să controleze mașina. Și când spun babă nu mă refer la femei vârstnice, ci la un comportament de babă care apare și la bărbați, și la femei, care nu ține decât de instinctul nativ de a stăpâni mașina.

Am creat o mașină cu volan și pe stânga, și pe dreapta, iar la viteză mică, instructorul din dreapta virează roțile din spate și pune mașina în derapaj, progresiv, de la 2 la oră până la 100 de oră.

Am ajuns la concluzia că un procent foarte mic nu reușește să învețe controlul mașinii în derapaj. Să zicem că 1 la o mie. De ce? Pentru că ești pus în situați de derapaj și, după ce ai înțeles cum funcționează lucrurile și teoretic, înțelegi și dobândești deprinderea.

În 2009 am intrat în conducere defensivă, am câștigat licitația pentru cursuri la OMV Petrom, iar acum avem mai mult de 400 de companii cu care lucrăm.

Din 2010 până acum am avut mai mult de 60.000 de cursanți. Marea realizare, chiar dacă sună a laudă, este că la acest număr de cursanți nu avem accidente. Cu o singură excepție.

Titi Aur. Foto: Raduly Laszlo

Să mă explic. Până anul trecut ne-am lăudat că nu avem nicio victimă, dar în 2018, din păcate, unul dintre foștii cursanți a avut un accident pe șoselele patriei. Și-a pierdut viața.Dar, din 60.000  de oameni, în afară de victima de anul trecut, niciunul nu a fost implicat în accident cu victime. Nu a produs și nu a suferit un accident.

În România sunt vreo 5 milioane de permise active, din 7.200.000 în total. O parte sunt plecați în străinătate și alta nu conduce.

Facem o regulă de trei simplă, dacă 5.000.000 de permise fac 2.000 de morți anual, 60.000 ar trebui să facă, anual, 24 de morți, 105 răniți grav și vreo 300 de răniți ușor.

Cei 60.000 de oameni care au trecut pe la cursurile noastre, cu excepția celui de anul trecut, nu au produs nicio victimă. OMV Petrom a avut în 2008 8 morți și 12 răniți în accidente de circulație. Din 2010 până acum nicio victimă.

Acestea sunt rezultatele pe care le-am creat aici, la Academie. Și suntem mândri de ele.

 

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO